02 EVOLUŢIA INCRIMINĂRII VIOLULUI ÎN DREPTUL ROMÂNESC

Secţiunea 1.  Evul mediu

Izvoarele dreptului feudal au fost cutuma şi legea scrisă. Cutuma (obiceiul juridic) – ius valachicum - a constituit izvorul principal al dreptului unei orânduiri care a existat mai multe secole. Chiar şi atunci când au fost elaborate şi aplicate legile scrise, cutuma a avut un rol dominant, fiind invocată înaintea legii scrise. Legea scrisă (pravilă, lege,  statut, etc ) s-a realizat în cele trei ţări române prin elaborări în interiorul lor, dar mai ales prin traducerea şi adaptarea unor legi străine[1].

Pravilele din sec. al XVII-lea cuprind şi dispoziţii ce privesc dreptul penal[2]. Pedeapsa se numeşte „certare”, iar infracţiunea „vină”. Pedepsele sunt numeroase şi aspre: moartea, arderea de viu, vărsare de plumb topit în gură, spânzurătoarea, înţeparea, ocna, amenda etc. Pravilele se ocupă în amănunt de infracţiuni precum: rebeliunea, ultragierea solilor, calpuzănia (falsificare de monede), omorul, patricidul, otrăvirea, bigamia, adulterul, hotria (proxenetismul), injuria.

În materia infracţiunilor privind viaţa sexuală, în sec. XVII-XVIII, pravilele sancţionează, printre altele, răpirea de fată sau de femeie. Aceasta era o infracţiune gravă, judecată de domn şi pedepsită cu moartea, iar averea răpitorului era dată femeii răpite. În modul obişnuit însă, vina putea fi răscumpărată prin gloabă (amendă plătită de vinovat, care putea consta într-o sumă de bani sau în boi, cai, ovine etc). Siluirea unei văduve se pedepsea cu temniţa. Pentru existenţa infracţiunii se cerea transportarea răpitei dintr-un loc în altul şi necinstirea ei prin violenţă; dacă aceasta se făcea cu voia femeii, răpitorul se pedepsea după voia judecătorului. Fapta se considera mai gravă dacă fata răpită era  „de boier mare”.

În pravila lui Matei Basarab delictul se numeşte „Sila sau violul”. Sila se exercita  atât asupra femeii măritate sau văduve, cât şi asupra fecioarei. Siluirea fetei era pedepsită prin pierderea unei jumătăţi din averea făptuitorului, iar dacă era sărac trebuia bătut şi gonit din locul lui.

Pravila bisericească era şi mai severă: celui ce comitea o asemenea faptă i se tăia nasul. Pedepsele erau date de feţele bisericeşti şi constau în diferite amenzi încasate în folosul episcopilor. Dacă fata era bogată, pedeapsa devenea şi mai mare. Când  violatorul era tatăl fecioarei, pedeapsa era moartea autorului.

Alte infracţiuni în această materie sunt: desfrânarea (curvia), sodomia, amestecarea de sânge (incestul), preacurvia (adulterul)[3].

 

În a doua jumătate a sec. XVIII - începutul sec. XIX, incestul şi adulterul sunt considerate infracţiuni contra familiei. Desfrânarea a fost suprimată din dreptul penal. Continuă să fie incriminate ca infracţiuni contra bunelor moravuri: răpirea de fecioară sau femeie, stricarea fecioriei, violul, seducţia, sodomia, hotria; însă toate pierd mult din importanţa care li s-a atribuit în perioada precedentă.[4]


Secţiunea 2.  Codul Penal de la 1865

După Unirea din 1859 a Principatelor Române, în cadrul bogatei activităţi legislative desfăşurate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a elaborat şi „Codul penal român”, redactat în 1864 şi pus în aplicare la 1 mai 1865, la întocmirea căruia s-a avut în vedere Codul penal francez din 1810 şi în oarecare măsură Codul penal prusian din 1851[5].

În Codul Penal de la 1865[6], infracţiunile privitoare la viaţa sexuală se regăseau în titlul IV („Crime şi delicte contra particularilor”), la Cap. I, secţiunea a V-a, intitulată „Atentate în contra bunelor moravuri”.

Fapta de viol era incriminată sub denumirea „Atentat contra  pudoarei, cu violenţă”  în art. 264,  modificat prin Legea din 17 februarie 1874. Textul avea următorul conţinut:

 

Oricine va comite un atentat contra pudoarei, îndeplinit sau cercat, cu violenţă, în contra unui individ bărbătesc sau femeiesc, se va pedepsi cu maximum închisorii. Dacă crima s-a comis în contra persoanei unui copil mai mic de 15 ani împliniţi, culpabilul se va pedepsi cu maximum recluziunii”.

 

Menţionăm  că, la acea vreme, maximul închisorii era de 5 ani, conform art. 8 pct. 1 din Codul Penal modificat prin Legea din 1874, iar maximul recluziunii era de 10 ani, conform art. 7  pct. 3 din Codul Penal.

Dacă fapta avea ca urmare moartea victimei, pedeapsa era munca silnică pe viaţă.

Sub aceeaşi denumire erau, deci, incriminate şi actele de homosexualitate şi alte acte de perversiune sexuală săvârşite cu violenţă.

După cum se observă, subiectul activ este necircumstanţiat, putând fi atât bărbatul, cât şi femeia. Totodată, subiectul pasiv al infracţiunii poate fi un „individ de sex bărbătesc sau femeiesc”.

Analizând şi celelalte articole care incriminează infracţiuni privind viaţa sexuală, realizăm că prin atentat contra pudoarei legiuitorul de atunci a înţeles o siluire, o vătămare a libertăţii sexuale care se produce fie fără violenţă, dar profitând de imaturitatea unei persoane (art. 263 – „asupra persoanei unui copil, de sex bărbătesc sau femeiesc de vârstă mai mic de 14 ani”), fie prin folosirea violenţei (art. 264).

Rezultă aşadar că în sfera infracţiunii de atentat contra pudoarei comis cu violenţă intră şi fapta sancţionată în prezent în art. 197 Cod Penal sub denumirea de viol.

 

Secţiunea 3.  Codul Penal „Carol al II-lea” (de la 1936) 

Într-o mai bună sistematizare, deşi într-un mod mai complicat şi păstrând  încă imprecizia în definirea infracţiunii de viol, Codul de la 1936 incrimina această infracţiune sub denumirea proprie de „viol”.

Astfel, în Titlul XI („Infracţiuni contra pudoarei şi bunelor moravuri”), cap. I („Infracţiuni contra pudoarei”), art. 419 avea următorul conţinut:

 

Comite delictul de viol şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 2 la 5 ani şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani:

Bărbatul care, prin violenţă sau ameninţare, constrânge o persoană de orice sex, să aibă cu el raport sexual;

Bărbatul care, profitând de starea de inconştienţă a unei persoane de orice sex, sau de neputinţa acesteia de a-şi exprima voinţa, ori de a se apăra, are cu ea un raport sexual, în afară de căsătorie, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare.

În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani, sau dacă a rămas gravidă, ori i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa este închisoarea corecţională de la 5 la 10 ani şi interdicţia corecţională de la 3 la 5 ani.

 

Se observă că în această reglementare, deşi bărbatul figurează ca subiect pasiv, nu este sancţionat violul femeie–bărbat, excluzând femeia din sfera subiectului activ. Probabil legiuitorul de la 1936 s-a inspirat din art. 232 Codul transilvănean şi art. 125 Codul bucovinean care sancţiona violul ca faptă comisă numai de către bărbat asupra persoanei de sex femeiesc, şi din Codul Penal italian care nu circumstanţia nici subiectul activ, nici cel pasiv, întocmai ca legiuitorul român din 1865.

Numai în modalitatea de la pct. 1 femeia căsătorită era protejată de violul comis de către soţul ei.

Textul art. 419 sancţionează atât violul propriu-zis, cât şi actele de homosexualitate masculină realizate prin violenţă, care intrau de fapt sub incidenţa art. 420 ce reglementează „Delictul de violenţă contra pudoarei” şi unde erau sancţionate actele de inversiune sexuală. Referitor la această incoerenţă, prof. Traian Pop arăta că: „Delictul de viol din art. 419 şi delictul de violenţă contra pudoarei sunt aproape identice, având identice aproape toate elementele constitutive. Deosebirea este în ce priveşte elementul constitutiv central, actul în sine, sau mai bine zis actul de executare. Căci pe când în art. 419 este vorba de raport sexual, conjuncţiunea sexuală, pe atunci în art. 420 este vorba de un act de inversiune sexuală. Logic ar fi fost, ca în prevederile art. 419 (viol) să fi intrat numai raportul sexual (prin organele genitale) între bărbat şi femeie,  căci numai acest act sexual este normal, iar în prevederile art. 420 să fi intrat actele sexuale anormale, zise de inversiune sexuală sau de perversitate sexuală”[7].

Prin dispoziţiile art. 427 şi 425 s-au prevăzut modalităţi mai grave de infracţiuni de viol, în considerarea numărului participanţilor la o infracţiune şi a raporturilor speciale dintre făptuitor şi victimă.

Prin dispoziţiile art. 426 se incrimina violul care a avut loc ca urmare moartea victimei şi era pedepsit cu munca silnică pe viaţă.

În ceea ce priveşte  condiţiile de punere în mişcare şi exercitare a acţiunii penale, Codul din 1936 prevedea necesitatea plângerii prealabile atât pentru forma simplă a infracţiunii de viol, cât şi pentru unele modalităţi mai grave, cum ar fi cele legate de împrejurarea că fapta a fost săvârşită de un tutore, curator, învăţător, educator, supraveghetor, medic curant ori de către mai multe persoane împreună.

În ce priveşte căsătoria făptuitorului cu victima ca o cauză de nepedepsire, de ea beneficia doar autorul infracţiunii, nu şi participanţii. Astfel, conform art. 427: „Delictele de viol, violenţă contra pudoarei şi atentatul la pudoare fără violenţă nu se pedepsesc dacă, mai înainte ca hotărârea penală să fi rămas definitivă, a intervenit căsătoria între autor şi victimă”.


Secţiunea 4.  Reglementarea dintre anii 1969 – 2000

Incriminarea:

 

Legiuitorul  de  la 1969[8] a folosit ca sursă de inspiraţie Codul Penal „Carol al II-lea”. Astfel, până în anul 1996, în Titlul II („Infracţiuni contra persoanei”), cap. III („Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală”) a părţii speciale a Codului Penal, art. 197 intitulat „Violul” avea următorul cuprins:

 

Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani dacă:

a) victima nu împlinise vârsta de 14 ani;

b) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună; 

c) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; 

d) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii 

Pedeapsa este închisoare de la 7 la 15 ani, dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei.

Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 lit. a), c) şi d) nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă. În caz de participaţie, în alte condiţii decât aceea prevăzută la lit. b), căsătoria dintre autor şi victimă produce aceleaşi efecte şi faţă de participanţi ”.

 

Codul penal din 1969 a suferit mai multe modificări. În materia analizată, au survenit modificări prin Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 289 din 14 noiembrie 1996.

Astfel, reglementarea infracţiunii de viol rămâne neschimbată; doar structura textului se modifică: la alineatul al doilea rămân numai ultimele trei circumstanţe agravante, în timp ce cea referitoare la victima sub 14 ani este trecută ca prima ipoteză la alineatul al treilea.

De asemenea, s-au mărit pedepsele: forma tip din alineatul 1 se pedepseşte acum cu închisoare de la 3 la 10 ani, cele trei agravante din alineatul 2 cu închisoare de la 5 la 15 ani, violul victimei sub 14 ani cu închisoare de la 10 la 20 de ani, iar violul care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei cu închisoare de la 15 la 25 de ani.

După această modificare, textul art. 197 Cod Penal are următorul conţinut:

 

Raportul sexual cu o persoană de sex feminin, prin constrângerea acesteia, sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani, dacă:

a) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;

b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului; 

c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.  

Pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 an, iar dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 15 la 25 de ani.

Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Faptele prevăzute în alin. 1, 2  lit .b) şi c) şi alin. 3 teza I nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă. În caz de participaţie, în alte condiţii decât aceea prevăzută în alin. 2 lit. a), căsătoria dintre autor şi victimă produce aceleaşi efecte şi faţă de participanţi ”.

 

Analiza infracţiunii:

Considerăm necesar, pentru a aborda în mod critic această reglementare, să întreprindem o succintă analiză a infracţiunii:

Obiectul juridic generic (adică cel comun tuturor infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală) îl constituie relaţiile sociale referitoare la viaţa sexuală a persoanei. În cazul violului, obiectul juridic specific este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală a femeii.

Obiectul material al violului este corpul persoanei de sex feminin. Este vorba de corpul unei persoane în viaţă, căci raportul sexual realizat asupra cadavrului unei femei va constitui infracţiunea de profanare de morminte prevăzută de art. 319 teza finală Cod Penal.

Subiectul activ (autor) al infracţiunii de viol poate fi, în această reglementare, doar bărbatul. Acesta trebuie să aibă aptitudinea fiziologică de a întreţine un raport sexual. Autorul poate fi chiar şi un minor care răspunde penal. De asemenea, făptuitorul poate fi chiar soţul victimei.

Participaţia penală nu se poate realiza sub forma coautorului, deoarece un act sexual firesc cu o persoană de sex feminin nu poate fi realizat simultan de mai mulţi bărbaţi[9]. Participaţia este însă posibilă sub forma instigării sau a complicităţii; participanţii putând fi persoane de orice sex.

Subiect pasiv nu poate fi decât „o persoană de sex feminin”, după cum rezultă în mod explicit din textul de lege, nu şi un bărbat, aşa cum era prevăzut în codul penal anterior.

Elementul material al infracţiunii constă într-un raport sexual. Examinând art. 197 şi celelalte articole din capitol, rezultă că legiuitorul înţelege prin raport sexual conjuncţia dintre organul genital bărbătesc şi cel femeiesc, adică un act sexual firesc, excluzându-se astfel relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex şi perversiunile sexuale, care sunt reglementate în mod distinct, în art. 200 şi respectiv art. 201 Cod Penal.

Cerinţa esenţială pentru existenţa violului este ca raportul sexual să se realizeze prin constrângere (fizică sau morală), ori profitând de imposibilitatea victimei de a apăra ori de a-şi exprima voinţa, neavând importanţă cine a adus victimei în această stare.

Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea se comite numai cu intenţie directă.

Tentativa este posibilă şi se  pedepseşte în baza art. 204 C.pen.

Fapta  se  poate  comite  fie  în formă simplă prevăzută la alin. 1, fie într-una din modalităţile agravate prevăzute la alin. 2 şi 3, pentru fiecare modalitate fiind stabilite pedepse distincte.

Noul cod prevede printre circumstanţele agravante ale violului şi împrejurarea că victima s-a sinucis, precum şi împrejurarea că săvârşirea violului a avut ca urmare  moartea sau cauzarea unei vătămări a integrităţii corporale ori a sănătăţii victimei. În cazul când s-au produs vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii ori moartea victimei, acestea sunt urmări praeterintenţionate, întrucât infractorul nu a avut intenţia de a produce aceste rezultate, dar survenirea lor s-a produs datorită culpei.

În cazul modalităţii tip, la fel ca şi în codul anterior (art. 441), pentru punerea în mişcare a acţiunii penale legiuitorul a prevăzut necesitatea existenţei plângerii prealabile a persoanei vătămate. Lipsa acesteia sau retragerea ei înlătură răspunderea penală conform art. 131 Cod Penal. Noul cod nu prevede dispoziţii ca cele din codul anterior privind pornirea acţiunii penale în anumite situaţii; situaţiile la care se refereau acele dispoziţii sunt reglementate în partea generală a noului Cod penal şi uneori în noul Cod de procedură penală.

Aliniatul final al art. 197 C.pen prevede, în anumite condiţii, o cauză de nepedepsire: căsătoria dintre autor şi victimă. Ea este asemănătoare cu cea din codul penal anterior (art. 427); noul cod a extins însă efectele acestei cauze de nepedepsire şi la situaţia când fapta fiind săvârşită de mai mulţi inşi, a intervenit căsătoria victimei cu oricare dintre participanţi. Astfel, noul cod prevede că, în caz de participaţie, căsătoria cu oricare participant produce efecte faţă de toţi participanţii; o asemenea dispoziţie nu exista în codul penal anterior.

 

Critica incriminării

Reglementarea de mai sus a fost criticată din mai multe puncte de vedere, sintetizate în cele ce urmează.

1. Violarea bărbatului de către femeie

Conform reglementării analizate, subiect activ al violului este bărbatul, iar subiect pasiv femeia. Dacă victima este un bărbat, fapta va constitui infracţiunea prevăzută de  art. 200 din Codul Penal; dacă o femeie săvârşeşte acte de perversiune sexuală prin violenţă asupra unui bărbat, fapta se va încadra în art. 201 alin. 2 raportat la  art. 200 alin. 3  C.pen.

Prin urmare, fapta unei femei de a constrânge la raport sexual un bărbat nu constituie infracţiune. Nu sunt cunoscute raţiunile legiuitorului de a adopta această soluţie. În orice caz, argumente precum imposibilitatea violării unui bărbat de către o femeie pe considerente de ordin biologic sau inexistenţa unor asemenea cazuri în practică nu pot fi luate în considerare[10].

Această „omisiune”  va fi ulterior  îndreptată prin Legea nr. 197/2000.

2. Violul conjugal

Femeia căsătorită nu poate fi victima unui viol dacă agresorul este chiar soţul ei. În sprijinul acestei idei -  majoritară - a doctrinei şi a practicii judiciare s-au adus două argumente.

În primul rând, bărbatul care îşi constrânge soţia la raport sexual nu săvârşeşte infracţiunea de viol deoarece căsătoria presupune consimţământul soţiei la raporturi sexuale cu soţul ei[11]. De asemenea, nu poate fi subiect pasiv al violului soţia făptuitorului, deoarece pentru aceasta, raportul sexual constituie o îndatorire conjugală, a cărei îndeplinire soţul o poate obţine prin constrângere[12]. Dacă consimţământul cu privire la raporturile sexuale nu mai există, căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ.

În al doilea rând, s-a arătat că, recurgând la argumentul de logică juridică „a fortiori”, se poate afirma că din moment ce autorul infracţiunii de viol care se căsătoreşte cu victima beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în art. 197 ult. alin. C. pen., împreună cu participanţii, cu atât mai mult bărbatul care întreţine relaţii sexuale - în aceleaşi condiţii - cu soţia sa, nu va suporta exigenţele legii penale; recurgînd la constrângere, el va răspunde penal doar când fapta sa va constitui una din infracţiunile contra persoanei: loviri sau alte violenţe – art.180 C. pen., ameninţare – art.193 C.pen., insultă – art.205 C.pen., calomnie – art. 206 C.pen[13]. S-a subliniat totodată (de aceiaşi autori) că, dacă legiuitorul ar fi dorit să incrimineze, prin art. 197 C.pen., fapta soţului care a întreţinut prin constrângere relaţii sexuale cu soţia sa, ar fi făcut-o în mod expres, aşa cum a făcut-o pentru infracţiunea de furt între soţi[14].

Această opinie a fost criticată pe bună dreptate, aducându-se ca argument de necombătut principiul „ubi lex non distinguit  nec nos distinguere debemus”: cât timp legiuitorul nu distinge între femeia căsătorită şi cea necăsătorită, ca subiect pasiv al infracţiunii de viol, nici noi nu avem dreptul să distingem. Au fost autori[15] care considerau că unele distincţii trebuiau, oricum,  făcute: astfel, nu ar exista viol dacă soţii sunt despărţiţi în fapt, sau dacă s-a pronunţat divorţul dar hotărârea nu este încă definitivă[16].

Pe de altă parte, ideea de „îndatorire sau servitute sexuală” a femeii, ce îi revine conform actului de căsătorie faţă de soţ, intră în contradicţie cu însăşi Constituţia şi cu legislaţia privind drepturile omului.

 

3. Violul şi plângerea prealabilă

În modalitatea tip, infracţiunea se pedepseşte numai dacă victima a formulat plângerea prealabilă la organele judiciare şi dacă şi-o menţine până la terminarea definitivă a procesului penal.

Legiuitorul a prevăzut necesitatea existenţei unei plângeri prealabile numai pentru infracţiunile cu un grad redus de pericol social sau care privesc viaţa intimă a persoanei[17].

Dar infracţiunea de viol, inclusiv în ipoteza prevăzută de art. 197 alin. 1, comportă un grad ridicat de pericol social, ceea ce ar impune şi în acest caz aplicarea principiului oficialităţii procesului penal. Astfel, violul provoacă un rău direct şi nemijlocit asupra victimei, dar are şi un impact deosebit asupra colectivităţii, creând o stare de nesiguranţă socială, mai ales că cei care îl comit sunt, de obicei, fie indivizi violenţi, fie autori ai altor infracţiuni  de violenţă.

Pe de altă parte, necesitatea plângerii prealabile fie conduce la tranzacţii pecuniare între autor şi victimă în urma cărora  aceasta din urmă îşi retrage plângerea şi autorul rămâne astfel nepedepsit, fie stimulează „falsul viol”, când autoarea plângerii joacă rolul de victimă pentru a obţine sume de bani.

În aplicarea art. 194 alin. 4 C.pen, menţionăm următoarele soluţii din practica judiciară:

1. În speţă, persoana vătămată fiind o minoră cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală pentru infracţiunea de viol a fost pusă în mişcare de procuror din oficiu, în absenţa unei plângeri prealabile, de care, de altfel, nici nu era condiţionată. Aşa fiind, declaraţia persoanei vătămate, de care prima instanţă a luat act, în sensul că îşi retrage plângerea privind infracţiunea de viol săvârşită asupra sa, nu putea avea ca efect încetarea procesului penal, deoarece, pe de o parte, în cauză nu s-a formulat o atare plângere, iar, pe de altă parte, instanţa fiind sesizată din oficiu, nu se putea pune capăt procesului penal prin retragerea plângerii sale, chiar dacă ar fi existat şi o plângere a părţii vătămate[18].

 

2. Când victima tentativei la infracţiunea de viol a fost ucisă de aceeaşi persoană, îndată după săvârşirea primei infracţiuni, urmărirea şi judecarea acesteia se face din oficiu, deoarece sesizarea cu plângere prealabilă a persoanei vătămate nu este posibilă. Este adevărat că, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul penal, acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar potrivit art. 131 din acelaşi cod, lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate înlătură răspunderea penală. De asemenea, potrivit art. 131 alin. ultim din Codul penal, în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

Din aceste prevederi legale rezultă că plângerea prealabilă se face de către persoana vătămată, deci de către o persoană care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială şi această persoană se află în deplinătatea facultăţilor fizice şi mentale, şi, deci, poate să-şi exercite drepturile prevăzute de lege.

Din dosarul cauzei se constată că o atare plângere prealabilă nu putea fi făcută deoarece persoana vătămată a fost ucisă imediat după comiterea tentativei la infracţiunea de viol, pentru ascunderea acestei infracţiuni. În această situaţie, este greşit a se invoca încălcarea prevederilor art. 131 din Codul penal, întrucât condiţiile prevăzute de textele sus-arătate se referă numai la situaţiile când persoana vătămată are capacitate  deplină de exerciţiu, nu şi la cazul când persoana vătămată, prin comiterea unei infracţiuni asupra ei, a fost ucisă şi, deci, s-a înlăturat posibilitatea introducerii unei plângeri prealabile[19].

4. Căsătoria dintre autor şi victimă

Dacă autorul se căsătoreşte cu victima sa înainte ca hotărârea să rămână definitivă, el este absolvit de pedeapsa penală. S-a arătat că „o astfel de soluţionare se găseşte în deplină concordanţă atât cu interesul general al societăţii, cât şi cu interesul individual al victimei şi al copilului care s-ar naşte eventual în urma actului de siluire şi oferă cea mai bună garanţie împotriva unei eventuale recidive”[20].

Această concepţie vine însă în contradicţie cu însuşi suportul căsătoriei, constituit din relaţiile de afecţiune, şi nu din cele de agresiune. Prin prevederea din aliniatul final al art. 197, legea încurajează uniuni aberante, prin care autorul scapă de pedeapsă, iar victima întemeiază un...cămin (?!) cu cel care a maltratat-o, riscând oricând să fie violată de aceeaşi persoană.

Mergând pe această idee, în literatura juridică s-a subliniat că, pentru a opera această cauză de nepedepsire, căsătoria trebuie să fie valabil încheiată[21]. De altfel, şi în practica judiciară s-a statuat că, dacă căsătoria dintre victimă şi autorul infracţiuniide viol s-a realizat în scopul de a eluda dispoziţiile Codului penal privitoare la răspunderea pentru infracţiunea de viol, căsătoria este nulă[22]. Astfel, se considera că actul s-a încheiat în frauda legii, încălcându-se dispoziţiile art.1 şi 3 din Decretul 31/1954 cu privire la ocrotirea de către lege a drepturilor numai dacă ele sunt exercitate potrivit cu scopul lor economic şi social. Sancţiunea era nulitatea absolută a căsătoriei şi, odată constatată aceasta, căsătoria era considerată inexistentă, dispărând astfel temeiul de încetare a urmăririi penale sau procesului penal privitor la infracţiunea de viol. Prin urmare, urmărirea penală ar fi trebuit redeschisă în temeiul art.273 C.pr.pen., iar procesul penal ar fi trebuit continuat prin exercitarea căilor de atac ordinare şi trimiterea cauzei spre rejudecare; dacă deja ar fi intervenit o hotărâre definitivă, ar fi trebuit formulată o cerere de revizuire în temeiul art.394 lit.a C.pr.pen. în termen de un an de la data când hotărârea de constatare a nulităţii căsătoriei a rămas definitivă şi, odată desfiinţată hotătârea de încetare a procesului penal, judecarea infracţiunii de viol ar continua din faza în care acest proces se găsea în momentul pronunţării hotărârii desfiinţate[23].

În literatura juridică[24] s-a avansat la un moment dat ideea că dispoziţiile art.197 alin.5 teza I C.pen. ar deroga de la prevederile Codului Familiei referitoare la căsătorie, atunci când victima violului are o vârstă mai mică de 15 ani.

Astfel, potrivit art.4 din C.fam. vârsta minimă pentru căsătorie în cazul femeilor este de 16 ani împliniţi şi, în mod excepţional, de 15 ani, sub sancţiunea nulităţii absolute prevăzută de art.19 C.fam. Dar din dispoziţiile art.197 alin.5 C.pen., ar rezulta că şi în cazul în care victima infracţiunii de viol este o femeie mai mică de 14 ani, căsătoria acesteia cu autorul exonerează pe aceasta din urmă de răspundere. În realitate, faţă de dispoziţiile art.19 C.fam., în situaţia în care victima infracţiunii de viol nu ajunge la vârsta legală înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care se soluţionează cauza penală, nu se poate lua în discuţie încheierea unei căsătorii, nici măcar dacă victima ar fi rămas însărcinată cu autorul faptei.

Desigur, dacă la data violului victima nu avea 15 ani împliniţi, dar în cursul procesului penal ea împlineşte vârsta legală pentru a încheia valabil o căsătorie cu autorul, dispoziţiile art.197 alin.5 teza I C.pen. îşi vor putea găsi eficienţa.

5. Violul săvârşit de mai multe persoane

În legătură cu structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună prevăzută de art. 197 alin.2 lit.b C.pen., s-au conturat două opinii.

Unii autori şi unele instanţe de judecată au considerat că se comite o infracţiune unică, complexă, şi că făptuitorii vor răspunde fiecare ca autor al infracţiunii agravate[25]. Astfel, în practică s-a decis[26] că acostarea şi ameninţarea mai multor femei de către patru inculpaţi, după care fiecare a dus câte o femeie pe câmp săvârşind violul în locuri apropiate, dar separat, constituie infracţiunea de viol prevăzută de art.197 alin.2 lit.b C.pen., iar nu cea de viol necalificat prevăzută de art.197 alin.1 C.pen., atât timp cât ei au acţionat împreună (le-au urmărit şi le-au acostat pe timp de noapte, într-o zonă pustie, şi împreună i-au îndepărtat pe martori prin acte de violenţă, după care au comis violurile).

Aderăm însă la o a doua opinie potrivit căreia, ajutorul pe care autorul violului îl dă altei persoane să comită violul asupra aceleiaşi victime constituie un fapt distinct, astfel încât făptuitorul va răspunde pentru un concurs real între infracţiunea de viol simplu şi infracţiunea de complicitate la viol agravat[27].

 

 

6. Tentativa de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei

Noua reglementare a generat o  problemă, care  nu a fost rezolvată nici prin modificările ulterioare ale textului de lege. Astfel, în practica judiciară s-au dat soluţii diverse cu privire la încadrarea juridică a tentativei de viol care a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei. Enumerăm soluţiile date de-a lungul timpului:

 

a) viol agravat în formă consumată:

Infracţiunea de viol, în modalitatea prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen. (care a avut drept urmare  moartea  sau sinuciderea victimei), include în conţinutul ei două urmări socialmente periculoase: pe de o parte, vătămarea inviolabilităţii şi libertăţii sexuale a victimei, iar, pe de altă parte, moartea sau sinuciderea acesteia, ca o consecinţă a activităţii desfăşurate de făptuitor. Dacă s-a produs numai cea de-a doua urmare socialmente periculoasă (moartea sau sinuciderea victimei) a acestei infracţiuni complexe, deşi inculpatul se face vinovat numai de tentativa la infracţiunea de viol (în forma agravată prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen.), pedeapsa ce i se va aplica va fi cea prevăzută de textul sus-menţionat, adică 7-15 ani închisoare, şi nu cea prevăzută de art. 21 C. pen. (pedeapsa pentru tentativă, care se stabileşte între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată), întrucât temeiul agravantei prevăzute de art. 197 alin. 3 C. pen., îl constituie gravitatea deosebită a rezultatului socialmente periculos al violului sau tentativei la viol, faptul că se aduce atingere în acest caz, însăşi vieţii, care este relaţia socială ocrotită prin această agravantă prevăzută de către legea penală.

Dacă rezultatul menţionat s-a produs, nu mai este relevantă forma în care s-a realizat activitatea infracţională, viol sau tentativă la viol, ci întreaga activitate infracţională trebuie raportată la rezultatul final, respectiv, moartea sau sinuciderea victimei, care constituie temeiul agravării faptei săvârşite. Temeiul juridic al acestei soluţii îl constituie prevederile art. 144 C. pen., potrivit cărora, prin săvârşirea unei infracţiuni, se înţelege comiterea oricăreia dintre “faptele” pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau tentativă. Or, noţiunea de “faptă” la care se referă art. 179 alin. 3 C. pen., cuprinde deopotrivă atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa infracţiunii de viol.

În speţă, victima ameninţată că va fi violată s-a aruncat de la etaj accidentându-se mortal; infracţiunea intenţionată (cea de viol), componentă a infracţiunii complexe prevăzute de art. 197 alin. 3 C. pen., a rămas în faza de tentativă, realizându-se în schimb, cel de-al doilea element constitutiv al acestei infracţiuni, deoarece victima a fost determinată să se sinucidă din cauza actelor de viol încercate asupra ei[28].

 

b) tentativa la viol agravat în concurs cu infracţiunea de omor simplu:

S-a reţinut că în seara zilei de 26.03.1997, în timp ce transporta cu autoturismul său pe minora P. M., în vârstă de 13 ani şi 10 luni, spre domiciliu, inculpatul a încercat să întreţină relaţii sexuale cu aceasta prin constrângere. Pentru a scăpa de insistenţele inculpatului, care şi-a continuat acţiunea de constrângere şi a refuzat să oprească spre a-i da posibilitatea să coboare, minora a deschis portiera şi a sărit din autoturism în timpul mersului, suferind vătămări corporale care i-au pus viaţa în primejdie. În raport cu succesiunea momentelor survenite, inculpatul a acţionat în baza a două rezoluţii infracţionale distincte, care impun reţinerea a două infracţiuni concurente. Astfel intenţiei iniţiale a inculpatului de a întreţine, prin constrângere, relaţii sexuale cu victima, concretizată în invitaţia de a o conduce acasă, devierea direcţiei de mers şi sugerarea prin gesturi şi cuvinte a scopului urmărit şi apoi, în lovirea victimei atunci când ea i-a cerut să oprească, i-a succedat accelerarea de către el a vitezei autoturismului în momentul în care victima i-a cerut pentru a doua oară să oprească şi a deschis portiera, astfel că, în încercarea ei de a se salva de agresiunea la care era supusă, a căzut lovindu-se cu capul şi bazinul de bordură, ceea ce i-a cauzat leziuni care i-au pus viaţa în pericol.

Or, succesiunea acestor momente demonstrează că inculpatul, care a acţionat iniţial cu scopul de a constrânge pe victimă să întreţină raport sexual cu el, a depăşit această intenţie atunci când, la deschiderea portierei de către victimă, pentru a sări din mers, a accelerat viteza, ceea ce evidenţiază că el a putut să prevadă şi a acceptat posibilitatea ca rezultatul letal – decesul acesteia datorită lovirii în cădere – să se producă, poziţie subiectivă relevată şi de lăsarea victimei în stare de inconştienţă. Ca urmare, s-au reţinut în sarcina inculpatului atât tentativa la infracţiunea de viol prevăzută de art. 20 raportat la art. 197 alin. 3 C. pen., cât şi tentativa la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen., săvârşită cu intenţie indirectă[29].

 

c) viol simplu în concurs cu omor în formă agravată:

Fapta inculpatului de a aplica victimei - în vârstă de 73 ani şi suferindă - multiple lovituri în cap, aducând-o în stare de inconştienţă şi de a avea apoi raport sexual cu aceasta, în timpul căruia a decedat, constituie infracţiunea de omor calificat 175 lit. d şi h C. pen., în concurs cu infracţiunea de viol 197 alin. 1 C. pen. , iar nu aceea de viol care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen.[30].

d) omor calificat, săvârşit pentru a ascunde săvârşirea infracţiunii de viol:

Fapta inculpaţilor care, intenţionând să aibă raporturi sexuale cu victima, refuză să oprească autovehiculul pe care îl conduc în mare viteză determinând-o astfel să sară din maşină şi să se accidenteze mortal, constituie infracţiunea prevăzută de art. 175 lit. h C.pen., chiar dacă violul nu s-a consumat[31].

Tot astfel, s-a decis că fapta inculpaţilor de a încerca să violeze victima, stăruind în acţiunea lor chiar şi după ce aceasta i-a avertizat că va sări pe fereastră de la mare înălţime, ceea ce a şi făcut, constituie infracţiunea de omor calificat prevăzută de art.174 raportat la art. 175 lit. h C.pen., infracţiune săvârşită cu intenţie, nu  tentativă la infracţiunea de viol urmată de sinuciderea victimei, infracţiune care se săvârşeşte cu intenţie depăşită. Exercitându-şi acţiunea lor infracţională asupra victimei, după ce aceasta şi-a manifestat, fără echivoc, hotărârea de a nu ceda presiunilor şi de a-şi curma viaţa în modul asupra căruia i-a avertizat pe inculpaţi, aceştia au avut reprezentarea că vor determina producerea morţii victimei, prin continuarea insistenţelor lor în realizarea scopului urmărit. În consecinţă, fapta inculpaţilor a fost în mod corect încadrată în infracţiunea prevăzută de art. 174 alin. 1 raportat la art. 175 lit. h C.pen.[32].

 

Soluţiile au fost criticate în literatura de specialitate[33] arătându-se că încadrarea juridică corectă este tentativă la infracţiunea complexă de viol care a avut ca urmare sinuciderea victimei. Aceasta pentru că este vorba de o infracţiune unică, complexă, din care nu ambele infracţiuni componente ci doar una prezintă posibilitatea unor urmări praeterintenţionate; aceasta înseamnă că atât timp cât infracţiunea complexă nu se mai raportează la infracţiunile componente ci are o existenţă proprie, de sine stătătoare, această infracţiune unică nu are un asemenea caracter şi ca atare va fi susceptibilă de tentativă.

Este de observat însă că, adoptând această soluţie, prin această construcţie se ajunge ca limitele de sancţionare ale infracţiunii complexe, în caz de tentativă (7 ani 6 luni – 12 ani 6 luni, după modificările din Legea 197/2000) să fie mai reduse decât ale faptei consumate praeterintenţionate absorbite (loviri şi vătămări corporale cauzatoare de moarte: 5-15 ani), ceea ce este inadmisibil. Se impune deci, de lege ferenda, realizarea unor corelaţii între pedepsele celor două infracţiuni.

De asemenea, în doctrina germană[34] s-a discutat cazul tentativei de viol când s-a produs moartea victimei fără să se consume raportul sexual; opinia dominantă a fost că este o tentativă la viol agravat.

 

Secţiunea 5.  Reglementarea dintre anii 2000-2002

 

În perioada analizată, Codul Penal al României a fost de şapte ori modificat[35]. Două din aceste acte normative au modificat textul de incriminare a infracţiunii de viol, iar un al treilea are o legătură indirectă cu acesta.

I. Modificările aduse prin Legea 197/2000

Pe data de 15 noiembrie 2000, la patru ani de la ultima modificare a Codului Penal, este publicată Legea 197/2000, care prin punctele 10–12 modifică fundamental incriminarea violului. Astfel, în noua reglementare, textul art. 197 C. pen., intitulat „Violul”, are următorul cuprins:

 

„Actul sexual, de orice natură, cu o altă persoană, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani.

Pedeapsa este închisoare de la 5 la 15 ani, dacă:

a)  fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;

b)  victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

b1)  victima este membru al familiei;

c)  s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani, dacă victima nu a împlinit vârsta de 14 ani, iar dacă fapta  a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani.

Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la  plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

 

În această reglementare sunt modificări ale conţinutului juridic în ce priveşte subiectele infracţiunii şi elementul material, s-a introdus o nouă agravantă şi s-a abrogat cauza de nepedepsire.

 

Noua incriminare, departe de a fi una perfectă, a generat critici vehemente în rândul juriştilor. Astfel, au fost sesizate următoarele probleme:

 

1. Dubla incriminare

Analizând textul art. 197 astfel modificat, este lesne de observat că legiuitorul – care nu a abrogat dispoziţiile art. 200 şi 201 Cod penal – a realizat o dublă incriminare căci, în acestă reglementare, elementul material al infracţiunii de viol poate să constea atât în întreţinerea relaţiilor sexuale între persoane de acelaşi sex, cât şi în comiterea actelor de perversiune sexuală[36].

Nu de aceeaşi părere a fost însă Curtea Constituţională care, prin decizia nr. 211 din 1 noiembrie 2000 (publicată în Monitorul Oficial nr. 568 din 15 noiembrie 2000, acelaşi în care a fost publicată şi legea) s-a pronunţat, înainte de promulgarea Legii 197/2000, cu privire la constituţionalitatea modificărilor ce vizau art. 197 şi 198 Cod Penal. Astfel, în decizie se arată că  înlocuirea în textele modificate a termenului de  ,,raport sexual” cu acela de „act sexual”, chiar cu caracterizarea de „orice natură” nu justifică interpretarea în sensul că noul termen ar include şi pe acela de relaţii între persoane de acelaşi sex, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art. 200 au rămas nemodificate. Noţiunea de „act sexual de orice natură” o include însă pe aceea de „raport sexual” pe care a înlocuit-o, deoarece are o sferă mai mare decât a acesteia: astfel, în cazul violului, au fost incriminate şi sancţionate nu numai raportul sexual, dar şi orice act sexual săvârşit prin constrângere etc., chiar dacă nu a avut loc un raport sexual, în accepţiunea anterioară a termenului. Aşadar, în noua concepţie despre viol sunt incriminate perversiunile sexuale la care sunt supuse persoanele până la săvârşirea actului sexual propriu-zis. Totodată s-a avut în vedere faptul că subiectul pasiv al infracţiunii de viol poate fi nu numai femeia, ci şi bărbatul; s-a extins şi sfera subiecţilor activi, care pot fi acum persoane de orice sex”. Curtea s-a înşelat însă, lucru reieşit din modificările ulterioare ale art. 197...

 

Aşadar, prin acte sexuale de orice natură ar trebui să înţelegem actele sexuale fireşti şi/sau actele sexuale nefireşti. Acestea din urmă s-ar referi la relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex şi/sau la perversiuni sexuale. În măsura în care acestea sunt realizate prin constrângere sau profitând de imposibilitatea persoanei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ele vor fi încadrate în prevederile art.197 C.pen.; în aceste condiţii devin inaplicabile dispoziţiile art.200 alin.3 (care incriminează relaţiile sexuale cu o persoană de acelaşi sex în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, sau prin constrângere) şi art.200 alin.4 (care prevede o agravantă la dispoziţiile menţionate, respectiv dacă fapta are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei).

Referitor la această chestiune, s-a arătat că dispoziţia din art.197 şi dispoziţiile din art. 200 alin.2 şi 3, respectiv art. 201 alin.2 raportat la art.201 alin.2 şi 3, constituie un concurs de norme penale (calificări echivalente) care se rezolvă, în această situaţie, dând prioritate de aplicare normei mai recente, adică art.197 C.pen.[37]. Cu alte cuvinte, legiuitorul ar fi dorit o abrogare implicită a dispoziţiilor respective din art.200 şi 201 C.pen. Supoziţia a avut la bază faptul că Legea 197/2000 nu conţinea dispoziţii cu privire la art. 200 sau 201. Prin modificările ulterioare ale codului, ea s-a dovedit doar parţial corectă.

 

2. O nouă agravantă

Prin noua agravantă – lit. b1 introdusă la aliniatul doi al textului de incriminare - s-a reglementat în mod special răspunderea penală pentru faptele de violenţă contra persoanei săvârşite în cadrul familiei. Scopul acestei reglementări îl constituie apărarea mai eficientă, prin mijloace de drept penal, a persoanelor care devin victime ale violenţei în familie, printre acestea numărându-se nu numai persoanele de sex feminin, ci şi cele de sex masculin, o prevedere importantă având copiii şi bătrânii, precum şi persoanele cu handicap. Aceasta este, de altfel, întreaga concepţie a Legii 197/2000, căci sunt modificate în acest sens şi alte texte din cod: lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, tratamentele aplicate minorului, punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji[38].

Conform art.197 alin.2 lit.b1 C.pen., violul este mai grav dacă victima este un membru al familiei. În mod corelativ, prin legea 197/2000 s-a introdus şi art.1491 C.pen care defineşte noţiunea de „membru al familiei”; în această categorie sunt incluşi soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul; noţiunea de rudă apropiată era deja definită de art.149 C.pen. şi se referă la ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude.

Considerăm necesară abordarea separată a celor două categorii de subiecţi pasivi:

a) Violul asupra soţului

După modificare textului de incriminare, s-au realizat premisele pedepsirii violului între soţi. Aceasta rezultă din abrogarea art.197 alin.5 C.pen. şi instituirea agravantei speciale din alin.2 lit.b1 cu privire la victima care este membru de familie; or, conform art..1491 C.pen., membru de familie este şi soţul făptuitorului.

Această modificare este conformă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în Hotărârea din 22 nov. 1995, dosar nr.47/1994/494/576 în cauza S.W. contra Marea Britanie, Curtea a constatat numeroasele opinii autorizate împotriva ficţiunii cu privire la consimţământul soţiei la toate raporturile sexuale din timpul căsătoriei, inclusiv Recomandarea din 17 sept. 1990 a Comisiei Juridice a Parlamentului Britanic cu privire la suprimarea regulii imunităţii conjugale. În acest context, Curtea a subliniat că ideea absenţei oricărei imunităţi a soţului în caz de viol a soţiei este conformă nu numai naturii căsătoriei într-un stat civilizat, dar şi obiectivelor fundamentale ale Convenţiei, a cărei esenţă este respectul demnităţii şi libertăţii umane[39].

În aceste condiţii putem spune că însuşi obiectul juridic al infracţiunii de viol a fost modificat: acum se protejează şi relaţiile sociale care privesc obligaţiile elementare, morale şi legale pe care făptuitorul le are faţă de victimă. 

b) Violul asupra rudelor

Raportul sexual violent asupra unei rude ridică problema analizării raportului dintre infracţiunile de viol şi incest.

Astfel, s-a arătat că, din moment ce prin introducerea lit.b1 se sancţionează faptele de agresiune sexuală săvârşite în familie, dacă victima de sex opus cu făptuitorul îndeplineşte cumulativ condiţia de a fi rudă apropiată cu acesta şi de a locui şi gospodări împreună cu el, indiferent de vârsta acesteia, făptuitorul va răspunde numai pentru infracţiunea de viol în forma agravată prevăzută de art.197 alin.2 lit.b1 C.pen., dacă între părţi au loc raporturi sexuale. Dacă însă victima, de sex opus cu făptuitorul, este rudă apropiată cu acesta, este majoră şi nu îndeplineşte cerinţa de a locui sau gospodări împreună cu făptuitorul, acesta va răspunde pentru concurs ideal de infracţiuni între incest prevăzut de art. 203 C.pen. şi viol (în formă simplă sau agravată, în funcţie de urmările mai grave pe care le-ar putea avea). Aşadar, incestul „agresiv” s-ar absorbi în infracţiunea de viol[40].

În ipoteza analizată, este obligatorie condiţia ca făptuitorul să fie de sex opus cu victima, întrucât incestul sancţionează raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. Or, prin raport sexual, înţelegem doar actul sexual firesc între persoane de sex opus. De altfel, o relaţie homosexuală între două rude nu ar creea pericolul unei procreări nefireşti.

S-a susţinut însă şi opinia contrară[41], arătându-se că atunci când se comite un viol asupra unui membru al familiei care îndeplineşte şi cerinţa prevăzută de art.203 C.pen., va exista un concurs ideal de infracţiuni între violul calificat şi incest. Astfel, dacă făptuitorul comite violul asupra unei rude de gradul unu cu care locuieşte şi gospodăreşte împreună, va fi tras la răspundere pentru concurs între infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin.2 lit.b1 şi cea de incest. Dacă nu locuia sau gospodărea împreună cu victima, făptuitorul va răspunde pentru concurs între viol – dar în forma simplă - şi incest.

Considerăm justă această din urmă opinie. De altfel, practica judiciară s-a pronunţat în legătură cu relaţia dintre infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. c C. pen., şi infracţiunea de incest, care se aplică mutatis mutandis şi în ipoteza analizată de noi. Astfel, s-a decis că fapta inculpatului de a avea raport sexual, prin constrângere, cu fiica sa minoră, care deci se afla în îngrijirea, ocrotirea şi educarea sa, constituie infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. c C. pen., şi infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 C. pen., aflate în concurs; în speţă, în mod greşit instanţa de judecată a reţinut infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen. şi infracţiunea de incest, prevăzută de art. 203 C. pen.; existenţa concursului de infracţiuni nu înlătură agravanta prevăzută de art. 197 alin. 2 lit.c Cod penal[42].

 

Noua modificare afectează astfel obiectul juridic special al infracţiunii de viol: dacă până la modificare erau ocrotite relaţiile sociale care asigură independenţa şi siguranţa sexuală a persoanei, după modificare se urmăreşte şi apărarea şi conservarea fondului biologic al societăţii omeneşti, prin prevenirea pericolului unei procreări nefireşti rezultate din amestecul aceluiaşi sânge şi a degenerării speciei umane[43].

 

3. Cauza de nepedepsire

Legea 197/2000 a abrogat alin. 5 al art. 197 C. pen. care prevedea cauza de nepedepsire a făptuitorului în ipoteza căsătoriei acesteia cu victima. Au rămas însă în vigoare prevederile alin. 4, potrivit cărora „acţiune penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”. Or, coroborând acest text cu dispoziţiile art.131 şi 132 C.pen., încă există posibilitatea împăcării părţilor şi retragerea plângerii prealabile pentru ca răspunderea penală a făptuitorului să fie înlăturată.

Dar acest lucru este posibil doar pentru forma simplă a infracţiunii, cea prevăzută de art.197 alin.1 C.pen., nu şi pentru noua formă agravată prevăzută de art.197 alin.2 lit.b1 C.pen., fără a se cunoaşte motivele legiuitorului pentru o asfel de opţiune. Credem însă că, dacă s-a dat victimei posibilitatea de a dispune cu privire la acţiunea penală în legătură cu o persoană străină, cu atât mai mult ar trebui să existe această posibilitate în legătură cu o persoană ce intră în categoriile prevăzute de art.1491 C.pen.

4. Violul săvârşit de mai multe persoane

Prin Legea 179/2000, intervin modificări în ceea ce priveşte participaţia penală sub forma coautoratului. Astfel, în vechea reglementare coautoratul nu era posibil deoarece nu putea fi conceput un act sexual normal cu o persoană de sex feminin care să fie realizat simultan de mai multe persoane. În noua reglementare însă, cum legiuitorul foloseşte sintagma „act sexual de orice natură” pentru a desemna atât actele sexuale fireşti (normale) cât şi cele nefireşti, este evident că infracţiunea de viol poate fi săvârşită simultan de mai mulţi făptuitori; în timp ce doar unul poate avea un act sexual normal cu victima, ceilalţi pot avea acte sexuale nefireşti[44], care pot fi de inversiune sexuală şi/sau de perversiune sexuală[45].

Sunt autori care nu împărtăşesc însă această opinie. S-a arătat[46] astfel că actul sexual de orice natură, este un act unic care nu poate fi săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, în calitate de coautori, iar săvârşirea concomitentă de către mai multe persoane a unor acte sexuale – heterosexuale sau homosexuale - nu determină calitatea de coautori ai acestora, fiecare dintre ei săvârşind individual, in persoana propria, ca autor, actul sexual.

 

5. Măsură de siguranţă

Prin Legea 197/2000, a fost introdusă în Codul penal o nouă măsură de siguranţă: este vorba de interdicţie de a reveni în locuinţa familiei (art.112 lit.g şi art.1181 C.pen.).

Această măsură poate fi luată pe o durată de până la 2 ani doar la cererea persoanei vătămate, în cazul condamnării la cel puţin 1 an închisoare pentru loviri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice, săvârşite asupra membrilor familiei, dacă instanţa constată că prezenţa acesteia în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.

În doctrină s-a arătat că, deşi textul lasă să se înţeleagă că ar fi vorba de luarea acestei măsuri doar pentru săvârşirea infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzute de art.180 C.pen., ar fi de neconceput  ca ea să nu fie aplicată în caz de vătămare corporală sau vătămare corporală gravă comise aspra membrilor familiei[47]. În deplin acord cu această opinie, susţinem că, chiar şi în ipoteza săvârşirii infracţiunii de viol asupra membrilor familiei  (art.197 alin.2 lit.b1 C.pen.), ar trebui luată această măsură pentru aceleaşi raţiuni ca şi în cazul infracţiunii de lovire, atât timp cât violul este o infracţiune complexă şi producătoare de suferinţe fizice şi psihice, care absoarbe în conţinutul său infracţiunea de lovire, respectiv pe cea de ameninţare.

Încheiem analiza modificărilor aduse prin Legea 197/2000, arătând că unii autori  nu s-au arătat de acord cu unele dintre noile modificări, susţinând că textul art.197 nu trebuia modificat întrucât rezolvarea juridică a tolerării homosexuale şi aşa-zisului viol săvârşit de femeie nu concordă cu realitatea; pe de o parte românii sunt într-o majoritate covârşitoare heterosexuali, pe de alta viaţa socială şi practica judiciară nu cunoaşte o problemă a aşa-ziselor violuri pe care le-ar săvârşi femeia română[48].

 

II. Modificările aduse prin OUG 89/2001:

Începând cu data de 26 iun. 2001, ca urmare a intrării în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului României nr. 89/2001, infracţiunea intitulată „Violul”, prevăzută în art. 197 C. pen., are următoarea reglementare:

 

„Actul sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.

Pedeapsa este închisoare de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi, dacă:

a)  fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună;

b)  victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.

b1)  victima este membru al familiei;

c)  s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Pedeapsa este închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi dacă victima nu a împlinit vârsta de 15 ani, iar dacă fapta  a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa este închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Acţiunea penală pentru fapta prevăzută în alin. 1 se pune în mişcare la  plângerea prealabilă a persoanei vătămate.”

Având în vedere gravitatea faptelor de viol, ca şi a actelor sexuale cu un minor, unele pedepse principale au fost majorate (în cazul violului maximul pedeapsei din alin. 2 s-a majorat cu trei ani), şi totodată, a fost adăugată, ca pedeapsă complimentară, interzicerea unor drepturi…„Astfel, proiectul corespunde criteriilor de aderare a Românei la Uniunea Europeană, precum şi Rezoluţiei 1123(1997) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei”[49].

Totodată, OUG abrogă art. 200 C. pen. şi aduce precizări esenţiale privind conţinutul infracţiunilor de viol (art.197) şi de act sexual cu un minor (art.198), în sensul că foloseşte expresia de act sexual, de orice natură, cu o persoană de sex diferit sau de acelaşi sex pentru a se evidenţia faptul că, în urma abrogării art. 200, textele se aplică atât actelor heterosexuale cât şi celor săvârşite între persoane de acelaşi sex, fără nici un fel de discriminare. În opinia noastră, nu era necesară această precizare.

S-a realizat în acelaşi timp corelarea cu art. 198 C. pen. modificat încă prin legea 197/2000, în ceea ce priveşte vârsta victimei minore - 15 ani - prevăzută în alin. 3.

 

III. Modificările aduse prin Legea 61/2002:

Acest act normativ, deşi nu modifică expres textul art.197 C. pen., priveşte infracţiunea de viol  în legătură cu două aspecte:  

1. Act sexual de orice natură

Prin legea 62 este definitivat textul art. 201 C. pen. care incriminează „perversiunea sexuală”. Cum în latura obiectivă a acestuia intră şi actele de perversiune sexuală cu o persoană în imposibilitatea de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa sau prin constrângere, rezultă în mod explicit că ele nu pot fi încadrate în acelaşi timp şi în dispoziţiile art. 197, cum s-a afirmat imediat după apariţia Legii 197/2000. Prin urmare, prin „act sexual de orice natură” – cerut de textul art. 197 C. Pen. – vom înţelege doar actele sexuale fireşti (normale, raporturile sexuale între persoanele de sexe diferite) şi actele de inversiune sexuală (relaţiile sexuale între persoanele de acelaşi sex).

2. Tentativa de viol şi hărţuirea sexuală 

Prin acest act normativ s-a introdus un articolul 2031 intitulat „Hărţuirea sexuală”, care are următorul conţinut: „Hărţuirea unei persoane prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale art. 2031 C. pen., se observă că nu poate fi făcută o distincţie clară între infracţiunile de tentativă la viol şi infracţiunea de hărţuire sexuală, căci actele de ameninţare şi cele de constrângere fac parte din elementul material al laturii obiective atât a infracţiunii de viol, cât şi a celei de hărţuire sexuală.

Prin urmare, se pune întrebarea dacă, exercitarea lor în vederea întreţinerii actului sexual împotriva voinţei victimei, constituie fie punerea în aplicare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de viol, iar oprirea actului făptuitorului în această etapă de realizare a ei ar însemna rămânerea acesteia în faza imperfectă a tentativei la limita ei inferioară, fie realizarea formei consumate a noii infracţiuni.

Considerăm că răspunsul se poate afla doar dacă legiuitorul ar explica înţelesul noţiunii de hărţuire. Până atunci, dacă avem în vedere înţelesul din limbajul comun, vom vorbi de hărţuire numai în momentul cănd actele materiale ale faptei se săvârşesc de un anumit număr de ori astfel încât să putem concluziona că a fost adusă atingere libertăţii vieţii sexuale şi integrităţii corporale sau libertăţii psihice a victimei.

Prin urmare, dacă făptuitorul săvârşeşte[50] un singur astfel de act[51], va putea fi tras la răspundere pentru tentativă de viol şi sancţionat cu închisoare de la 1 an 6 luni la 5 ani, pe când dacă comite mai multe astfel de acte fapta va constitui infracţiunea de hărţuire sexuală şi este pasibil de o pedeapsă de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. Ne întrebăm atunci care dintre cele două infracţiuni este mai gravă şi prin ce anume se deosebesc ele.

Rămâne în sarcina doctrinei şi a practicii judiciare să rezolve aceste aspecte, până la următoarea modificare a legii. De asemenea, tot lor le revine sarcina de a analiza compatibilitatea şi raportul dintre noţiunile de satisfacţie de natură sexuală şi cea de act sexual de orice natură care caracterizează cele două infracţiuni.



[1] A se vedea, pentru detalii, Dumitru V. Firoiu, în „Istoria statului şi dreptului românesc”, vol. I, Ed. Argonaut, 1998, Cluj-Napoca, pag. 144.

[2] Ne referim, în special, la „Carte românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti”, tipărită la Iaşi în 1646, sub domnia lui Vasile Lupu, care este prima legiuire mirenească oficială învestită cu autoritate legală; şi „Pravila cea mare sau Îndreptarea legii”, tipărită la Târgovişte în 1652 din porunca lui Matei Basarab, care are aproape acelaşi conţinut ca şi „Cartea Românească”.

[3] A se vedea, pe larg, V.Hanga ş.a., „Istoria dreptului românesc”, vol.I, Ed. Academiei , Bucureşti, 1980,pag.441-442.

[4] A se vedea, V. Hanga ş.a., op. cit. vol. II, pag.323.

[5] D.V.Firoiu, „Istoria statului şi dreptului românesc”, vol.II, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1998, pag. 49.

[6] „Codul Penal din 1 Maiu 1965, cu modificările din 1874, 1882, 1893, 1854 şi 1855”, Ed. Librăria Nouă, Bucureşti, 1908.

[7] C.G. Rădescu, I.Ionescu Dolj, I.Gh.Perieţeanu, V. Dongoroz s.a., „Codul Penal Carol al II-lea Adnotat”, vol. II, parte specială, art. 184 – 442, Ed. Librăriei Socec & Co S.A., Bucureşti, 1937, pag. 643.

[8] Codul penal din 1969 a fost publicat în B. Of. nr. 79-79 bis din 21 iunie 1968 şi, conform art. 363, a intrat în vigoare de la 1 ian. 1969; a fost republicat în B. Of. nr. 55-56 din 23 apr. 1973 şi apoi din nou republicat  în M. Of. nr. 65 din 16 apr. 1997.

[9] V. Dongoroz, S. Kahane, ş.a., „Explicaţii teoretice ale Codului Penal român, partea specială”, vol. III, Ed. Academiei RSR, 1971, pag. 350.

[10] V. Cioclei, „Viaţa sexuală şi politica penală”, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1994, pag. 37

[11] T. Vasiliu, D. Pavel, ş.a., „Codul Penal al RSR, comentat şi adnotat, parte specială”, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, pag. 208.

[12] Ion Gheorghiu-Brădet: „Drept penal român. Partea specială”, vol.I, Ed.Europa Nova, Bucureşti 1994, pag.123

[13] G. Maravela, M. Gheorghe, „Discuţii în legătură cu calificarea faptei soţului de a întreţine raporturi sexuale cu soţia sa împotriva voinţei acesteia”, Dreptul 7/1995, pag. 36-40.

[14] Ibidem, pag. 391.

[15] Betinio Diamant, recenzie la lucrarea indicată la nota de subsol nr. 13, R. D. P. nr.1/1995, pag.176

[16] În sensul acestor distincţii a evoluat, de exemplu, dreptul englez (Card Cross and Jones, „Criminal Law”, Butterworths, London, Dublin, Edinburg, 1992, pag.238)

[17] C. Bulai,  „Drept penal român, partea specială”, vol. II, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, pag. 191.

[18] C. S. J., s. pen., decizia nr. 2067 din 26 iulie 1995, în C.Crişu, Şt.Crişu, „Repertoriu de practică şi literatură juridică 1994-1997”, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1998, pag. 784-785.

[19] C. S. J., s. pen., decizia nr. 383 din 16 februarie 1995, ibidem, pag. 515-516.

[20] Explicaţii teoretice, op.cit., vol. III, pag. 362.

[21] Ibidem, pag. 363.

[22] T.S., col. civ., dec.167/12oct. 1967, în C.D.1967, pag.159; T.S., s.civ., dec.843/20 ian.1970, în C.D.1970, pag.176 ; T.S., s.civ., dec.755/1975, în RRD nr. 7/1975, pag. 67.

[23] M. Micu, I.Dobrescu, „Consecinţele penale ale declarării nulităţii căsătoriei dintre victimă şi unul dintre participanţiila săvârşirea infracţiunii de viol”, RRD nr.7/1975, pag. 31-34.

[24] C. Stoenescu, „Despre aplicarea prevederilor art. 197 alin. 5 teza I C. pen., Dreptul nr.1/1997, pag.84-87.

 

[25] În acest sens, O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal, Partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, pag.77; T.S., s. pen., dec. nr.656/1981 în V. Papadopol, Şt. Daneş, „Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1981-1985”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 286.

[26] C. S. J., s.p. dec.nr.1955/6iul.1995, în Pro Lege nr.3/1996, pag.74-76.

[27] În acest sens, a se vedea, G.Antoniu  „Participaţia” în „Practica judiciară penală”, P.gen.,vol.I, de G.Antoniu ş.a, Ed.Academiei, Bucureşti, 1988, pag. 88; M. Petrovici, „Structura infracţiunii de viol săvârşită de două sau mai multe persoane împreună”, Dreptul 12/1999, pag. 63-68.

 

[28] T.S.,s.pen., dec.197/1980, în RRD nr.9/1980, pag.66; în acelaşi sens, dar sub Codul Penal anterior, Trib. Reg. Galaţi, dec. pen. 1178/21 mart. 1958, cu notă aprobativă de M. Botez şi Şt. Siclodi, în „Legalitatea populară” nr. 6/1961, pag.96.

[29] C. S. J., s. pen., decizia nr. 1144 din 24 martie 1999, în Şt. Crişu, E.D. Crişu,  „Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000”, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 2000.

[30] T. S., dec. s. pen.3059/12 dec. 1975, C. D. 1975, pag. 333-335:

[31] T.S.  s.p, d. 388/21 feb. 1979 , în RRD nr.10/ 1979, pag. 66-67.

[32] C. S. J., s. pen., dec. nr. 470 din 17 martie 1993, în Dreptul nr.3/1994, pag.115.

[33] A se vedea, pe larg, G. Antoniu, „Tentativa”, Ed. Soc. Tempus, Bucureşti, 1996, pag. 292.

[34] H.H. Jescheck, Lehrbruch des Strafrechts, Allgemeiner, Teil vierte, Auflage, Duncker und Humblot, Berlin, 1988, pag. 473.

[35] Este vorba de următoarele acte normative: Legea 197/2000 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal, publicată în M.Of. 568/15 nov.2000; O.U.G. 207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în M.Of. 594/22 nov.2000 (a se vedea şi O.U.G. 295/2000 publicată în M.Of. 707/30 dec.2000, aprobată prin Legea 109/2001 publicată în M.Of.157/29.03.2001, care suspendă aplicarea unor dispoziţii din această ordonanţă referitoare la Codul de procedură penală); O.U.G. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, publicată în M.Of. 338/26 ian.2001 (a se vedea şi decizia Curţii Constituţionale nr.303/2001 publicată în M.Of.809/17 dec.2001, care declară neconstituţionale dispoziţiile alin. 1 şi 2 ale art.II din această  ordonanţă); Legea 456/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.207/2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în M.Of. 410/25 iul.2001; Legea 61/2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni privind viaţa sexuală, publicată în M.Of. 65/30 ian.2001; Legea 169/2002 privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în M.Of. 261/18 apr.2002; O.U.G. 58/2002 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală, publicată în M.Of. 351/27 mai 2002.

 

[36] A se vedea, în acest sens, H. Diaconescu, „Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca urmare a modificărilor prevederilor art.197 din codul penal prin legea nr. 197 din 13 noiembrie 2000”, în Dreptul nr.10 din 2001, pag. 107-108.

[37] F. Streteanu, „Modificări recente ale legii penale. Reflecţii”, în R. D. P.nr.2/2001, pag.102.

[38] Acest paragraf se regăseşte în expunerea de motive care a însoţit proiectul de lege la Parlament.

[39] În acelaşi sens este şi decizia C. R. contra Marii Britanii, tot din 22 nov.1995.

[40] A se vedea R. Glăvan, „Violul săvârşit asupra unei rude apropiate şi incestul agresiv”, în Dreptul nr.6/2001, pag.96-99.

[41] F.Streteanu, op. cit., pag.103

[42] C. S. J., s. pen., dec. nr. 87 din 20 ianuarie 1993, Dreptul nr. 3/1994, pag. 117.

[43] Cu referire la infracţiunea de incest: O. Loghin, T. Toader, „Drept penal român.Partea specială”, Casa de editură şi presă „Şansa”-S.R.L., Bucureşti, 1994, pag.194

[44] În acelaşi sens, Pantelimon Cioe, „Modificarea conţinutului infracţiunii de viol prin Legea nr.197/2000”, în Dreptul nr.3/2001, pag. 3-6.

[45] Vom argumenta în cele ce urmează că, după modificările aduse prin legea 61/2001, actele de perversiune sexuală nu pot fi acte sexuale nefireşti în sensul art. 197 C.pen.

[46] H. Diaconescu, „Structura juridică şi conţinutul constitutiv al infracţiunii de viol ca urmare a modificării prevederilor art. 197 din Codul penal prin Legea nr.197 din 13 noiembrie 2000”, Dreptul nr.10/2001,pag.104-110.

 

[47] F. Streteanu, op. cit., pag.98.

[48] I. Poenaru, „Reglementări şi soluţii greşite în legea penală”, Dreptul nr.7/2001, pag.111-119.

[49] Extras din nota de fundamentare care a însoţit proiectul de ordonanţă de urgenţă, semnată de Ministrul Justiţiei.

 

[50] Astfel s-a decis într-o speţă, că  nu există un act de executare a violului dacă inculpatul, observând refuzul victimei la un eventual raport sexual, nu a comis nici un act de constrângere a acesteia (T. S., s.p. dec. 2083/1973, în V.Papadopol, M. Popovici, “Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969 - 1975”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, pag. 442). Desigur, dacă o asemenea faptă ar aduce atingere bunelor moravuri sau ar fi produs scandal public, ea ar putea atrage cel mult răspunderea pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştei publice, prevăzută de art. 321 C. pen.

[51] Este vorba de acte precum lovirea, îmbrâncirea, imobilizarea, trântirea victimei, ruperea sau înlăturarea vestimentaţiei, ameninţarea, privarea ilegală de libertate etc, dacă acestea vădesc neîndoielnic intenţia făptuitorului de a întreţine actul sexual cu aceasta.