DIRECTIVA 2008/52/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă şi comercială

publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 136 din 24.5.2008, p.3-8

PARLAMENTUL EUROPEAN şi CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,

 

având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, în special articolul 61 litera (c) şi articolul 67 alineatul (5) a doua liniuţă,

 

având în vedere propunerea Comisiei,

 

având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European ([1]),

 

hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat ([2]),

 

întrucât:

 

(1)   Comunitatea şi-a stabilit ca obiectiv menţinerea şi dezvoltarea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, în cadrul căruia se asigură libera circulaţie a persoanelor. În acest scop, Comunitatea trebuie să adopte, printre altele, măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă care sunt necesare bunei funcţionări a pieţei interne.

 

(2)   Principiul accesului la justiţie este fundamental şi, în vederea facilitării accesului la justiţie, Consiliul European, în cadrul reuniunii sale de la Tampere din 15 şi 16 octombrie 1999, a solicitat crearea de către statele member a unor procedure alternative, extrajudiciare.

 

(3)   În mai 2000, Consiliul a adoptat Concluziile privind metodele alternative de soluţionare a litigiilor în materie civilă şi comercială, afirmând că stabilirea principiilor de bază în acest domeniu este un pas esenţial în vederea înlesnirii evoluţiei şi a funcţionării corespunzătoare a procedurilor extrajudiciare pentru soluţionarea litigiilor în materie civilă şi comercială care să ducă la simpli-ficarea şi îmbunătăţirea accesului la justiţie.

 

(4)   În aprilie 2002, Comisia a prezentat o Carte verde privind metodele alternative de soluţionare a litigiilor în materie civilă şi comercială, în care a examinat situaţia actuală în ceea ce priveşte metodele alternative de solu-ţionare a litigiilor în Uniunea Europeană şi a iniţiat o vastă consultare cu statele membre şi cu părţile interesate privind posibilele măsuri de încurajare a utilizării medierii.

 

(5)   Obiectivul de a asigura un acces mai bun la justiţie, ca parte a politicii Uniunii Europene de instituire a unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, ar trebui să includă accesul la metode de soluţionare a litigiilor atât pe cale judiciară, cât şi extrajudiciară. Prezenta directivă ar trebui să contribuie la buna funcţionare a pieţei interne, în special în ceea ce priveşte disponibilitatea serviciilor de mediere.

 

(6)   Medierea poate asigura o soluţionare extrajudiciară eficientă din perspectiva costurilor şi rapidă a litigiilor în materie civilă şi comercială prin intermediul unor proceduri adaptate nevoilor părţilor. Este mai probabil ca acordurile rezultate din mediere să fie respectate voluntar şi să menţină o relaţie amiabilă şi durabilă între părţi. Aceste avantaje sunt şi mai pronunţate în situaţiile care prezintă elemente de extraneitate.

 

(7)   Pentru a promova în continuare utilizarea mai intensă a medierii şi pentru a asigura un cadru juridic previzibil părţilor care recurg la mediere, este necesară introducerea unei legislaţii cadru, care să abordeze, în special, aspecte esenţiale ale procedurii civile.

 

(8)   Dispoziţiile prezentei directive ar trebui să se aplice numai medierii în cazul litigiilor transfrontaliere, dar nimic nu ar trebui să împiedice statele membre în a aplica aceste dispoziţii în egală măsură procedurilor interne de mediere.

 

(9)   Prezenta directivă nu ar trebui să împiedice în niciun fel folosirea tehnologiilor moderne de comunicare în cadrul procedurii de mediere.

 

(10)  Prezenta directivă ar trebui să se aplice procedurilor în care două sau mai multe părţi ale unui litigiu transfron-talier încearcă, din proprie iniţiativă, să ajungă la un acord amiabil în privinţa soluţionării litigiului dintre ele, cu asistenţa unui mediator. Aceasta ar trebui să se aplice în materie civilă şi comercială. Totuşi, directiva nu ar trebui să se aplice în cazul drepturilor şi obligaţiilor de care părţile nu pot dispune în mod liber potrivit legislaţiei aplicabile corespunzătoare. Astfel de drepturi şi obligaţii se regăsesc în special în dreptul familiei şi în dreptul muncii.

 

(11)  Prezenta directivă nu ar trebui să se aplice negocierilor precontractuale şi nici procedurilor cvasijudiciare, precum anumite sisteme de conciliere judiciară, sisteme de soluţionare a plângerilor consumatorilor, arbitrajul şi deciziile experţilor, sau procedurilor în cadrul cărora persoanele sau organele care conduc procedura emit o recomandare oficială, ce poate fi obligatorie sau nu, privind soluţionarea litigiului.

 

(12)  Prezenta directivă ar trebui să se aplice cazurilor în care o instanţă trimite părţile să recurgă la mediere sau în care dreptul naţional prevede medierea. Mai mult decât atât, în măsura în care un judecător poate acţiona ca mediator în conformitate cu dreptul naţional, prezenta directivă ar trebui să se aplice de asemenea medierii efectuate de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă domeniului sau domeniilor litigioase. Aplicarea acestei directive nu ar trebui, însă, să fie extinsă la demersurile instanţei sau ale judecătorului sesizat cu soluţionarea unui litigiu, în contextul procedurii judiciare privind litigiul respectiv, sau la cazurile în care instanţa sau judecătorul sesizat solicită asistenţă sau consiliere din partea unei persoane competente.

 

(13)  Medierea prevăzută în prezenta directivă ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părţile sunt ele însele responsabile de procedură şi o pot organiza după cum doresc şi încheia în orice moment. Totuşi, instanţele ar trebui să aibă posibilitatea de a stabili în temeiul dreptului naţional termene în care să se desfăşoare procedura de mediere. De asemenea, instanţele ar trebui să poată atrage atenţia părţilor asupra posibi-lităţii de a recurge la mediere ori de câte ori este cazul.

 

(14)  Nicio dispoziţie a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere legislaţiei naţionale în temeiul căreia recurgerea la mediere este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancţiuni, cu condiţia ca o astfel de legislaţie să nu împiedice părţile să îşi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar. De asemenea, nicio dispoziţie a prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere sistemelor actuale de autoreglementare în domeniul medierii, în măsura în care acestea abordează aspecte nereglementate de prezenta directivă.

 

(15)  Pentru a asigura securitatea juridică, prezenta directivă ar trebui să indice data care se ia în considerare pentru a determina dacă un litigiu pe care părţile încearcă să îl soluţioneze pe calea medierii este sau nu un litigiu trans-frontalier. În absenţa unui acord scris, se consideră că părţile decid să recurgă la mediere în momentul în care iau măsuri specifice în vederea iniţierii procedurii de mediere.

 

(16)  Pentru a asigura încrederea reciprocă necesară cu privire la confidenţialitate, la efectul asupra decăderii şi a prescripţiei şi la recunoaşterea şi executarea acordurilor rezultate în urma medierii, statele membre ar trebui să încurajeze, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, formarea mediatorilor şi introducerea unor mecanisme eficiente de control al calităţii în ceea ce priveşte furnizarea serviciilor de mediere.

 

(17)  Statele membre ar trebui să definească astfel de mecanisme, care pot include recurgerea la soluţii dispo-nibile pe piaţă, şi nu ar trebui să li se solicite asigurarea vreunei finanţări în acest sens. Aceste mecanisme ar trebui să urmărească menţinerea flexibilităţii procedurii de mediere şi a autonomiei părţilor şi garantarea faptului că medierea este efectuată de o manieră eficace, imparţială şi competentă. Ar trebui atrasă atenţia media-torilor asupra existenţei Codului european de conduită pentru mediatori care ar trebui pus, de asemenea, la dispoziţia publicului larg pe internet.

 

(18)  În domeniul protecţiei Consumatorului, Comisia a adoptat o recomandare ([3]) care stabileşte criteriile minime de calitate pe care organelle extrajudiciare implicate în soluţionarea amiabilă a litigiilor condumatorilor ar trebui să le ofere justiţiabililor. Orice mediator sau organism care intră în domeniul de aplicare al acestei recomandăro ar trebui încurajat să îi respecte principiile. Pentru a facilita diseminarea informaţiilor referitoare la astfel de organisme, Comisa ar trebui să înfiinţeze o bază de date cu sistemele extrajudiciare pe care statele membre le consideră conforme cu prcincipiile recomandării menţionate.

 

(19)  Medierea nu ar trebui considerată o soluţie inferioară procedurii judiciare din cauza faptului că respectarea acordurilor rezultate în urma medierii ar depinde de bunăvoinţa părţilor. Prin urmare, statele membre ar trebui să asigure părţilor unui acord scris rezultat în urma medierii posibilitatea conferirii unui caracter executoriu conţinutului acestuia. Un stat membru ar trebui să aibă posibilitatea de a refuza recunoaşterea caracterului executoriu al unui acord numai în cazul în care clauzele acestuia sunt contrare dreptului său, inclusiv dreptului internaţional privat al acestuia, sau în cazul în care legislaţia acestuia nu prevede posibilitatea pentru conţinutul acordului respectiv de a dobândi caracter executoriu. Un astfel de caz ar putea fi cel în care acordul cuprinde obligaţii care, prin natura lor, nu pot avea caracter executoriu.

 

(20)  Conţinutul unui acord rezultat în urma medierii care a devenit executoriu într-un stat membru ar trebui recu-noscut şi declarat executoriu în celelalte state membre în conformitate cu dreptul comunitar sau naţional aplicabil. Aceasta se poate realiza, de exemplu, în temeiul Regula-mentului (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recu-noaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială ([4]) sau al Regulamentului (CE) al Consiliului nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor jude-cătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti ([5]).

 

(22)    Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 prevede în mod expres că, pentru a fi executorii în alt stat membru, acordurile dintre părţi trebuie să fie executorii în statul membru în care au fost încheiate. În acest sens, în cazul în care conţinutul unui acord rezultat în urma medierii şi care priveşte aspecte de dreptul familiei nu este executoriu în statul membru în care a fost încheiat acordul şi în care este formulată cererea prin care se solicită conferirea caracterului executoriu, prezenta directivă nu ar trebui să încurajeze părţiel să eludeze legile acelui stat membru prin conferirea caracterului executoriu acordului într-un alt stat membru.

 

(23)  Prezenta directivă nu ar trebui să afecteze normele din statele membre privind executarea acordurilor rezultate în urma medierii.

 

(24)  Confidenţialitatea în procesul de mediere este importantă şi de aceea prezenta directivă ar trebui să asigure un grad minim de compatibilitate a normelor de procedură civilă în privinţa modului în care să se asigure protecţia confi-denţialităţii medierii în cadrul tuturor procedurilor judiciare în materie civilă şi comercială sau în cadrul procedurilor de arbitraj desfăşurate ulterior.

 

(25)  Pentru a încuraja părţile să recurgă la mediere, statele membre ar trebui să se asigure că normele lor privind decăderea şi prescripţia extinctivă nu împiedică părţile să facă apel la procedurile judiciare sau la arbitraj în caz de eşec al medierii. Statele membre ar trebui să garanteze obţinerea acestui rezultat, chiar dacă prezenta directivă nu armonizează normele de drept intern privind termenele de decădere şi de prescripţie. Dispoziţiile privind termenele de decădere şi de prescripţie din acor-durile internaţionale, astfel cum au fost puse în aplicare în statele membre, de exemplu în domeniul dreptului transporturilor, nu ar trebui să fie afectate de dispoziţiile prezentei directive.

 

(26)  Statele membre ar trebui să încurajeze distribuirea către publicul larg a informaţiilor privind modalităţile de contactare a mediatorilor şi a organizaţiilor care oferă servicii de mediere. De asemenea, statele membre ar trebui să încurajeze practicienii în domeniul dreptului să îşi informeze clienţii cu privire la posibilitatea recurgerii la mediere.

 

(26)  În conformitate cu punctul 34 din Acordul interinstitu-ţional pentru o mai bună legiferare ([6]), statele membre sunt încurajate să elaboreze, pentru ele însele şi în interesul Comunităţii, propriile tabele de concordanţă care să ilustreze, pe cât posibil, corespondenţa dintre prezenta directivă şi măsurile de transpunere şi să le facă publice.

 

(27)  Prezenta directivă vizează promovarea drepturilor funda-mentale şi ţine seama de principiile care sunt recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

 

(28)  Deoarece obiectivele prezentei directive nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre şi, având în vedere amploarea şi efectele acţiunii pot fi realizate mai bine la nivelul Comunităţii, aceasta poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este enunţat la respectivul articol, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

 

(29)  În conformitate cu articolul 3 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Regatul Unit şi Irlanda şi-au exprimat dorinţa de a participa la adoptarea şi aplicarea prezentei directive.

 

(30)  În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Danemarcei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei directive, care, prin urmare, nu este obligatorie pentru aceasta şi nu i se aplică,

 

 

ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:

 

Articolul 1

Obiectivul şi domeniul de aplicare

(1)      Obiectivul prezentei directive este de a facilita accesul la soluţionarea alternativă a litigiilor şi de a promova soluţionarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii şi asigurarea unei relaţii echilibrate între mediere şi procedurile judiciare.

 

(2)      Prezenta directivă se aplică, în cazul litigiilor transfron-taliere, în materie civilă şi comercială, exceptând acele drepturi şi obligaţii de care părţile nu pot dispune în conformitate cu legislaţia aplicabilă corespunzătoare. Directiva nu se aplică, în special, chestiunilor fiscale, vamale sau administrative şi nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorităţii publice („acta iure imperii”).

 

(3)      În prezenta directivă, termenul „stat membru” înseamnă statele membre cu excepţia Danemarcei.

 

 

Articolul  2

Litigii transfrontaliere

 

(1) În sensul prezentei directive, un litigiu transfrontalier este acela în care cel puţin una dintre părţi îşi are domiciliul sau reşedinţa obişnuită într-un alt stat membru decât cel al oricărei alte părţi la data la care:

 

(a)  părţile  decid  să  recurgă  la  mediere  după  apariţia  litigiului;

(b)  medierea  este  impusă de  instanţă;

(c)  există o obligaţie de a recurge la mediere care reiese din dreptul naţional; sau

(d)  o  invitaţie  este  adresată părţilor,  în  sensul  articolului  5.

 

(2)      Fără a aduce atingere alineatului (1), în sensul articolelor 7 şi 8, un litigiu transfrontalier este în egală măsură cel în care procedurile judiciare sau arbitrale care au urmat medierii între părţi sunt iniţiate în alt stat membru decât cel în care părţile îşi au domiciliul sau reşedinţa obişnuită la data menţionată la alineatul (1) litera (a), (b) sau (c).

 

(3)      În sensul aplicării alineatelor (1) şi (2), domiciliul se determină în conformitate cu dispoziţiile articolelor 59 şi 60 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001.

 

 

Articolul  3

Definiţii

 

În sensul prezentei directive se aplică următoarele definiţii:

 

(a)  „mediere” înseamnă un proces structurat, indiferent cum este denumit sau cum se face referire la acesta, în care două sau mai multe părţi într-un litigiu încearcă, din proprie iniţiativă, să ajungă la un acord privind soluţionarea litigiului dintre ele, cu asistenţa unui mediator. Acest proces poate fi iniţiat de către părţi, recomandat sau impus de instanţă sau prevăzut de dreptul unui stat membru.

 

Aceasta include medierea efectuată de un judecător care nu este implicat în nicio procedură judiciară conexă litigiului în cauză. Medierea exclude demersurile instanţei sau ale jude-cătorului sesizat de a soluţiona litigiul pe parcursul proce-durilor judiciare privind litigiul în cauză;

 

(b)  „mediator” înseamnă orice terţ chemat să conducă procesul de mediere într-o manieră eficace, imparţială şi competentă, indiferent de denumirea sau de profesia terţului în statul membru respectiv şi de modul în care terţul a fost numit sau i s-a solicitat să efectueze medierea.

 

 

Articolul  4

Asigurarea calităţii medierii

 

(1)      Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, elaborarea unor coduri voluntare de conduită şi acceptarea acestora de către mediatori şi organizaţiile care furnizează servicii de mediere, precum şi a altor mecanisme eficace de control al calităţii privind furnizarea servi-ciilor de mediere.

 

(2)      Statele membre încurajează formarea iniţială şi continuă a mediatorilor pentru a asigura efectuarea unei medieri eficace, imparţiale şi competente faţă de părţi.

 

 

 

Articolul  5

Recurgerea la mediere

 

(1) O instanţă la care a fost introdusă o acţiune poate, atunci când este cazul şi având în vedere toate circumstanţele cazului respectiv, să invite părţile să recurgă la mediere pentru a soluţiona litigiul. Instanţa poate, de asemenea, invita părţile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate şi sunt uşor accesibile.

 

(2) Prezenta directivă nu aduce atingere legislaţiei naţionale conform căreia recurgerea la mediere, înainte sau după începerea procedurii judiciare, este obligatorie sau face obiectul unor stimulente sau sancţiuni cu condiţia ca o astfel de legislaţie să nu împiedice părţile să îşi exercite dreptul de acces la sistemul judiciar.

 

 

Articolul  6

Caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii

 

(1) Statele membre asigură părţilor, sau uneia dintre părţi cu consimţământul expres al celorlalte, posibilitatea de a solicita dobândirea caracterului executoriu al conţinutului acordului scris rezultat în urma medierii. Conţinutul unui astfel de acord dobândeşte forţă executorie, cu excepţia cazului în care fie conţinutul acordului este contrar dreptului statului membru în care este făcută solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea conferirii acestuia un caracter executoriu.

 

(2)      Conţinutul acordului poate dobândi caracter executoriu printr-o hotărâre, decizie sau act autentic emise de o instanţă sau de o altă autoritate competentă în conformitate cu dreptul statului membru în care a fost făcută solicitarea.

 

(3)      Statele membre comunică Comisiei denumirile instanţelor judecătoreşti sau ale altor autorităţi competente să primească cereri în conformitate cu alineatele (1) şi (2).

 

(4)      Nicio dispoziţie a prezentului articol nu aduce atingere normelor aplicabile recunoaşterii şi executării în alt stat membru a unui acord al cărui conţinut a dobândit caracter executoriu în conformitate cu alineatul (1).

 

 

Articolul  7

Confidenţialitatea medierii

 

(1) Dat fiind că este de dorit ca medierea să aibă loc într-un mod care respectă confidenţialitatea, statele membre se asigură că, cu excepţia cazului în care părţile hotărăsc altfel, nici mediatorii, nici cei implicaţi în administrarea procesului de mediere să nu fie obligaţi să aducă probe în cursul procedurilor judiciare civile şi comerciale sau în cursul procedurilor arbitrale privind informaţii rezultate din sau în legătură cu procesul de mediere, cu excepţia cazului în care:

 

(a)  acest lucru este necesar pentru considerente imperioase de ordine publică ale statului membru respectiv, în special pentru a asigura protecţia interesului superior al copilului sau pentru a împiedica vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unei persoane; sau

(b)  divulgarea conţinutului acordului rezultat în urma medierii este necesară punerii în aplicare sau executării acestuia.

 

(2) Nicio prevedere din alineatul (1) nu împiedică statele membre să adopte măsuri mai stricte pentru a proteja confiden-ţialitatea medierii.

 

 

Articolul  8

Efectul medierii asupra termenelor de decădere şi de prescripţie

 

(1)      Statele membre se asigură că părţile care aleg medierea în vederea soluţionării unui litigiu nu vor fi ulterior împiedicate să iniţieze o procedură judiciară sau arbitrală privind respectivul litigiu ca urmare a împlinirii unor termene de decădere sau de prescripţie extinctive pe durata procesului de mediere.

 

(2)      Alineatul (1) nu aduce atingere dispoziţiilor privind termenele de decădere şi de prescripţie din acordurile interna-ţionale la care sunt părţi statele membre.

 

 

Articolul  9

Informarea publicului larg

 

Statele membre încurajează, prin orice mijloace pe care le consideră potrivite, punerea la dispoziţia publicului larg, în special pe internet, a informaţiilor privind modalităţile de contactare a mediatorilor şi a organizaţiilor care oferă servicii de mediere.

 

 

Articolul  10

Informaţii referitoare la autorităţile şi instanţele competente

 

Comisia face publice, prin orice mijloace corespunzătoare, informaţiile referitoare la instanţele sau autorităţile competente comunicate de către statele membre în conformitate cu articolul 6 alineatul (3).

 

 

Articolul  11

Revizuirea

 

Nu mai târziu de 21 mai 2016, Comisia prezintă Parlamentului European, Consiliului şi Comitetului Economic şi Social European un raport privind aplicarea prezentei directive. Acest raport analizează evoluţia medierii în Uniunea Europeană şi impactul prezentei directive în statele membre. Dacă este necesar, raportul este însoţit de propuneri în vederea adaptării prezentei directive.

 

 

Articolul  12

Transpunerea

 

(1) Statele membre asigură intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive până la 21 mai 2011, cu excepţia articolului 10, pentru care asigurarea conformităţii trebuie să aibă loc cel mai târziu la 21 noiembrie 2010. Statele membre informează de îndată Comisia cu privire la aceasta.

 

Atunci când statele membre adoptă aceste acte, ele conţin o trimitere la prezenta directivă sau sunt însoţite de o asemenea trimitere la data publicării lor oficiale. Statele membre stabilesc modalităţile de efectuare a acestei trimiteri.

 

(2) Statele membre comunică Comisiei textele principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul regle-mentat de prezenta directivă.

 

Articolul  13

Intrarea  în  vigoare

 

Prezenta directivă intră în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

 

Articolul  14

Destinatari

 

Prezenta directivă se adresează statelor membre.

 

Adoptată la Strasbourg, 21 mai 2008

Pentru Parlamentul European

Preşedintele,

Pentru Consiliu,

Preşedintele,

H.-G.  PÖTTERING J. LENARČIČ

 



[1] JO C 286, 17.11.2005, p. 1.

[2] Avizul Parlamentului European din 29 martie 2007 (JO C 27 E, 31.1.2008, p. 129), Poziţia comună a Consiliului din 28 februarie 2008 (nepublicată încă în Jurnalul Oficial) şi Poziţia Parlamentului European din 23 aprilie 2008 (nepublicată în Jurnalul Oficial).

[3] Recomandarea Comisiei 2001/310/CE din 4 aprilie 2001 privind principiile pentru activitatea organelor extrajudiciare implicate în soluţionarea amiabilă a litigiilor în materie de consum (JO L 109, 19.4.2001, p. 56).

[4] JO L 12, 16.1.2001, p.1. Regulament modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1791/2006 (JO L 363, 20.12.2006, p.1.

[5] JO L 338, 23.12.2003, p.1. Regulament modificat prin Regulamentul (CE) nr. 2116/2004 (JO L 367, 14.12.2004, p. 1).

[6] JO  C  321,  31.12.2003,  p.  1.