03 EVOLUŢIA INCRIMINĂRII VIOLULUI ÎN LEGISLAŢIA FRANCEZĂ

Secţiunea 1.  Explicaţii preliminare

 Nu se ştie exact când a apărut prima reglementare care incriminează violul. De altfel, însuşi termenul de „viol” a apărut în ultimele secole …

Infracţiunile privitoare la viaţa sexuală au fost incriminate pe măsură ce vechile concepţii despre superioritatea bărbatului faţă de femeie, a stăpânului faţă de sclav, a părintelui faţă de copil au început să dispară.

Într-o analiză comparativă, legislaţia franceză ne oferă indiciile pentru incursiunea lucrării de faţă. Astfel, cu uşurinţă  se observă că o istorie, o prezentare a evoluţiei incriminării violului duce – volens nolens – la analiza a însăşi istoriei violului.

Secţiunea 2. Violul în vechiul regim

Începem analiza legislaţiei în materia infracţiunilor privind viaţa sexuală cu vechiul regim („Ancien Régime”), adică regimul monarho – feudal dinainte de Revoluţia Franceză.

În această perioadă (sec. XVII - XVIII), violenţa sexuală se înscrie într-un sistem în care violenţa se manifestă în mod „normal”: copii zdrobiţi de loviturile adulţilor, femei de cele ale bărbaţilor etc. Justiţia nu lasă nepedepsite violenţele, dispunând de un arsenal de groază: pedepse corporale, lanţul strâns în jurul gâtului, biciul, înfierarea, tăierea mâinii, spânzurătoarea, rugul, roata.

Nu există încă legi formale şi codate, ci judecătorul aplică cutume, recurge la dreptul roman, aplică jurisprudenţa. Violarea femeilor este considerată o crimă abominabilă, pedepsită cu spânzurătoarea, iar uneori cu moartea prin tortură ori roată.

Pentru răpirea virginităţii, văzută drept condiţia căsătoriei, pedeapsa nu poate fi decât moartea. De asemenea, greutatea actului este agravată de ascendentul moral al agresorului: actul comis de temnicer faţă de prizonieră, de  tutore faţă de pupilă, de magistrat faţă de clientă.

Cu toate acestea, plângerile sunt puţine, acuzatul puţin interogat mai ales când victima este o femeie adultă sau când nu există răni fizice grave. Textele legale sunt deseori trecute cu vederea, căci violul nu este decât o înfruntare brutală, iar justiţia este mai degrabă pregătită să scuze.

Fapta este mai gravă cu cât starea socială a acuzatului este mai degradantă: dacă o persoană de condiţie joasă ar găsi pe drum o fată de familie bună şi ar abuza cu forţa de ea, pedeapsa ar fi chiar tragerea pe roată. Agresiunea din partea unui servitor este întotdeauna mai gravă, iar pedeapsa este moartea prin sabie a vinovatului şi nu prin spânzurătoare. Dar dacă stăpânul abuzează de servitoare, el va fi condamnat la despăgubiri în vederea întocmirii unei dote. Deşi textele din acea perioadă asigură că „servitoarea şi concubina sunt crezute dacă îşi acuză stăpânul că este tatăl rodului pe care-l poartă”, totuşi jurisprudenţa stabileşte că servitoarea nu este crezută în aceeaşi măsură ca fata cu educaţie.

Au fost chiar procese când acuzatul era declarat nevinovat pentru simplul motiv că victima nu era fecioară. Violul tinde să fie văzut mai degrabă ca un desfrâu forţat decât o violenţă care produce suferinţe. Victima violului este suspectată imediat: dacă actul a fost dus până la capăt, înseamnă că femeia a acceptat. Se refuză femeii un statut de persoană înzestrată cu cunoaşterea de sine. Iar în perioada de război, este permisă violarea femeilor sau fetelor duşmanilor[1].

În ceea ce priveşte violul comis de soţ, acesta nici nu poate fi gândit: violul nu există decât „în afară”, în cadrul „nelegitim”.

În sec. XVII, termenul de viol nu există. El se confundă în definiţie cu acela de răpire (rapt), deşi judecătorii nu fac această confuzie.

 

Secţiunea 3. Legislaţia revoluţionară

Revoluţia Franceză din 1789 aduce un plus de severitate. Declaraţia drepturilor omului consemnează că „fiecare om este unic proprietar al persoanei sale şi această proprietate este inviolabilă”. Art. 29 din Codul Penal de la 1791 prevede: „Violul va fi pedepsit cu şase ani de temniţă”. Cuvântul „rapt” este deci înlocuit cu cel de „viol”; violul nu mai este un furt. Ca urmare a egalităţii cetăţenilor, nu mai contează prestigiul autorului, ci doar violenţa faptei.

Privilegiul tatălui sau soţului ca tutore asupra femeii va mai dăinui încă. Important este însă deplasarea interesului asupra victimei. Violul face parte acum parte din „Crime şi atentate împotriva persoanelor”, deosebit de „Crime şi delicte împotriva proprietăţii”. Ideea de prejudiciu moral încă nu apăruse.

Asupra femeii care invocă faptul că a fost violată planează totuşi o suspiciune: exista la acea vreme ideea că violarea unei femei adulte este imposibilă dacă este înfăptuită de un bărbat singur. Opinia este susţinută mult timp de magistraţi şi medicii legişti.

Codul din 1791 ignoră violenţa sexuală asupra victimei masculine.

Ca forme agravante ale violului, se prevede că dacă victima este o fată sub 14 ani, pedeapsa este de 12 ani închisoare. Pentru violul în participaţie, pedeapsa este de asemenea de 12 ani închisoare.

 

Secţiunea 4. Codul imperial

 Codul din 1791 a fost modificat. În 1810 apare Codul Napoleonian Penal, care creează crime şi delicte ce până atunci nu existau. Violenţele sexuale sunt reunite sub denumirea „Atentatele la moravuri”: ultraj, atentat la pudoare, viol, adulter, incitare la dezmăţ, bigamie.

Astfel, art. 331 deosebeşte pentru prima dată atentatul la pudoare de viol şi incriminează gesturile „exercitate cu violenţă asupra unui persoane, cu intenţia de a-i jigni pudoarea”. Ofensa de pudoare şi violul nu se limitează numai la femei: „Oricine va fi comis crima de viol sau se va face vinovat de orice alt atentat la pudoare împotriva unor indivizi de un sex ori altul va fi pedepsit cu recluziunea”.

Art. 330 incriminează ultrajul, care ofensează pudoarea publică.

Pentru prima dată, art. 331 incriminează tentativa de viol ,,… comis ori încercat cu violenţă … ”, dar jurisprudenţa nu acceptă aşa ceva în lipsa unor probe indubitabile.

Încă nu există violul asupra unui copil, căci exista concepţia unei imposibilităţi fizice în acest sens.

Este incriminat pentru prima dată adulterul, dar sub o formă de inegalitate: doar soţul putea denunţa adulterul soţiei, el devenind vinovat doar dacă „întreţine o concubină în domiciliul conjugal” (art. 339); de asemenea, pedeapsa pentru femeie era închisoarea, iar pentru bărbat doar amenda.

În 1832 se concretizează definitiv diferenţa dintre atentat la pudoare şi viol: primul este pedepsit cu închisoarea, al doilea cu munca silnică. Dar cum crima de viol nu era definită prin lege, revenea judecătorului sarcina să cerceteze şi să constate elementele constitutive ale acesteia. În 1857 Curtea de Casaţie dă o definiţie a violului: „ Faptul de a se abuza de o persoană împotriva voinţei sale, fie că lipsa consimţământului rezultă din violenţă fizică sau morală exercitată faţă de ea, fie că rezidă în alt mijloc de constrângere sau de luare prin surprindere, pentru a se atinge, independent de voinţa victimei, scopul urmărit de autorul acţiunii[2]. Apare aşadar conceptul de constrângere morală.

Pedeapsa pentru viol era recluziunea criminală de la 10 la 20 de ani. Dacă victima avea sub 15 ani, vinovatul suferea maximum de pedeapsă.

Pentru prima dată concluziile medicilor legişti capătă importanţa de probe, prin analiza leziunilor victimei, dar şi a urmelor de sânge, spermă, pete. Începe era analizelor microbiene.

 

Secţiunea 5. Dreptul modern

 Legiuitorul francez din 1978 contopeşte într-o singură crimă violul şi atentatul la pudoare, dând definiţia mult aşteptată: „Orice act sexual de orice natură ar fi, impus altcuiva prin violenţă, constrângere sau luare prin surprindere, constituie un viol”. Astfel, victima poate fi atât bărbat cât şi femeie; soţia putea fi victima violului soţului. Modificarea încă nu este aprobată de Senat.

Dar, cum nu se distingea ce anume desemnează termenul de „act sexual”, s-a revenit asupra definiţiei: Orice act de penetrare sexuală, de orice natură ar fi comis asupra altcuiva prin violenţă, constrângere sau luare prin surprindere, constituie un viol. (Legea din 23 dec. 1980).

Noul cod penal este votat în 1992. Violenţele sexuale sunt incriminate în capitolul „Atentat la violenţe”; astfel, nu se mai face aluzie la pudoare, ci exclusiv la violenţă. Din noul cod dispar cuvintele „pudoare”, „moravuri”, „ultraj”. „Atentatul la pudoare” devine o „agresiune sexuală alta decât violul”(art. 222-27), pedepsită cu cinci ani închisoare şi 50.000 franci amendă; pudoarea a încetat a mai fi un imperativ categoric al feminităţii.

Este incriminată  „hărţuirea sexuală” (art. 222-23): „faptul de a hărţui pe cineva făcând uz de ordine, de ameninţări sau de constrângeri, în scopul de a obţine unele favoruri sexuale, de către o persoană ce abuzează de autoritatea oferită de funcţie, este pedepsit cu un an închisoare şi 100.000 de franci amendă”. Şi tot  pentru  prima  dată  sunt incriminate „apelurile telefonice rău intenţionate” (art. 222-16), ca formă a agresiunii sexuale verbale.

Violul are definiţia dată de Legea din 1980 şi se pedepseşte cu 15 ani de recluziune criminală (art. 222-23).



[1] H. Grotius, Dreptul păcii şi al războiului, Bâle, 1746

[2] Bulletin de la Cour de cassation, 25 iunie 1857, citată în G. Vigarello, Istoria Violului sec. XVI – XX, Ed. Amarcord, Timişoara, 1998.