02 SESIZAREA INSTANŢEI DE JUDECATĂ

2004-Plangerea-prealabila-directa
1 01 NATURA JURIDICĂ A PLÂNGERII PREALABILE
2 02 SESIZAREA INSTANŢEI DE JUDECATĂ
3 03 OBIECTUL JUDECĂŢII
4 04 IMPEDIMENTE PROCEDURALE IVITE ÎN CURSUL JUDECĂŢII

A. Instanţa de judecată competentă

1. Competenţa materială

Ea aparţine doar judecătoriei pentru toate cele opt infracţiuni arătate la art. 279 alin. 2 lit. a Cpp, conform normelor generale. Dacă inculpatul are o calitate specială, se va aplica art. 279 alin. 2 lit. c Cpp.

2. Competenţa teritorială

Nu există norme cu caracter de excepţie de la regulile generale. Prin urmare, instanţa competentă va fi una din cele indicate la art. 30 sau 31 Cpp, după caz.

În practică, se întâlnesc deseori cazuri de aplicare greşită a dispoziţiilor legale în această materie, considerându-se că, întrucât lipseşte faza de urmărire penală (când sesizarea s-ar fi făcut potrivit art. 45 Cpp), partea vătămată trebuie să introducă plângerea respectând regula priorităţii legale.

Astfel, Judecătoria Huedin[1], în temeiul art. 30 alin. 1 lit. a Cpp, a declinat competenţa de judecare a plângerii prealabile formulată de partea pentru săvârşirea infracţiuni de lovire art. 180 alin.2 Cpen în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca; din considerentele hotărârii rezultă că motivul declinării a fost acela că infracţiunea a fost săvârşită în Cluj-Napoca şi făptuitorii locuiesc tot în Cluj-Napoca. La fel, Judecătoria Cluj-Napoca[2] a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Dej pentru a soluţiona plângerea păţii vătămate care acuza că, în timp ce se afla internat în Spitalul Penitenciar Dej, a fost lovită de inculpat; instanţa a motivat că, conform art. 30 Cpp, competenţa după teritoriu aparţine instanţei de locul săvârşirii infracţiunii.

În astfel de situaţii, doctrina a afirmat[3], iar practica instanţei supreme a confirmat[4] că partea vătămată poate sesiza oricare dintre cele patru instanţe arătate la art. 30 Cpp. Într-adevăr, în cazurile susmenţionate instanţele au procedat greşit, deoarece din conţinutul art. 279 alin.2 lit.a şi a art. 30 alin.1 lit.a-d Cpp, rezultă că în cazul plângerii prealabile partea cătămată are posibilitatea de a alege instanţa, neexistând criterii preferenţiale în ceea ce priveşte ordinea alternativelor stabilite prin art. 30 alin.1 Cpp, preferinţa legală putând opera numai în cazul sesizării a două sau mai multe instanţe dintre cele arătate[5].

Deci, în speţele de mai sus, competenţa trebuia să revină primei instanţe sesizate.

B. Plângerea prealabilă greşit îndreptată

Din interpretarea art. 285 Cpp rezultă că dacă plângerea prealabilă a fost introdusă în mod greşit la organul de urmărire penală în loc de instanţă (pentru infracţiunile de la art. 279 alin. 2 lit. a Cpp) sau la instanţă în loc de organul de urmărire penală (pentru cele de la lit. b şi c), organul judiciar sesizat o va trimite celui competent.

În practica judiciară se procedează într-un mod neunitar în această materie.

 1. Sesizarea greşită a organului de urmărire penală

a. Conform art.210 Cpp, organul de urmărire penală sesizat printr-o plângere prealabilă este obligat să-şi verifice competenţa. Dacă plângerea prealabilă este greşit îndreptată la organul de cercetare sau la procuror, care încă nu s-a învestit, atunci procurorul - la propunerea organului de cercetare penală (art. 210 alin.2) sau din oficiu (art.285) - va trimite plângerea la instanţă. Astfel s-a procedat cu plângerea persoanei vătămate pentru comiterea infracţiunii de ameninţare depusă la Parchetul de pe lândă Judecătoria Cluj-Napoca sub nr.1574/II/6/2002, care a fost trimisă cu adresă la instanţă, ca “fiind depusă greşit la unitatea noastră”.

Daca organul de urmărire penală s-a considerat iniţial competent şi s-a învestit cu sesizarea (o primeşte şi o înregistrează), este obligat să-i dea o rezolvare (începerea sau neînceperea urmăririi penale).

b. De cele mai multe ori, plângerea prealabilă se depune din neştiinţă la organele de poliţie. Unele dintre acestea trimit direct plângerea la instanţa de judecată pe care o consideră competentă. Cele mai multe însă sunt soluţionate într-un alt mod.

Astfel, atunci când cele relatate în sesizare nu sunt clare, poliţiştii audiază persoana care a formulat plângerea şi eventual, partea adversă sau chiar martorii, consemnându-se toate acestea în declaraţii olografe (nu declaraţii-tip); apoi se întocmeşte un „referat cu propunere de declinare a competenţei” ce se înaintează procurorului care supraveghează activitatea acelui organ de cercetare penală. În cauză nu poate fi vorba însă de instituţia declinării de competenţă prevăzută de art. 42 Cpp, căci aceasta presupune două organe judiciare de aceeaşi natură; în mod corect, organul de cercetare penală ar trebui să propună aplicarea art. 285 comb. cu art. 275 alin.2 lit.a. Cpp. Mai departe, procurorul dispune prin rezoluţie trimiterea plângerii prealabile la instanţa de judecată[6].

Cu excepţia declaraţiei persoanei vătămate care are rol de precizare sau de completare a plângerii prealabile pe care organul judiciar este obligat să o ia în virtutea rolului său activ, considerăm că organul de cercetare penală nu poate întocmi nici o altă activitate de strângere a datelor, cu atât mai mult a probelor, cât timp nu a fost început procesul penal. Toate acele declaraţii ale părţilor sau martorilor nu pot fi luate în considerare ca mijloace de probă, ele având un caracter extraprocesual.

c. Sunt situaţii în care organele de urmărire penală sunt sesizate în mod legal cu săvârşirea unei infracţiuni, însă dupa efectuarea anumitor activităţii rezultă că ar fi vorba de o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă. În legătură cu acest aspect, întâlnim următoarele situaţii:

  1. Dacă este vorba de una din cele opt infracţiuni:

Astfel, în urma examinarii actelor premergătoare privind pe numiţii[7] DC, DP, HVE, şi TAD, cercetaţi pentru săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie prev de art 211 alin 2 lit a,d,e Cpen parchetul[8] a constatat - că plîngerea părţii vătămate[9] cu privire la faptul că i-a dispărut o sumă de bani în cursul incidentului violent cu inculpaţii nu este confirmată de probele administrate[10] în cauză, astfel că s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la săvîrşirea infracţiunii de tîlhărie de către cei patru făptuitori şi trimiterea cauzei conform art. 285 Cpp la Judecătoria Cluj-Napoca pentru soluţionarea sub aspectul comiterii infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzute de art 180 alin 2 Cpen.

În opinia noastră, în astfel de situaţii, sunt două posibilităţi:

-fie organul de urmărire penală va dispune neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea pentru care este sesizat din oficiu/prin denunţ, va comunica persoanei vătămate această soluţie conform art. 228 alin. 6 Cpp şi îi va aduce la cunoştinţă în baza art. 76 Cpp că are dreptul să formuleze plângere prealabilă;

-fie organul de urmărire penală, după ce dispune neînceperea urmăririi penale pentru infracţiunea pentru care este sesizat chiar de persoana vătămată prin plîngere, va considera plîngerea penală iniţială că este o plîngere prealabilă care, fiind greşit îndreptată, o va trimite instanţei de judecată conform art. 285 comb. la art. 279 alin.2 lit. a Cpp (aşa s-a procedat în cazul redat mai sus[11]).

  1. Alta este soluţia cînd deja a început urmărirea penală pentru o infracţiune, alta decît una din cele opt. Atunci organul de urmărire penală este obligat să aplice art. 286 Cpp, potrivit căruia dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere; în caz afirmativ, organul de cercetare penală, continuă cercetarea, respectiv trimite dosarul instanţei competente; în caz contrar, transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale[12].
  2. Dacă persoana vătămată sesizează organul de urmărire penală prin acelaşi înscris cu săvârşirea a două  infracţiuni, dintre care una din cele opt şi una pentru care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu, iar pentru aceasta din urmă se dispune o soluţie de netrimitere în judecată, se va sesiza instanţa cu plângerea prealabilă greşit îndreptată, care va fi trimisă în original prin intermediul operaţiunii administrativ–judiciare reglementate de art.285 Cpp, păstrându-se o copie a acesteia la dosarul de urmărire penală[13].
  3. În fine, o ultimă situaţie posibilă este aceea ca, în cursul audierilor pentru orice altă infracţiune, persoana vătămată să descrie încă o faptă, din cele opt, şi să-şi  manifeste voinţa de a-l chema în judecată pe autor. Într-un asemenea caz, s-a  decis[14] că declaraţia  trebuie considerată plângere prealabilă în sensul art.284 Cpp, căci legea procesual penală nu cere ca o condiţie a valabilităţii plângerii existenţa unui înscris separat, esenţial fiind ca în aceasta declaraţie persoana vătămată să menţioneze cu claritate că doreşte punerea în mişcare a acţiunii penale; mai mult, s-a arătat[15] că organul de urmărire penală are chiar obligaţia de a-i da personei vătămate toate explicaţiile, chiar să-i ceară completarea declaraţiei cu datele ce lipsesc.

2. Sesizarea greşită a instanţei de judecată

Dacă chiar la primirea cererii judecătorul de serviciu realizează că plângerea prealabilă nu este de competenţa instanţei, va îndruma partea (atunci când este prezentă) sau va dispune prin rezoluţie trimiterea cauzei la Parchet, în temeiul art. 285 Cpp. Dacă însă partea insistă în înregistrarea plângerii, aceasta nu se poate refuza.

În cazul în care instanţa a fost învestită cu soluţionarea cauzei, sunt posibile mai multe situaţii, însă nu de fiecare dată judecătorii le sesizează, astfel că se aplică art. 285 Cpp de multe ori în mod incorect:

a. Fapta constituie o infracţiune pentru care nu se depune plângere prealabilă la instanţă

Dacă plângerea vizează una din cele opt infracţiuni, însă chiar la prima înfăţişare sau ulterior instanţa realizează că fapta reclamată are elementele constitutive ale unei alte infracţiuni (ex: art.181/182 în loc de 180, art. 184 alin.1, 3 în loc de 184 alin.1, art.194 în loc de 193 etc.), mai întâi trebuie schimbată încadrarea juridică a faptei care a făcut obiectul sesizării şi ulterior se va aplica art. 285 sau art. 300 alin.1,2 Cpp  - după cum este vorba de o infracţiune pentru care este obligatorie plângerea prealabilă sau nu - prin trimiterea cauzei la parchet (şi nu la organul de cercetare penală)[16].

b. Confuzie cu alte instituţii procesuale 

Când într-o cauză trebuie efectuată urmărirea penală şi totuşi instanţa este direct sesizată – prin plângere prealabilă sau plângere penală (ori chiar denunţ) -  deseori se face confuzie între insituţiile reglementate de  art. 285 şi art. 300 Cpp.

Astfel, într-o cauză, partea vătămată a sesizat direct instanţa pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune; instanţa a trimis plângerea la parchet în baza art. 285 Cpp, motivând că sesizarea trebuie făcută prin rechizitoriu[17]. Soluţia este, evident, greşită: pentru judecarea infracţiunii de înşelăciune sesizarea instanţei se face într-adevăr prin rechizitoriu, dar cum pentru cercetarea ei nu este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, rezultă că plângerea depusă de aceasta la instanţă este o plângere simplă (art. 222 Cpp). Într-o asemenea situaţie, pentru a se trimite cauza la parchet, în literatura de specialitate[18] s-a arătat că temeiul dezînvestirii este art. 332 alin. 1 Cpp, care se aplică pe cale de supliment analogic. După noi însă, temeiul legal al dezînvestirii este art. 300 alin.1, 2 Cpp, căci neregula constă în greşita sesizare a instanţei de judecată, aspect obligatoriu de cercetat la primul termen de judecată.

Într-o altă cauză, instanţa de recurs a casat sentinţa penală atacată şi a trimis cauza parchetului de pe lângă judecătorie pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă. S-a motivat că există indicii (?!) ale săvârşirii acestei infracţiuni şi nu a aceleia de calomnie, dar instanţa de fond în mod greşit a reţinut cauza spre judecare, când trebuia să trimită plângerea prealabilă la organul de urmărire penală competent conform art. 285 Cpp[19]. Se observă şi aici aceeaşi confuzie între art. 285 şi art. 300 Cpp, care ar fi trebuit aplicat în speţă, dar numai după schimbarea încadrării juridice a faptei.

Corect însă a procedat instanţa care, constatând că partea vătămată a solicitat condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 213 Cpen şi că din cercetări a rezultat că partea şi-a lăsat uneltele la el care a doua zi dispăruseră, împreună cu unele bunuri chiar ale inculpatului, a schimbat încadrarea juridică din art. 213 în art. 208 Cpen şi a trimis plângerea la Parchet în baza art. 300 alin. 1 Cpp[20]. La fel, corect a procedat instanţa sesizată cu săvârşirea infracţiunii de lovire care, reţinând că violenţele s-au exercitat împotriva părţii vătămate în timpul exercitării profesiei de avocat şi în legătură cu aceasta, a constatat că s-a comis infracţiunea prevăzută de art. 33 alin.3 din Legea nr. 51/1995 şi a trimis cauza la parchet, în temeiul art. 285 Cpp[21] fiind vorba de o infracţiune pentru care plângerea prealabilă se introduce la organul de urmărire penală.

Câteodată, instanţele dispun “scoaterea cauzei de pe rol”. Astfel, Judecătoria Cluj-Napoca, sesizată pentru infracţiunea de calomnie comisă de un parlamentar, a dispus[22]: „În temeiul art 285 Cpp rap. la 279 alin 2 lit a Cpp  scoate de pe rol cauza privind pe inc MB trimis in judecată  prin plângerea prealabilă a părţii vătămate FG şi o trimite la Parchetul de pe langa CSJ pentru efectuarea urmăririi penale”. Această procedură, de scoatere a cauzei de pe rol[23] nu este reglementată însă de legea procesual penală, instituţia aplicabilă fiind cea a trimiterii plângerii prealabile greşit îndreptate la organul judiciar competent, conform art. 285 comb. cu art. 275 alin. 2 lit. b sau, în speţă, lit. c Cpp.

Uneori, instanţele confundă instituţia din art. 285 Cpp cu declinarea de competenţă. Astfel, instanţa, în baza art. 42 Cpp a dispus trimite plângerea formulată pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj Napoca în vederea efectuării urmăririi penale, motivându-se că sesizarea trebuia făcută prin rechizitoriu[24] - în cauză nu se aplică art. 42 Cpp, căci acesta nu poate opera decât între organe judiciare de aceeaşi natură, ci trebuia aplicat art.300 Cpp.

c. Infracţiunea este conexă cu o alta[25]

  1. Dacă obiectul plângerii prealabile este una din cele opt infracţiuni şi în cursul cercetărilor se ivesc indiciile săvârşirii unei alte infracţiuni aflate în legătură cu cea iniţială[26] şi pentru care nu se cere plângere prealabilă, practica nu este unitară.

Astfel, într-o cauză[27] partea vătămată a sesizat instanţa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 180 alin. 1 Cpen. Din cercetări (audierea părţilor), instanţa concluzionează că altercaţia dintre părţi a produs şi tulburarea liniştii publice astfel că în cauză sunt indicii ale săvârşirii de către inculpat şi a infracţiunii prevăzute de art. 321 Cpen pentru care instanţa trebuie sesizată prin rechizitoriu, şi cum faptele sunt conexe conform art. 34 lit. d C.p.p., se dispune  (prin sentinţă definitivă) conform art. 285 Cpp „scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea ei la Parchet”.

Procedural, instanţa a greşit, căci s-a pronunţat asupra unei infracţiuni în privinţa căreia nu fusese sesizată. Trebuia mai întâi extinsă acţiunea penală de către procuror conform art. 336 Cpp, apoi trimis dosarul la Parchet conform art. 285 şi art. 300 alin.1 Cpp, dar numai dacă se constata că disjungerea cauzelor nu este posibilă (art. 281 alin.2 Cpp). De asemenea, a apreciat greşit probele: din declaraţia unui martor audiat de instanţă a reieşit că incidentul nu a produs nici o reacţie asupra asistenţei. Aspectul a fost confirmat de organele de urmărire penală care, prin rezoluţia nr. 1486/P/13.10.2002 a dispus neînceperea urmăririi penale pentru art. 321 alin. 1 Cpp şi a retrimis dosarul instanţei pentru judecarea primei infracţiuni.

Şi în alte cauze s-a procedat tot astfel de defectuos. Mai mult, pentru o instanţă a fost de ajuns declaraţia părţii vătătmate, care îşi „precizează” plângerea (formulată iniţial pentru art.180 alin.2) solicitând condamnarea şi pentru tentativă de lipsire de libertate în mod ilegal, ca să nu mai administreze probe şi să trimită dosarul la parchet în scopul efectuării urmăririi penale pentru ambele infracţiuni[28].

  1. Dacă obiectul plângerii prealabile este una din cele opt infracţiuni şi în cursul cercetărilor se ivesc indiciile săvârşirii unei alte infracţiuni aflate în legătură cu cea iniţială pentru care plângerea prealabilă se depune la organul de urmărire penală, partea este întrebată dacă formulează această plângere prealabilă, ceea ce echivalează cu o extindere a obiectului judecăţii. În acest caz, nu se va mai aplica art. 336 Cpp şi nu se va mai cerceta decât legătura dintre infracţiuni, după care - dacă disjungerea cauzelor nu este posibilă (art. 281 alin.1 Cpp) - dosarul se va trimite conform art. 285 Cpp la parchet pentru efectuarea cercetărilor în legătură cu ambele infracţiuni.

Într-o speţă, plângerea s-a introdus iniţial pentru calomnie, iar în instanţă s-a formulat plângerea şi pentru distrugere. Instanţa a aplicat art. 285 Cpp[29]. Ea s-a desesizat fără a analiza existenţa conexităţii; oricum, temeiul desesizării era art.300 şi 285 Cpp.GREŞIT!!!!

 d. Schimbarea în prealabil a încadrării juridice

Atunci când instanţa sesizată printr-o acţiune penală directă apreciază că fapta ar constitui o altă infracţiune decât cea iniţială, este necesar să schimbe încadrarea juridică înainte de a aplica art. 285 sau 300 Cpp, după caz.

Astfel, într-o speţă, s-a dispus în baza art. 285 Cpp trimiterea plângerii părţii vătămate, formulate pentru lovire la parchet pentru comiterea infracţiunii de încăierare, pe motiv că din cercetări rezultă indicii ale comiterii acestei infracţiuni[30].

În primul rând, instanţa s-a pronunţat asupra unei alte infracţiuni decât cea pentru care a fost sesizată; astfel, înainte de a dispune trimiterea cauzei la procuror, trebuia să schimbe încadrarea juridică conform art. 334 Cpp[31] din infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. 2 în cea prevăzută de art. 322 Cpen. Apoi, este de observat că această din urmă infracţiune nu se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; de aceea, temeiul legal al dezinvestirii instanţei este greşit: nu este vorba de aplicarea art. 285 Cpp care vizează plângerea prealabil greşit introdusă, ci de art. 300 alin.1 Cpp ce priveşte greşita sesizare a instanţei care, pentru infracţiunea prev. de art. 322 Cpen, trebuie să fie rechizitoriul. În ultimul rând, sentinţa s-a dat fără drept de recurs, ceea ce este greşit pentru motivele ce se vor arăta la punctul următor.

Într-o altă speţă instanţa, în baza art. 285 Cpp a trimis plângerea penală formulată de partea vătămată pentru infracţiunea prevăzută de art. 180 alin.2 Cpen. la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj pentru efectuarea cercetărilor penale sub aspectul infracţiunii de tentativă de omor prevăzută. de art. 20 rap la art. 174 Cpen., reţinându-se că plaga a fost produsă de un cuţit şi că leziunile produse au afectat organe vitale[32]. 

Instanţa a greşit întrucât nu a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea cu care a fost sesizată în cea reţinută ulterior. După stabilirea noii încadrări juridice, instanţa trebuia să constate că nu este competentă să judece cauza şi să-şi decline competenţa la tribunal, conform art. 42 Cpen. şi nu la parchet, căci nu este posibilă declinarea de competenţă între o instanţă de judecată şi un organ de urmărire penală.  De-abia acesta urma să analizeze dacă este legal sesizat sau nu; în caz negativ, ar fi urmat să  aplice art. 300 alin.1 Cpp şi să trimită cauza la Parchet pentru efectuarea urmăririi penale. Astfel, corect a procedat instanţa care, având de soluţionat o cauză având ca obiect infracţiunea de insultă, a constatat că sunt întrunite elementele consitutive ale infracţiunii de ultraj şi că inculpatul este parlamentar, astfel că a declinat competenţa în favoarea Curţii Supreme de Justiţie[33].

e. Calea de atac

În judeţul Cluj, sentinţele[34] de desesizare (sau de dezînvestire, depinde de stadiul procesual în care se află cauza), indiferent că au la bază art. 285 sau art. 300 Cpp, se pronunţă fără nici o cale de atac; în unanimitatea lor, completele de judecată ale Judecătoriei Cluj-Napoca menţionează în dispozitiv că sentinţa este definitivă, astfel că biroul de executări penale trimite de îndată cauza la parchet.

Nu suntem de acord cu această practică, pentru următoarele argumente:

Legea prevede în mod expres cazurile în care o hotărâre nu este supusă vreunei căi de atac: sentinţa de declinare a competenţei (art.42 alin.2), încheierea de admitere sau respingere a abţinerii şi încheierea de admitere a recuzării (art.52 ult.alin.), încheierea de reconstituire a dosarului sau a unui înscris dispărut (art.509 ult. alin.)[35].      Cât priveşte sentinţele de dezînvestire ale primei instanţe (indiferent care este aceasta) date în aplicarea art. 285 Cpp, considerăm că există cale de atac şi aceasta este recursul.

Însă foarte rar se întâlneşte această rezolvare corectă în sentinţele instanţelor din raza de competenţă a Tribunalului Cluj. Astfel, sesizată cu judecarea infracţiunii prevăzute de art. 220 alin.3 C.pen., judecătoria[36] a trimis cauza la parchet conform art.285 Cpp pe motiv că bunul - obiect al infracţiunii  - este al statului, conform art.220 ult. alin. C.pen; tribunalul, în recursul păţii vătămate, a casat hotărîrea, nefiind de acord cu argumentarea instanţei  şi a dispus rejudecarea cauzei. Într-o altă cauză unde plângerea s-a depus iniţial la parchet pentru art. 208, 209, şi 215 C.pen., parchetul a dispus neînceperea urmăririi penale şi a considerat ca fapta se încadrează în dispoziţiile art. 213 C.pen., drept pentru care a trimis plângerea la instanţă; aceasta a dispus[37] în temeiul art.333 alin.1 Cpp restituirea dosarului la parchet pentru refacerea actului de sesizare al instanţei, întrucât procurorul nu a întrebat partea vătămată dacă depune plângere prealabilă pentru infracţiunea din art. 213 C.P.; în mod corect, în recursul parchetului, tribunalul a arătat că nu se poate restitui dosarul atât timp cât în cauză nu există o urmărire penală.

Într-adevăr, conform art.3851 lit.a Cpp, pot fi atacate cu recurs sentinţele pronunţate de judecătorie în cazul infracţiunilor prevăzute de art.279 alin.2 lit.a. Or, întrucât legea nu distinge, intră în aceasta categorie atât sentinţele prin care s-a soluţionat fondul cauzei, cât şi cele de dezînvestire[38].

Aceeaşi cale de atac este dată şi în cazul dezînvestirii instanţei în temeiul art. 300 Cpp. Posibilitatea recurării decurge din dispoziţiile art.332–337, care prevăd că sentinţele de restituire sau de trimitere a cauzei la procuror pot fi atacate cu recurs. Pentru aceeaşi raţiune pot fi recurate şi sentinţele de dezînvestire pronunţate în temeiul art. 300 alin.2, căci şi în aceste cazuri se dispune trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale[39] (se aplică pe calea suplimentului analogic prevederile art. 332 alin. 3 Cpp).



[1] S. p. nr. 294 din 28.09.1999.

[2] S.p. nr. 1684 din 19.12.2002.

[3] Gr. Gr. Theodoru, “Drept procesual penal - partea generală”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 257.

[4] CSJ, s.pen., dec. nr. 5372 din 5.12.2001, în Dreptul 3/2003, p. 243.

[5] Prin s.p.1654 din 16.10.2002 a Jud. sect. I Bucureşti s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi, în baza art. 42, 45 alin. 4 şi 30 lit. a şi c Cpp, s-a declinat competenţa de soluţionare a plângerii prealabile a părţii vătămate pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere în favoarea Jud. Cluj-N. pe motiv că partea a depus iniţial o plângere cu acelaşi conţinut împotriva inculpatului la Poliţia Mun. Cluj-N., acolo fiind locul săvârşirii faptei şi locul domiciliului făptuitorului. Soluţia de declinare este greşită: competenţa de judecată aparţine Jud. Bucureşti; ea ar fi revenit Jud. Cluj-N. numai dacă aceasta ar fi fost sesizată mai întâi, dar în nici un caz nu Poliţia municipiului.

[6] Într-un caz, plângerea pentru lovire s-a depus la Postul Poliţiei Căianu sub nr. 14/10.05.2002; după luarea declaraţiilor părţilor şi martorilor, s-a întocmit referat cu propunere de declinare a competenţei şi prin rezoluţia nr. 1617/P/30 mai 2002, Parchetul de pe lângă Jud. Cluj-N. a dispus trimiterea dosarului la Judecătorie cu privire la săvârşirea infracţiunii de lovire art. 180 alin. 1 de către făptuitorul LZ împotriva numitului JŞ; la instanţă s-a format dosarul nr. 6273/2002 (la fel dosarele nr. 6381/2002 a Jud. Cluj-N. şi nr. 696/P/2002 a Parchetului de pe lângă Trib. Cluj).

[7] Nu înţelegem de ce organele de urmarire penală nu folosesc denumirea de făptuitor.

[8] Rezoluţia nr. 396/P/2002 din 12.11.2002 a Parchetului de pe lângă Trib. Cluj.

[9] Sesizăm o eroare: este vorba, desigur, de persoana vătămată, „parte” fiind doar după punerea în mişcare a acţiunii penale.

[10] În aceasta fază premergătoare procesului penal, nu se administrează probe, ci se adună date şi informaţii. Singurul mijloc de probă este doar procesul verbal prevăzut de art. 224 Cpp, şi acesta numai dacă va începe urmărirea penală în cauză.

[11] La fel s-a procedat cînd partea vătămată a sesizat Parchetul de pe lângă Jud. Cluj-N. pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.181 Cpen: prin rezoluţia nr. 2876/P/20.09.2002 procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru această infracţiune şi a trimis cauza la judecătorie pentru 180 alin 2 Cpen.

[12] A se vedea pe larg, explicaţiile date mai jos, în CAP III pct. C. 3 a).

[13] În acest sens, L. Herghelegiu, „Sesizarea instanţei de judecată”, în RDP nr. 2/2002, p.138-139.

[14] CSJ, s.pen., dec. nr. 2392 din 30.05.2002 , în G.Ionescu, I.Ionescu, „Probleme de drept din Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Iuris Argessis, Curtea de Arges, 2002, p.648-649.

[15] CSJ, s.pen., dec. nr.1164 din 14.05.1996, în baza de date a programului LEX EXPERT realizat de COMPANIA DE INFORMATICĂ NEAMŢ.

[16] A se vedea pe larg CAP.III pct. C. 3 a).

[17] S.p. nr. 1573 din 2.12.2002 a Jud. Cluj-N.; tot astfel au decis şi  T.S, s. pen., dec. nr. 1416 din 26.06.1984, în RRD nr. 10/1985, p. 76 (sesizare iniţială pentru furt art. 210, dar ulterior a rezultat furt 208,209) şi CSJ, s.pen., dec. nr. 2390 din 29.09.1995, în Dreptul nr. 9/1996, p. 139 (iniţial sesizare pentru lovire, dar fapta era tâlhărie).

[18] V.Dongoroz ş.a., op. cit., p.116.

[19] Trib.Cluj, d.p.250/9.08.2000, prin care s-a casat s.p. 646/4.05.2000 a  Jud. Cluj-N.

[20] S.p. nr. 1549 din 26.11.2002 a Jud. Cluj-N..

[21] S.p. nr. 59 din 14.11.1999 a Jud. Cluj-N.

[22] S.p. nr. 270 din 29.02.2000.

[23] Formularea se mai utilizează de către unele instanţe pentru a trimite dosarul instanţei desemnate de CSJ în urma admiterii cererii de strămutare (a se vedea Cristi V. Danileţ, Notă la sentinţa penală 913/17.07.2002 a Jud. Cluj-N., în „Sinteză de practică judiciară penală a instanţelor clujene – sem. II/2001-sem. I/2002”, publicat în revista STUDIA UNIVERSITATIS BABEŞ-BOLYAI. IURISPRUDENTIA, nr. 2-4/2002, pag.193)..

[24] S.p. 1289 din 22.10.2002 a  Jud. Cluj-N..

[25] Pentru implicaţiile în această privinţă a instituţiei extinderii procesului penal, a se vedea Cap. III pct. B din această lucrare.

[26] Dacă fapta descoperită în cursul cercetării nu are legătură cu fapta sesizată iniţial, partea vătămată va fi îndrumată să întocmească o cerere separată, altfel cauzele trebuie disjunse..

[27] S.p. 452 din 28.03.2000 a Jud. Cluj-N.

[28] S.p. 345 din 9.03.2000 a Jud. Cluj-N.; şi în acest caz, după cercetările penale, cauza s-a reîntors la instanţă, prin rezoluţia nr. 1.466/P/17.10.2000 a Parchetului de pe lângă Jud. Cluj-N., care a constatat lipsa intenţiei pentru infracţiunea de lipsire de libertate.

[29] S.p. nr. 1295 din 22.10.2002 a Jud. Cluj-N.

[30] S.p. nr. 1246 din 15.10.2002 a Jud. Cluj-N. La fel, prin s.p. 284/05.03.2002 aceeaşi instanţă, sesizată cu infr. din art. 180 alin. 2 şi art. 205 Cpen, a constatat că inculpatul a comis fapta ca funcţionar la RATUC, astfel că a trimis cauza la parchet conf. art. 285 Cpp pentru a se efectua cercetări sub aspectul comiterii infracţiunii de purtare abuzivă.

[31] T.S., s.pen., dec. nr. 3651/1971, în RRD nr. 2/1972, p.169.

[32] S.p. nr. 1408 din 05.11.2002 a Jud. Cluj-N.

[33] S.p. nr. 270 din 29.02.2000 a Jud. Cluj-N.

[34] Chiar dacă instanţa nu soluţionează fondul cauzei, faţă de prevederile art. 311 Cpp, hotărârea este o sentinţă. 

[35] Din reglementările actuale rezultă că mai sunt definitive: decizia de rezolvare a unui conflict de competenţă (art. 43 alin. 7) şi încheierea de strămutare a cauzei (art. 60  alin.1).

[36] S.p. 496/5.06.1998 a Jud. Turda, casată prin d.p. nr. 258 din 21.10.1998 a Trib. Cluj.

[37] S.p. 159/6.04.2000 a Jud. Dej, casată prin d.p. nr. 291 din 27.09.2000 a Trib. Cluj.

[38] În acest sens, G.-L. Nicolae, “Aspecte legate de aplicarea dispoziţiilor art.334, 336 şi 337 C.p.p. în materia plângerii prealabile”, în Dreptul nr.2/1999, p.126.

[39] Gr. Gr. Theodoru, ”Teoria şi practica recursului penal”, Ed. Junimea, Iaşi, 2002, p.77-78.