01 NATURA JURIDICĂ A PLÂNGERII PREALABILE

1. Instituţie a dreptului penal şi a dreptului procesual penal

Procesul penal se desfăşoară potrivit principiului oficialităţii (art.2 alin.2 Cpp). Pentru infracţiunile cu un grad de pericol social mai scăzut, legea penală prevede o excepţie, atribuind persoanei vătămate dreptul de a determina punerea în mişcare a acţiunii penale prin depunerea plângerii penale prealabile. Spunem că este o excepţie întrucât, odată depusă plângerea, procesul penal continuă potrivit principiului oficialităţii, partea vătămată putând interveni din nou atunci când ar dori încetarea procedurii, prin retragerea plângerii prealabile sau împăcarea cu inculpatul.

Aşadar, dacă din punctul de vedere al dreptului penal substanţial plângerea prealabilă constituie o condiţie de pedepsibilitate – lucru reieşit din redactarea clară a dispoziţiilor art. 131 şi 132 Cpen. şi prin situarea acestor texte în titlul numit „Cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării” -, din punct de vedere al dreptului penal formal, plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de procedibilitate.

2. Mijloc de sesizare al instanţei

Plângerea prealabilă directă este mijloc de sesizare al instanţei pentru infracţiunile enumerate în art. 279 alin.2 lit.a Cpp (opt la număr)[1], având rolul pe care îl are rechizitorul pentru celelalte[2]. Tocmai de aceea se numeşte plângere, întrucât titularul sesizează organul judiciar cu săvârşirea unei fapte; este în acelaşi timp o cerere, pentru că titularul solicită cercetarea celui vinovat şi formulează eventual pretenţii civile; şi este prealabilă, întrucât în lipsa ei nu poate exista tragerea la răspunderea penală, respectiv punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

Având în vedere că în cazul celor opt infracţiuni lipseşte faza de urmărire penală, înseamnă că procesul penal va începe în momentul în care plângerea prealabilă este primită de judecătorul de la serviciul de registratură al instanţei, care îi dă dată certă şi dispune înregistrarea ei.

3. Act de inculpare

O problemă care a stârnit controverse în doctrină este modul în care se pune în mişcare, în acest caz, acţiunea penală. Într-o primă opinie[3], s-a susţinut că punerea în mişcare a acţiunii penale este atributul exclusiv al organului judiciar şi, având în vedere dispoziţiile art. 279 alin. 1 Cpp conform căruia punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la şi nu prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere instanţa este cea care trebuie să pună în mişcare acţiunea penală.

Într-o altă opinie[4], acest efect se produce prin introducerea plângerii prealabile direct la instanţă. Această concluzie rezultă din conţinutul detaliat pe care trebuie să-l aibă plângerea directă şi din faptul că ce ea este suficientă pentru a se declanşa judecata iar, pe de altă parte, în aceste cazuri legea nu trimite la vreo altă procedură de punere în mişcare a acţiunii penală. Admiterea opiniei contrare ar însemna o adăugare la lege, lucru care nu poate fi acceptat ţinând seama de caracterul imperativ al normelor din materia inculpării[5].

Practica clujeană împărtăşeşte această din urmă opinie. Astfel, s-a decis că în cazul infracţiunii prevăzute la art. 279 alin. 2 lit. a Cpp., legiuitorul a lăsat la libera apreciere a părţii vătămate posibilitatea de a pune sau nu în mişcare acţiunea penală în procesul penal, acţiune a cărei titulară exclusivă este partea vătămată, prin derogare de la principiul oficialităţii procesului penal[6]. De altfel, în hotărârile analizate pentru întocmirea acestei lucrări, nu am găsit nici una măcar în care instanţa să pună în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunile cu privire la care victima infracţiunii a formulat plângerea penală, ci de fiecare dată prin introducerea plângerii penale la instanţă s-a declanşat şi acţiunea penală. Mai mult, deseori în considerentele sentinţelor se întâlnesc formulări de genul „Prin plângerea prealabilă din data de ......, partea vătămată a pus în mişcare acţiunea penală împotriva inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunii de .......”[7].

De altfel, după ce fixează termenul şi stabileşte completul de judecată, preşedintele instanţei dispune citarea părţilor, adică a părţii vătămate şi a inculpatului, nu a persoanei vătămate şi a învinuitului.

4. Mijloc de probă?

În considerentele unor sentinţe, ca de altfel şi în rechizitorii, de multe ori plângerea prealabilă este enumerată printre mijloacele de probă ce au stat la baza luării soluţiei de către organul judiciar[8].

Este eronată atribuirea unui astfel de caracter plângerii prealabile, atât timp cât nu este enumerată alături de celelalte mijloace de probă arătate în art. 64 Cpp. În realitate, mijlocul de probă este declaraţia părţii vătămate, şi nu plângerea acesteia, care este doar actul de sesizare al instanţei ce fixează limitele judecăţii.



[1] Aceste infracţiuni sunt prevăzute numai în Codul Penal: lovirea sau alte violenţe (art. 180), vătămarea corporală din culpă (184 alin.1), ameninţarea (art. 193), insulta (art. 205), calomnia (art. 206), furtul pedepsit la plângerea prealabilă (art. 210 rap. la art 208 şi/sau 209), abuzul de încredere (art. 213), tulburarea de posesie (art. 220).

[2] Acest mod de sesizare a instanţei este cunoscut şi sub numele de „acţiune penală directă”.

[3] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, “Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală”, partea specială, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 96; I. Neagu, “Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, p.229; I.Gh.Gorgăneanu, “Acţiunea penală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.204.

[4] N. Volonciu, “Tratat de procedură penală - partea generală (vol.I)”, Ed. Paidea, Bucureşti, 1994, p. 232; Gr.Gr.Theodoru, “Drept procesual penal – partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.173; Gh. Mateuţ, “Procedura penală – partea specială, vol.I”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 60-61; M.Basarab, “Drept procesual penal”, vol.I, Univ. “Babeş-Bolyai” Cluj, Facultatea de Drept, 1973, p.127.

[5] Gh. Mateuţ, op.cit., p.61.

[6] S.p. 541 din 13.04.2000 a Jud. Cluj-N; Dec.de îndr. a Plenului T.S. nr. 6 din 17.11.1973, partea I, pct. 1, în “Culegere de decizii a Tribunalului Suprem pe anul 1973”, Ed. Ştiinţifică, p.39.

[7] S.p. nr. 1273 şi nr. 1274 din 17.10.2002, s.p. nr. 1318 din 14.11.2002 ale Jud. Cluj-N.

[8] De ex., s.p. nr. 1405 din 5.11.2002 a Jud. Cluj-N.