03 OBIECTUL JUDECĂŢII

2004-Plangerea-prealabila-directa
1 01 NATURA JURIDICĂ A PLÂNGERII PREALABILE
2 02 SESIZAREA INSTANŢEI DE JUDECATĂ
3 03 OBIECTUL JUDECĂŢII
4 04 IMPEDIMENTE PROCEDURALE IVITE ÎN CURSUL JUDECĂŢII

Conform art. 317 Cpp., obiectul judecăţii îl consituie fapta şi persoana aratată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi fapta şi persoana la care se referă extinderea. Cât priveşte încadrarea juridică ea nu constituie obiect al judecăţii, ci ea va fi stabilită în final de către instanţă în raport cu fapta pentru care este sesizată; din acest punct de vedere, în materia analizată în acest studiu sunt anumite particularităţi privind schimbarea încadrării juridice.

 

A. Fapta şi persoana aratată în actul de sesizare a instanţei 

1. Fapta arătată în plângerea prealabilă

Conform art. 283 Cpp, un element esenţial al plângerii prealabile este descrierea faptei, adică precizarea datei săvârşirii faptei, în ce anume constă ea şi a împrejurărilor în care s-a comis. Dacă sunt mai multe fapte, fiecare se descrie separat. De regulă, se relatează doar pe scurt starea de fapt. Oricum, în virtutea principiului aflării adevărului consacrat de art.3 Cpp., instanţa este obligată ca atunci când va audia partea vătămată să lămurească toate aspectele cauzei în legătură cu fapta pentru care partea se plânge şi împrejurările săvârşirii ei.

Datorită modului defectuos al completării plângerii prealabile, deseori se ivesc următoarele situaţii[1]:

  1. partea vătămată descrie mai mute fapte, însă solicită condamnarea doar pentru unele. În acest caz instanţa va cerceta doar faptele pentru care s-a formulat în mod expres plângerea[2].
  2. partea vătămată solicită condamnarea pentru unele fapte nedescrise sau chiar pentru alte fapte decît cele descrise în plângere;
    1. în timpul judecăţii formulează plângere prealabilă pentru alte fapte.

O speţă care a reunit aceste probleme este următoarea:

Prin plângere prealabilă, DM a solicitat condamnarea inculpaţilor DI, SM şi MN pentru comiterea infracţiunii de calomnie prevăzută art. 206 Cpen., descriind în starea de fapt că în cursul zilei de 22.07.2001 cei trei au pătruns în incinta domiciliului său împreună cu reprezentanţi ai Primăriei pentru a expertiza tehnic imobilul.

La primul termen de judecată din 4.10.2001, partea vătămată a declarat că cei trei au pătruns pe nedrept în curte şi că inculpatul  DI a injurat-o de mamă. Faţă de aceasta, instanţa a considerat că partea vătămată se plînge atât pentru calomnie, dar şi pentru violare de domiciliu şi, în baza articolului 285 Cpp, a trimis cauza la parchet pentru a se efectua cercetări sub aspectul săvîrşirii ambelor infracţiuni[3]. Parchetul însă a dispus[4] neînceperea urmăririi penale privind pe cei trei făptuitori sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzută de articolul 192 alin 2 Cpen. (conform art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. d Cpp) şi trimiterea cauzei cu privire la cei trei la judecătorie pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 206 Cpen (în baza art. 285 rap. la art. 278 al.2 lit a Cpp).

La primul termen de judecată a cauzei[5], instanţa a dispus prin încheiere scoaterea din cauză a numitelor SM şi MN, ele neavînd calitate procesuală în prezenta cauză. La o nouă audiere, DM a declarat că îşi menţine plîngerea prealabilă împotriva inculpatului DI pentru săvîrşirea infracţiunii de insultă, întrucît acesta i-a spus „ţiganc㔺i a înjurat-o de mamă.

După părerea noastră, atîta timp cît partea vătămată nu a descris în plîngerea prealabilă  nici o faptă care să poată fi încadrată în infracţiunea de insultă sau în cea de calomnie, instanţa nu a fost sesizată cu aceasta chiar dacă partea vătămată a solicitat condamnarea pentru calomnie, ulterior pentru insultă; descrierea faptei prin declaraţie dată în instanţă la peste două luni de la petrecerea faptelor este însă o învinuire distinctă, dar formulată tardiv. Astfel, partea vătămată trebuia „sancţionată” de către instanţă prin aplicarea art. 10 lit f Cpp în raport cu infracţiunea de insultă (prin schimbarea  încadrării juridice din infracţiunea de calomnie) pentru tardivitatea plângerii prealabile.

Evident, organul judiciar nu este ţinut de încadrarea juridică pe care partea vătămată o dă faptei, ci important este descrierea acesteia şi descrierea cauzării unei vătămări. Simpla menţiune privind săvârşirea unei infracţiuni atât timp cât fapta nu este precis determinată nu poate constitui o sesizare penală în sensul art. 317 Cpp. Cât timp nu e descrisă fapta[6], nu poate exista o punere în mişcare a acţiunii penale.

2. Persoana arătată în plângerea prealabilă 

2.1. Făptuitorul

Sesizarea instanţei de judecată este posibilă doar dacă făptuitorul este cunoscut, dat fiind fapul că punera în mişcare a acţiunii penale se face in personam. Pentru aceasta, victima infracţiunii să cunoască numele, prenumele şi adresa făptuitorului, în lipsa acestor date neputându-se desfăşura procesul penal.

Conform art. 279 alin.2 lit.a teza a-II-a Cpp, când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui. Deci, dacă titularul încă nu a formulat plângerea prealabilă şi nu cunoaşte identitatea făptuitorului/tuturor făptuitorilor, el se va adresa organului de cercetare penală, printr-o cerere pentru identificarea făptuitorului/făptuitorilor. După ce i se va comunica răspunsul, are la dispoziţie două luni pentru a formula plângerea prealabilă (art. 284 Cpp). Dacă o faptă a fost comisă de mai mulţi făptuitori, termenul de două luni va curge din momentul când este cunoscută identitatea a cel puţin un făptuitor.

În cazul în care partea insistă ca plângerea să fie înregistrată sau dacă acesta a fost primită prin corespondenţă, ea se va pune pe rol. Instanţa însăşi urmează să facă cercetările necesare cu ajutorul mijloacelor de care dispune în mod nemijlocit (audierea părţii vătămate, a inculpaţilor cunoscuţi, a martorilor etc). Numai dacă nu ajunge la vreun rezultat pozitiv, se va putea adresa organului de cercetare penală.

În acest mod a procedat instanţa sesizată cu săvârşirea infracţiunii de insultă comisă prin presă, care a întocmit o adresă către redacţia ziarului, cerând relaţii despre identitatea celui ce a semnat articolul doar cu iniţiale; de abia când redacţia a răspuns că nu-l poate identifica pe autor, a apelat la organele de cercetare penală[7]. 

În ce priveşte instanţa, în practica clujeană se întâlnesc trei modalităţi diferite de a trimite dosarul la organele de cercetare penală:

a) Instanţa a dispus[8] scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea ei în temeiul art.333 Cpp la poliţie, pentru completarea urmăririi împotriva complicelui - rămas neidentificat - la comiterea infracţiunii din art. 180 alin.2 Cpen. Instanţa de recurs a casat sentinţa, şi în baza art.279 alin.2 Cpp a dispus trimiterea cauzei la Poliţia mun. Dej, motivând că dosarul trebuia, într-adevăr, trimis organului de cercetare pentru identificarea acestuia, dar nu conform dispoziţiilor art.333 Cpp, care îşi au aplicabilitatea doar atunci cand învestirea instanţei se face prin rechizitoriu. Argumentaţia instanţei de control judiciar este corectă, căci în caută lipseşte faza de urmărire penală, chiar dacă organul de urmărire a fost sesizat greşit şi a efectuat unele cercetări pentru lămurirea aspectelor relatate în plângere. În plus, subliniem că în temeiul art. 333 Cpp dosarul s-ar restitui la procuror şi nu la organul de cercetare penală.

b) Într-o altă speţă, instanţa a dispus[9] în baza art 285 Cpp rap. la art 279 alin.2 lit a Cpp trimiterea cauzei la Poliţia mun. Cluj-Napoca, în vederea identificarii tuturor faptuitorilor pentru infracţiunea de furt-210 Cpen. Şi alte instanţe din ţară procedează în acelaşi mod[10]. Această practică este, evident, greşită, căci dacă s-ar aplica art. 285 Cpp (plângerea greşit îndreptată) ar însemna că instanţa a fost sesizată cu o cauză pentru care trebuie efectuată urmărirea penală, ceea ce nu este cazul în speţă, instanţa fiind direct competentă.

c) În majoritatea lor instanţele însă trimit dosarul în întregul său la organul de cercetare penală competent, în temeiul art. 279 alin. 2 lit. a teza a-II-a Cpp, printr-o sentinţă definitivă. După întreprinderea investigaţiilor de către organele de poliţie, dosarul este retrimis instanţei, unde este înregistrat sub un număr nou. Motivul pentru care se procedează astfel este, credem, faptul că nu se ştie exact cât vor dura aceste investigaţii făcute de către poliţişti, astfel evitându-se menţinerea dosarului pe rol şi amânarea lui sine die.

Manifestăm rezerve faţă de acest procedeu. Astfel, actele de investigaţie efectuate de poliţişti constau în furnizarea de date de la Serviciul de evidenţă informatizată a persoanei din cadrul I.P.J. Cluj şi audierea persoanelor implicate, eventual a unor vecini ai celui căutat. Or, aceste activităţi le poate desfăşura chiar instanţa, după cum arătam mai sus. Oricum, nu este necesară o desesizare a instanţei, ci este suficientă întocmirea unei adrese către organul de cercetare penală. Pe de altă parte, instanţa nu poate trimite cauza direct la acest organ, întrucât acesta nu are funcţiunea de a coopera direct cu instanţa la judecarea cauzei, ci doar prin intermediul parchetului; dreptul de a se adresa direct organului de cercetare penală aparţine doar persoanei vătămate, după cum prevede în mod expres teza a-II-a, art.279 alin.2 lit.a Cpp. De asemenea, posibilitatea de a dispune prin sentinţă definitivă acest lucru nu este prevăzut de lege, cazurile în care hotărârile se pronunţă fără drept de atac fiind reglementate expres.

În cazul în care se ştie numele şi prenumele, însă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte făptuitorul, parte vătămată trebuie să indice locul său de muncă pentru a fi citat conform art.177 alin.1 Cpp. Dacă nici acesta nu este cunoscut, partea va arăta în mod expres acest lucru. Instanţa, în funcţie de speţa concretă, va analiza oportunitatea citării inculpatului prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea, conform art.177 alin.4 Cpp sau trimiterea plângerii organelor de poliţie, în baza art. 279 alin.2 lit.a teza a-II-a Cpp., întrucât în atributele de identificare a unei persoane fizice, alături de nume, intră şi domiciliul persoanei conform dispoziţiilor art.13 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice[11].

2.2. Persoana juridică – parte vătămată

Dacă, în actuala legislaţie, subiect activ al infracţiunii nu este decât o persoană fizică, în schimb subiect pasiv al infracţiunii poate fi atât persoana fizică, cât şi persoana juridică.

În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate[12], s-a exprimat opinia că titular nu poate fi decât persoana fizică, deoarece, pe de o parte, toate aceste infracţiuni sunt îndreptate împotriva persoanelor fizice sau a patrimoniului lor, iar pe de altă parte, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor sunt manifestări unilaterale, respectiv bilaterale ale persoanei fizice prin care acestea sting procesul penal sau împiedică naşterea lui, după caz[13].

Jurisprudenţa însă acceptă că există infracţiuni - şi aici ne referim doar la cele care pot forma obiectul unei acţiuni penale directe - pentru care titularul plângerii prealabile poate fi şi o persoană juridică[14]: este vorba de infracţiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.p. şi cea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 C.p., infracţiuni prin care se ocroteşte şi patrimoniul persoanelor juridice[15].

Astfel, instanţa[16] a încetat procesul penal conform art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. h şi 2841 Cpp  pornit la plângerea prealabilă a părţii vătămate „Fundaţia Ţiriac Sport” cu privire la comiterea de către inculpatul T.L.L. a infracţiunii de abuz de incredere constând în refuzul nejustificat de a restitui autoturismul luat cu împrumut, ca urmare a încetării contractului de comodat. De asemenea, s-a dispus[17] achitarea inculpatului  pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare de posesie în dauna părţii vătămate SC Harris SRL pentru cazul din art.10 lit. d Cpp, iar soluţia a fost menţinută de Tribunalul Cluj care a respins ca nefondat recursul părţii vătămate. Nici una dintre cele trei instanţe nu şi-a pus problema lipsei calităţii de parte vătămată a persoanei juridice, şi deci a nulităţii plângerii prealabile.

Mai mult, într-o cauză instanţa a dispus[18] încetarea procesului penal pornit la plângerea prealabilă a RA Domeniul Public pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie săvârşită de F.Gh., conform art.2841 C.p.p. Şi în acest caz instanţa a considerat valabilă plângerea prealabilă, din moment ce a luat act de retragerea ei tacită. Considerăm că această din urmă soluţie merită o atenţie sporită. Astfel, sentimentul onoarei sau a demnităţii este caracteristic persoanei fizice. Dar în acelaşi timp se poate vorbi despre faima şi bunul renume al unei instituţii sau autorităţi publice[19], drept pentru care legea apără aceste atribute prin sancţionarea contravenţională a faptelor prevăzute la art. 2 pct.1 din Legea 61/1991 pentru sancţionarea contravenţională a faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice[20]. Dacă reţinem şi dispoziţiile din art. 2 teza I potrivit cărora faptele sunt contravenţii numai dacă ele nu sunt comise în astfel de situaţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni (subl.ns.-CVD)  am putea deduce că partea vătămată a infracţiunii de calomnie – şi deci titular al plângerii penale – poate fi şi o instituţie/autoritate publică, iar pentru aceleaşi raţiuni chiar o persoană juridică de orice natură.

În această viziune, doar pentru infracţiunile prevăzute de art. 180, 184 alin. 1, 193 şi 210 titular al plângerii prealabile poate fi exclusiv persoana fizică.

Ca o condiţie substanţială, plângerea trebuie să fie formulată cu respectarea art. 34 din Decretul 31/1954 (principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice).

 2.3. Alte persoane

Pentru stabilirea clară a cadrului în care se va desfăşura procesul penal, instanţa este obligată să cheme persoana vătamată şi să-i aducă la cunoştiinţă drepturile procesuale şi, eventul, s-o audieze (art. 76 Cpp şi art. 320 al 1 Cpp.)[21].

Evident, nu ne referim aici la partea vătămată care a formulat plîngerea şi care este deja cunoscută[22], ci la alte persoana fizice/juridice care au suferit prin fapta penală reclamată o vătămare materială sau morală[23]. În măsura în care  chiar din conţinutul plîngerii rezultă vătămarea unor astfel de persoane, se  va dispune citarea lor conform art. 175 al 1 Cpp de  către preşedintele instanţei (art 313) sau al completului de judecată (art.295 al 1). Dacă nu, instanţa este obligată să rezolve aceste aspecte la primul termen de judecată şi să proroge, eventual, prima zi de înfăţişare; introducerea ulterioară în cauză a unor alte persoane vătămate ca părţi vătămate şi/sau civile se poate face doar dacă inculpatul nu se opune.

B. Fapta şi persoana la care se referă extinderea

1. Extinderea procesului penal

În materia pe care o studiem, nu sunt aspecte particulare în privinţa extinderii acţiunii penale. Conform art. 335 Cpp, această atribuţie aparţine în mod exclusiv instanţei de judecată, şi extinderea cu privire la alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care s-a formulat inculparea se va produce chiar dacă partea vătămată nu este de acord.

În ceea ce priveşte însă extinderea procesului penal, am sesizat mai multe probleme în practica judiciară:

2. Caracterul indivizibil al plângerii prelabile şi efectele sale

Datorită efectului in rem produs de introducerea plângerii prealabile, ea prezintă un caracter indivizibil din punct de vedere al răspunderii penale. Acest principiu de drept este exprimat prin următoarele reguli:

-art.131 alin.3 Cpen: fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele (indivizibilitatea activă a plângerii prealabile);

-art.131 alin.4 Cpen: fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă a plângerii prealabile ).

De aici rezultă că nu doar introducerea, ci şi retragerea plângerii prealabile produce efecte in rem, adică asupra faptei deduse judecăţii[24].

Suntem de acord că în aceste două cazuri se aduce însă o atingere voinţei părţii vătămate[25]:

a) pentru art.131 alin.3: dacă o persoană vătămată formulează plângere prealabilă, ca inculpatul să nu fie tras la răspundere penală este necesar ca toate persoanele vătămate să îşi retragă plângerile prealabile pe care - de fapt - nu  le-au formulat; toate vor plăti cheltuielile judiciare avansate de stat, deşi nu se poate reţine culpa procesuală a tuturor; şi nici una nu va avea deschisă calea unei acţiuni la instanţa civilă pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

b) pentru art.131 alin. 4: daca victima a formulat plângere prelabilă împotriva unui inculpat, ea nu are posibilitatea de a solicita tragerea la răspundere penală doar a acestuia, decât împăcându-se cu ceilalţi pe care nu a înţeles să îi cheme în judecată, iar cheltuielile judiciare le vor împărţi. Astfel, după ce instanţa a extins procesul penal şi cu privire la alţi trei inculpaţi, părţile vătămate s-au împăcat cu aceştia în faţa instanţei; prin hotărâre, inculpatul arătat în plângerea prealabilă a fost condamnat, iar cu privire la ceilalţi trei s-a dispus încetarea procesului penal, însă părţile vătămate şi toţi inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat[26].

3. Extinderea in rem

Dacă în cursul judecării unei cauze la plângere directă se descoperă că sunt date din care rezultă că inculpatul a comis şi o altă faptă prevăzută de legea penală în legătură[27] cu infracţiunea pentru săvârşirea căreia este inculpat, sunt posibile două situaţii :

a) dacă pentru noua infracţiune acţiunea penală s-ar pune în mişcare din oficiu (ex: instanţa este sesizată pentru lovire şi se descoperă că în acea împrejurare inculpatul a sustras şi un bun de la victimă[28]), se aplică dispoziţiile art. 336 Cpp: procurorul poate cere extinderea procesului penal şi în ce priveşte această faptă, iar dacă instanţa găseşte cererea întemeiată, o admite; când procurorul nu participă la şedinţă instanţa va proceda la extindere din oficiu. Apoi, dacă nu este posibilă disjungerea conform art. 38 Cpp, întrega cauză se va trimite în temeiul art.336 alin.1 sau 2 şi art. 333 Cpp la procuror pentru efectuarea urmăririi penale, întrucât instanţa nu este legal sesizată.

b) dacă pentru nouă infracţiune este necesară existenţa plângerii prealabile, nu se pot aplica dispoziţiile art. 336 Cpp, ci partea vătămată este cea care declanşează procedura extinderii, ce va îmbrăca astfel o formă specială:

-cînd este vorba de una din cele opt infracţiuni, partea (la iniţiativa sa, a procurorului sau chiar a instanţei) va formula plângerea prealabilă, ce se va consemna de către instanţă într-o declaraţie scrisă; aceasta echivalează cu inculparea şi pentru aceasta din urmă infracţiune, ceea ce obligă instanţa la judecarea tuturor, fără a exista posibilitatea trimiterii cauzei la parchet. Astfel, prin plângere, persoana vătămată a sesizat instanţa cu săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 180 alin.1 şi art. 193 Cpen, iar în cursul audierii ca parte vătămată a declarat că solicită condamnarea şi pentru art. 206, infracţiune comisă în aceleaşi împrejurări[29]. Când sunt mai multe persoane vătămate, inculparea se produce prin plângerea doar a uneia singure (art.131 alin.3 Cpen);

-cînd este vorba de o altă infracţiune la plângere prealabilă, formularea acesteia apare ca fiind greşit îndreptată şi, dacă nu e posibilă disjungerea, dosarul se trimite la procuror în temeiul art.285 Cpp pentru a se efectua urmărirea penală cu privire la toate infracţiunile;

-dacă este vorba de unul din cazurile de la art.131 alin.ult.Cpen (cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă), procurorul va cere extinderea, iar în lipsa acestuia va dispune instanţa din oficiu în condiţiile art.17 şi 18 Cpp, după procedura din art. 336 Cpp.

4. Extinderea in personam

Dacă prin săvârşirea infracţiunii urmăribile la plângerea prealabilă directă au fost vătămate mai multe persoane vătămate, se va proceda la extinderea procesului penal faţă de ele, chiar de către instanţă[30], din oficiu sau la iniţiativa părţilor ori a procurorului. În concret, instanţa va constata aplicarea art.131 alin. 3 Cpen şi va dispune amânarea judecării cauzei, cu citarea acestor persoane în calitate de părţi vătămate.

De asemenea, dacă se descoperă că infracţiunea a fost comisă într-o formă de participaţie penală, instanţa va aplica direct art. 131 alin. 4 Cpen şi va cita aceste persoane pentru termenul următor în calitate de inculpaţi.

Astfel a procedat instanţa intr-o cauză penală recentă[31]. Părţile vătămate NA şi NN au solicitat la 16.10.2001, prin acţiune directă, condamnarea inculpatului RVM pentru săvârsirea infracţiunii prevăzute de art. 220 alin.1 şi 2 Cpen, constând în ocuparea unei porţiuni de teren pe nedrept; în cursul cercetării judecătoreşti s-a descoperit că la această acţiune (mutarea gardului despărţitor şi  nivelarea terenului ocupat) au mai pariticipat încă trei persoane, astfel că la termenul din 26.03.2002, instanţa a dispus în baza art.131 alin.4 Cpen introducerea în cauză în calitate de inculpaţi a numiţilor MI, NN şi RIC şi citarea lor.

Într-o speţă soluţionată de tribunal, se avansează o altă opinie, apreciată de noi ca incorectă. Prima instanţă a fost sesizată cu plângerea din 2.06.2000 pentru comiterea împotriva lui NI a infracţiunii prevăzute de art. 205 Cpen. de către BC care, într-un interviu acordat unei ziariste, afirmă despre partea vătămată că este „nebună”, iar interviul se publică în presa scrisă. La termenul din 13.07.2000, procurorul de şedinţă solicită “introducerea în cauză a  ziaristei şi citarea ei ca inculpată, în baza art.131 alin.4 Cpen., deşi partea vătămată nu a cerut condamnarea ei”. Instanţa de recurs a casat în întregime sentinţa[32], pe motiv că “deşi procurorul nu a formulat explicit o cerere de extindere pentru o altă persoană, lui îi revine această atribuţie şi instanţa, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 4 Cpp şi art.287 al.1 Cpp, trebuia să consemneze poziţia clară a procurorului în acest sens, apoi să pună în discuţia părţilor extinderea, să se pronunţe asupra cererii de extindere, după care procurorul trebuia întrebat dacă pune în mişcare acţiunea penală. După aceasta, instanţa urma să introducă în cauză pe inculpată şi să ia poziţia părţii vătămate dacă solicită sau nu condamnarea ei “.

Motivarea tribunalului cuprinde mai multe erori:

În primul rând, pentru introducerea în cauză a inculpatei, nici nu era nevoie de cererea procurorului. Fată de dispoziţiile imperative ale art.131 alin. 4 Cpen, instanţa era obligată să constate că plîngerea prelabilă a părţii vătămate o priveşte şi pe ziaristă întrucât sub semnătura sa apăruse articolul în presă, ea putând fi astfel participantă la săvârşirea infracţiunii de insultă. Dacă am considera altfel, în sensul că ar trebui să se aplice în toate cazurile art. 337 Cpp, ar deveni inaplicabile dispoziţiile din art.131 alin. 4 Cpen.

În al doilea rând nu se poate imputa instanţei că nu a pus în discuţia părţilor cererea de extindere, căci nu există o atare obligaţie pentru ea. Astfel, după formularea cererii, instanţa trebuie să se pronunţe asupra ei, să o admită dacă este întemeiată şi numai daca reţine cauza spre judecare să pună în discuţia părţilor fapta şi încadrarea ei juridică (aceasta rezultă prin analogie din dispoziţiile art. 337 alin. 2  rap. la art. 335 alin. 3 Cpp).

În al treilea rînd, cum practica acceptă că plângerea prealabilă directă este act de inculpare, îmseamnă că, după extindere, nu procurorul pune în mişcare acţunea penală prin declaraţie orală, aşa cum prevede art.337 alin. 2 rap. la art. 336 alin. 1 lit.a Cpp. În caz contrar nu vedem ce rost ar mai avea ca ulterior inculpării de către procuror să se dea curs indicaţiei tribunalului de a se lua poziţia părţii vătămate cu privire la solicitarea sau nu a condamnării ziaristei.

În fine, mai aducem un argument în combaterea tezei tribunalului. Dacă procurorul nu este prezent în instanţă (lucru posibil în prezent, conform art. 315 Cpp, pentru art.180 alin.1, art. 184 alin.1 şi art. 205 Cpen) şi extinderea procesului penal cu privire la participanţi ar fi atributul exclusiv al acestuia[33] - cum reţine instanţa de recurs  - înseamă că, deşi dispoziţiile art.131 alin.4 sunt imperative, ele nu ar mai putea opera, ceea ce este de neconceput[34].

Însăşi Curtea Constituţională agreează opinia propusă de noi. Astfel, ea a aratat[35] că procedura extinderii procesului penal cu privire la alte persoane este aplicabilă doar în cazul în care acesta este pornit din oficiu, adică prin rechizitoriu de către procuror; prin simetrie juridică procurorul este singurul îndreptăţit să ceară extinderea procesului penal, aşa cum este singurul care întocmeşte actul de acuzare, în cazul în care procesul este pornit din oficiu.

5. Extinderea in rem şi in personam

Indiferent de modul în care este sesizată instanţa, dacă în cursul judecăţii se descoperă date cu privire la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o altă persoană, dar în legătură cu fapta inculpatului, art.337 Cpp atribuie procurorului dreptul de a cere extinderea procesului penal.

Dacă această nouă faptă se cercetează la plângerea prealabilă (directă sau nu), şi aceasta nu a fost anterior formulată, practic cererea de extindere a procesului este sortită din start eşecului. De aceea, partea vătămată trebuie chemată şi întrebată în virtututea art. 76 Cpp dacă formulează plângere prealabilă, după care procurorul poate iniţia extinderea.

Desigur, dacă este vorba de una din cele opt infracţiuni, pentru motivele arătate mai sus doar partea vătămată poate cere extinderea şi poate pune în mişcare acţiunea penală[36]; practic, va formula în faţa instanţei plângerea prealabilă, în termenul legal .

C. Schimbarea încadrării juridice

1. Noţiune

Prin încadrare juridică înţelegem acea operaţiune a organului judiciar de încadrare a faptei cu a cărei săvârşire este sesizat, în textul/textele de lege corespunzătoare. Schimbarea încadrării juridice ar însemna încadrarea într-un alt text de lege decât cel indicat iniţial, care să privească însă aceeaşi faptă[37], în materialitatea ei. Aşadar, această procedură presupune ca situaţie permisă, indicarea unui text de lege de către cel care a sesizat instanţa, în care se încadrează fapta imputată inculpatului. Acest aspect a generat o diversitate de opinii:

În mod obişnuit, dacă plângerea prealabilă este depusă de către titular personal, verificând actul de sesizare, judecătorul de serviciu va trebui să ceară acestuia să prezinte temeiul de drept material al cererii sale. În situaţia în care titularul plângerii nu doreşte/nu ştie acest lucru, ori dacă nu este prezent, judecătorul nu poate refuza primirea cererii, căci încadrarea juridică nu este una dintre condiţiile de formă ale plângerii cerute de art. 283 Cpp, astfel că va da el însuşi încadrarea faptei, după lecturarea înscrisului.

Dacă, în mod excepţional, aceasta nu s-a întâmplat sau dacă, la prima înfăţişare, instanţa de judecată realizează că partea se plânge şi pentru alte fapte, descrise în plângere dar neîncadrate juridic, actul de sesizare se consideră ca neregulat şi se va urma procedura prevăzută de art. 300 alin.1 Cpp[38] constatând, în urma cercetării voinţei reale a părţii vătămate, că este sesizată şi cu săvârşirea unei/unor altor infracţiuni, fără a fi însă nevoie să se aplice dispoziţiile art. 334 Cpp.  Nu este posibilă judecarea unei plângeri prealabile fără a stabili cu exactitate de la prima înfăţişare care sunt faptele pentru care partea vătămată înţelege să solicite condamnarea făptuitorului (pentru a se stabili astfel obiectul judecăţii, conform art. 317 Cpp) şi care este încadrarea juridică a acestora (pentru ca instanţa să-şi verifice, în primul rând, competenţa[39]).

2. Procedura

Schimbarea încadrării juridice conform art. 334 Cpp poate avea loc oricând pe parcursul judecăţii, în orice stadiu al acestuia şi nefiind necesară neapărat administrarea unor probe. Cererea poate fi făcută de procuror, partea vătămată sau pusă în discuţie din oficiu de către instanţă.

S-a pus problema în practică dacă schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai uşoară trebuie pusă sau nu în discuţie. Am arătat şi cu un alt prilej[40] că omisiunea punerii în discuţie se poate întâlni doar în mod excepţional, căci trebuie avut în vedere că în raport de noua încadrare se poate aplica o altă pedeapsă inculpatului, iar acesta poate avea noi apărări.

Instanţele clujene se pronunţă doar prin hotărâre asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, în conformitate cu practica instanţei supreme[41]. Suntem de acord cu aceasta  doar atât timp cât discuţiile asupra încadrării juridice a faptei se poartă în faza dezbaterilor judiciare.

Când însă, chestiunea s-a discutat anterior începerii dezbaterilor judiciare, considerăm corectă opinia exprimată în doctrină[42] cum că instanţa ar trebui să se pronunţe prin încheiere asupra cererii, altfel aplicarea unor instituţii precum compunerea şi constituirea completului, asigurarea apărării obligatorii a inculpatului, declinarea competenţei sau trimiterea cauzei la procuror conform art. 285, aplicarea art. 286 C.p. rămâne fără temei.

Într-una din speţele susmenţionate[43], instanţa a  pus în discuţie schimbarea încadrării juridice din art. 220 alin.1 în art. 220 alin 2 şi 3, după ce în prealabil extinsese procesul penal cu privire la alţi trei inculpaţi. Deşi pedeapsa peste 5 ani în raport cu această “posibilă nouă încadrare juridică” impunea asigurarea apărării calificate pentru inculpaţi (art. 171 alin. 3 Cpp), nu s-a procedat în acest sens întrucât nu se schimbase încadrarea iniţială. Or, dacă s-ar fi procedat în acest sens chiar la termenul de judecată când a avut loc discutarea acesteia, ar fi fost evidentă necesitatea asigurării asistenţei juridice obligatorii. Într-o altă speţă[44], instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu pentru art. 182 Cpen şi, după ce la un termen de judecată a aplicat art. 334 Cpp cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 180 alin.2 Cpen a acordat la cererea părţilor două amânări pentru împăcarea lor, care s-a şi realizat. Or, cum instanţa era încă sesizată cu art. 182 Cpen - infracţiune pentru care nu este posibilă împăcarea - nu se justifica amânarea cauzei  pentru aceasta, iar împăcarea părţilor nu putea duce la înlăturarea răspunderii făptuitorilor înainte de a se proceda la schimbarea încadrării juridice.

3. Efecte

Legea nu acoperă toate situaţiile ce se pot ivi în practică în legătură cu acest subiect. Astfel, ca efect al schimbării încadrării juridice (care se produce indiferent dacă partea vătămată este de acord sau nu), putem întâlni următoarele situaţii:

a) Dacă instanţa a fost sesizată prin plângere prealabilă directă, şi:

- se schimbă încadrarea într-o altă infracţiune tot din cele opt prevăzute la art. 279 alin.2 lit.a Cpp (ex: art.180 alin.1 în  art.180 alin.2, art.213 în art.210 rap. la 208), instanţa va judeca în continuare căci plângerea iniţială rămâne valabilă, luând măsurile procesuale ce se impun (asigurarea prezenţei obligatorii a procurorului, a apărătorului etc.);

- se schimbă într-o altă infracţiune pentru care plângerea prealabilă se adresează organului de urmărire, plângerea iniţială va fi valabilă pentru noua infracţiune şi se va trimite conform art. 285 Cpp. la parchet.

-  se schimbă într-o infracţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, plângerea prealabilă se va considera ca fiind doar o plângere simplă (art. 222 Cpp) şi, instanţa, nefiind legal sesizată prin rechizitoriu cum dispune art. 264 Cpp, va trimite cauza conform art. 300 alin. 1, 2 Cpp la parchet pentru a fi efectuate cercetările ce se impun[45].

În ultimile două cazuri, se va pronunţa o sentinţă, recurabilă[46] .

b) Dacă încadrarea iniţială s-a făcut prin rechizitoriu şi privea:

- o infracţiune pentru care acţiune penală se pune în mişcare din oficiu, iar încadrarea juridică se schimbă într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă directă se vor aplica dispoziţiile art. 286 alin. 2 Cpp: persoana vatamată va fi chemată şi întreabată dacă înţelege sa facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, dacă formulează plângere prealabilă, procesul continuă; dacă nu, se aplică art. 10 lit. f. Cpp. Considerăm că, dacă la dosar există o plângere simplă, poate fi considerată ca fiind o plângere prealabilă în măsura în care nu s-a limitat doar la încunoştiinţarea organului de urmărire penală, ci s-a solicitat tragerea la răspundere penală a celui vinovat.

- o infracţiune la plângerea prealabilă, dar cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, iar încadrarea juridică se schimbă într-o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă directă (de ex. art. 182 în art. 180 alin. 2; art. 208, 209 în art. 210 rap. la 208, 209): plângerea prealabilă iniţială va fi considerată valabilă, ea fiind doar greşit îndreptată, aspect remediat din moment ce cauza a ajuns în faţa instanţei.

 

[1] Asemenea situaţii au fost analizate, însă insuficient, şi în doctrină: L.Anchidin, „Aspecte din practică privind instituţia încadrării juridice. Încadrarea dată faptelor prin plângerea prealabilă. Interpretarea eronată a principiului disponibilităţii”, în Dreptul nr. 8/2002, p. 213-216.

[2] V. Dongoroz ş.a., op.cit., p.99.

[3] S.p. nr 1316/4.10.2001 a Jud. Cluj-N., Dosar nr. 8570/2001.

[4] Rezoluţia nr. 3784/P/2001 din 16 mai 2002 a Parchetului de pe lângă Jud. Cluj-N.

[5] Cauza a fost înregistrată sub un nr. nou, 6082/2002, la aceeaşi instanţă.

[6] S-a decis că, atât timp cât fapta nu este descrisă în actul de sesizare, instanţa nu este sesizată (T.J. Hunedoara, d.p. 502/1983, în RRD nr. 1/1984, pag.61).

[7] S.p. nr. 374/14.03.2000 a Jud. Cluj-N.

[8] S.p.nr.179/19.04.2000 a Jud.Dej, casată prin d.p.nr.260/9.08.2000 a Trib. Cluj.

[9] S.p. nr. 385/16.03.2000 a  Jud. Cluj-N.

[10] S.p. nr. 874/1998, s.p. nr. 51/2000 şi s.p. nr. 52/2000 ale Jud. Sectorului I -  Bucureşti, citate de G.Papu, în “Despre conţinutul plângerii prealabile şi efectele neregularităţilor în această privinţă”, Dreptul nr. 5/2001, p.202.

 

[11] Astfel, prin s.p. 1294/22.10.2002, Jud. Cluj-N. a trimis plângerea prealabilă formulată de partea vătămată VRN împotriva inculpaţilor UP şi OM pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 180 alin. 2 la I.P.J. Cluj, în vederea stabilirii domiciliului inculpatului OM.

[12]Este vorba de toate infracţiunile prevăzute în art.279 alin.2, nu numai cele de la lit. a.

[13] N.Volonciu, op.cit., p.114; I.Neagu, op.cit., p. 569-570; Gr.Gr.Theodoru, op.cit, p. gen., p.129; Gh.Mateuţ, op.cit., p. 41, nota 33 de subsol; în sens contrar, V. Dongoroz ş.a., op.cit., p.98 (unde se suţine că plângerea prealabilă se poate face prin reprezentanţii legali) şi E.-D.Crişu, Şt.Crişu, „Cereri penale în justiţie”, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1999, p.32.

[14] Dispoziţiile art. 24 şi art. 279 Cpp nu fac nici o distincţie între persoana fizică şi cea juridică (T.M.Buc., s I-a pen, dec. nr. 12/1996 şi dec. nr. 166/1994, în D.Lupaşcu şi colab., “Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti pe anii 1994-1997, Ed. All Beck, 1999, p. 307-309); aceeaşi este practica şi la instanţele din jud. Maramureş (Al.Paicu, “Titularii plângerii penale prealabile”, în Dreptul nr. 9/1999, p.98-101).

[15] Chiar din textul art.213 şi a art.220 Cpen reiese că persoană vătămată poate fi şi o persoană juridică, fiind posibilă împăcarea între reprezentantul acesteia şi inculpat (C.Bulai, “Excepţii de neconstituţionalitate admise de Curtea Constituţională în materie penală 1992-2001”, Ed. Trei, Buc, 2002, p.149 şi 141).

[16] S.p. nr. 27 din 14 ian. 2002 a Jud. Cluj-N.

[17] S.p. nr. 166 din 12.02.2002 a aceleiaşi instanţe, definitivă prin respingerea recursului părţii vătămate prin d.p.108/27.03.2002 a Trib. Cluj.

[18] S.p. nr. 892 din 11.06.2001 a Judecătoriei Cluj-N; de asemenea, într-o cauză aflată încă pe rol, SC HBS Invest SRL, prin administrator BH a chemat în judecată pe inculpaţii SM, LM, LA (ziarişti) pentru comiterea infracţiunilor de insultă şi calomnie prin presă (Dosar nr. 3059/2003 al Jud. Cluj-N.).

[19] Aceată susţinere aparţine Curţii Constituţionale care, prin decizia nr. 74 din 7.03.2002 (publicată în M.Of. 283 din 26.04.2002) a respins excepţia de neconsituţionalitate a dispoziţiilor art.2 pct.1 din Legea nr. 61/1991, ca fiind conforme cu art. 30 alin.6 şi alin.7 din Constituţie.

[20] Legea nr. 61/1991 a fost republicată în M.Of. al României, partea I, nr.387 din 18 aug. 2000, şi a  fost modificată ulterior prin Legea nr. 169/2002 (M.Of. 261 din 18.04.2002) şi O.G. nr. 55/2002 (M.Of. 642 din 30.08.2002).

[21] A se vedea A. Neacşu, „Despre obligaţia instanţei de a face aplicarea art.76 din Cpp în cazul acţiunii penale directe”, în Dreptul nr. 7/2002, p. 178-180.

[22] Şi în cazul ei poate fi totuşi concepută o situaţie cînd trebuie chemată în instanţă: dacă o formuleaza altcineva (şi) în numele părţii vătămate, fără procură specială; însuşirea plângerii prelabile trebuie însă făcută în termen şi echivalează cu un mandat autentic.

[23] Pentru persoanele fizice este posibil a se face aplicarea art. 131 al 4 Cpp. Dintre personale juridice vătămate, amintim unitatea sanitară în care a fost internată victima în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 180 şi 184 Cpen.

[24] Aceste efecte ale plângerii prealabile se produc chiar împotriva voinţei personei vătămate: astfel, infracţiunea fiind unică şi fiind rezultatul contribuţiei tuturor făptuitorilor, ea constituie temeiul răspunderii penale pentru toţi; dacă persoana vătămată doreşte ca unii dintre făptuitori să fie “iertaţi”, ea nu poate decât să se împace cu aceştia.

[25] A se vedea în acest sens, (I) M.-A.Tatu, (II) V.Pătulea, “Limitele principiului disponibilităţii în procesul penal”, în Dreptul nr. 2/2002, p.131-137; (I) L. Jiga, (II) G. Antoniu, Note la d.p. nr.325 /24.03.1981 a T.j.Timiş, în RRD nr.9/1983 , p.52-54.

[26] S.p. nr. 572 din 30.04.2002 a Jud. Cluj-N. (dosar nr. 11.706/2001).

[27] condiţie obligatorie, care trebuie cercetată.

[28] În acest caz, după ce se va extinde procesul penal şi pentru infracţiunea de furt, instanţa va pune în discuţie schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de tâlhărie şi apoi va trimite cauza la parchet în vederea efectuării urmăririi penale (T.j.Timiş, dec.pen. nr.1/1983, în V.Papadopol, Şt.Daneş, “Repertoriu de practică judiciară judiciară în materie penală pe anii 1981-1985”, Buc, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p.114).

[29] Dosar nr. 2788/11.03.2003 a Jud. Cluj-N; la fel, dosar nr. 13746/03.12.2002 – în nici unul dintre cazuri nu s-a pus în discuţie vreun drept al procurorului în privinţa extinderii ori obligaţia instanţei de a se pronunţa prin încheiere asupra acesteia.

[30] Gh.Voinea , “Extinderea acţiunii penale pt.alte acte materiale şi a procesului penal pentru alte fapte şi alte persoane în cazul infracţiunilor la care se refera art. 279 alin.2 lit.a C.p.p.”, în Dreptul nr.5/1999, p.121.

[31] S.p. nr. 572/30.04.2002  (citată la nota nr. 74): inculpatul R.V.M. a fost condamnat pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 220 alin.2 şi 3 prin schimbarea încadrării juridice din 220 alin.1 şi 2 C.p., iar pentru ceilalţi trei s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împăcării părţilor.

[32] S.p. nr. 601/16.04.2001 a Jud.Cluj-N., casată prin d.p. 335/24.10.2001 a Trib. Cluj.

[33] În sensul că, pentru plângerea prealabilă directă, procurorul nu poate cere extinderea procesului penal, a se vedea şi V. Dumbravă, Notă la decizia 1467/6.10.1969 a TMB s. a II-a pen., în  RRD nr.4/1970, p.169: ”instanţa este sesizată prin plângerea părţii vătămate;  dar dacă procurorul nu poate sesiza ab initio instanţa, nerevenindu-i calitatea de a pune în mişcare acţiunea penală, el nu va putea să facă o asemenea sesizare şi să pună în mişcare acţiunea penală nici pe calea extinderii procesului penal”.

[34] S-a exprimat opinia că, atunci cînd procurorul este prezent, el este singulur titulalar al cererii de extindere a procesului penal, iar în lipsa lui atribuţia revine instanţei (F. Paşca, ”Extinderea procesului penal faţă de o altă persoană care a participat la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni pusă în sarcina inculpatului”, în Dreptul nr.3/2003, p.227- 228.) - observăm însă că instanţa nu are atribuţii în situaţia reglementată de art.337. Acelaţi autor arată că partea vătămată va fi întrebată, după extindere, dacă pune în mişcare acţiunea penală. Oricum, ea are dreptul să  formuleze o plângere prealabilă distinctă, iar cauzele vor fi, eventual, reunite.

[35] Decizia nr. 336/2001  referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 337 Cpp în raport cu art. 21 din Constituţie, respinsă (M. Of. Nr. 29 din 17 ian.2002).

[36] A se vedea V. Dumbravă, loc.cit, p. 170.

[37] Dacă în sarcina inculpatului urmează a fi reţinute alte acte materiale ale aceleiaşi infracţiuni sau alte fapte decât cele din actul de sesizare, se vor aplica disp. art. 335, respectiv 336 Cpp, şi nu ale art. 334 Cpp.

[38] În acelaşi sens: N.Roman, „Schimbarea încadrării juridice a faptei (art.334 Cpp)”, în „Curentul Juridic”-Revista Fundaţiei PRO IURE, Tg.Mureş, nr. 3-4/2001, p. 89-100; M. Vasiescu, N. Florea-Roman, „Procedura schimbării încadrării juridice în faţa instanţei de judecată”, în Dreptul nr. 2/2003, p. 180 şi 186.

[39] Vasile Sopon, „Schimbarea încadrării juridice în cazul sesizării instanţei prin plângere prealabilă”, R.R.D. nr. 8/1970, p. 92-93.

[40] Cristi V. Danileţ, Notă la s.p. 427/28.03.2002 a Jud. Cluj-N., loc. cit.,  p. 192.

[41] CSJ, s. pen., dec. nr. 2742/27.11.1997, în “Buletinul jurisprudenţei Curţii Supreme de Judtiţie pe anul 1997”, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 1998, p. 381-382.

[42] A.Şt.Tulbure, „Schimbarea încadrării juridice prin încheiere echivalează cu o antepronunţare”, Dreptul nr. 1/2002, pag. 189; M.Vasiescu, N.F.-Roman, loc.cit., p.181-182.

[43] Notele de subsol nr. 73 şi 78.

[44] Dosar nr. 11031/2002, s.p. nr. 472/15.04.2003 a Jud. Cluj-N.

[45] Aceasta chiar dacă schimbarea s-a făcut cu ocazia dezbaterilor, căci disp. art. 332 alin. 2 Cpp nu sunt aplicabile deoarece instanţa nu este legal sesizată, ceea ce constituie un caz de nulitate absolută prev. de art. 197 alin. 2 Cpp (în acelaşi sens, a se vedea G.-L. Nicolae, „Aspecte legate de aplicare dispoziţiilor art 334, 336, 337 din Cpp în materia plângerii prealabile”, în Dreptul nr. 2/1999, pag. 125).

[46] A se vedea în acest sens explicaţiile date mai sus, la CAP. II pct. B. 2. e).