04 IMPEDIMENTE PROCEDURALE IVITE ÎN CURSUL JUDECĂŢII

2004-Plangerea-prealabila-directa
1 01 NATURA JURIDICĂ A PLÂNGERII PREALABILE
2 02 SESIZAREA INSTANŢEI DE JUDECATĂ
3 03 OBIECTUL JUDECĂŢII
4 04 IMPEDIMENTE PROCEDURALE IVITE ÎN CURSUL JUDECĂŢII

A. Lipsa plângerii prealabile

Vorbim despre o astfel de lipsă fie când nu a fost formulată plângerea prealabilă, fie când aceasta a fost formulată, însă cu nerespectarea condiţiilor legale.

1. Inexistenţa materială a plângerii prealabile

S-a decis că, pentru infracţiunile supuse procedurii plângerii prealabile, punerea în mişcare a acţiunii penale nu se poate face decât la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ea neputând fi substituită printr-o declaraţie ce i s-a luat părţii vătămate în timpul urmăririi penale[1]. Prin urmare, important nu este cum îşi intitulează persoana vătămată plângerea prealabilă (ex: „declaraţie”, „plângere”, „denunţ” etc.), ci dacă există voinţa sa expresă ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală.

S-a afirmat că aceeaşi verificare trebuie să o facă instanţa în cazul prevăzut de art. 286 Cpp: dacă schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune care se urmăreşte la plângere prealabilă, indiferent dacă la dosar există sau nu o plângere a persoanei vătămate, instanţa cheamă persoana şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere; în caz afirmativ, continuă judecata, iar altfel aplică art. 10 lit. f  Cpp[2].

Am arătat mai sus[3] părerea noastră cum că, dacă la dosar există deja o plângere pentru acea faptă, dar sub o altă încadrare juridică, partea nici nu mai trebuie întrebată dacă formulează plângere prealabilă, ci eventual dacă şi-o menţine, cu toate efectele ce decurg de aici (posibilitatea retragerii, a împăcării, a aplicării art. 2841 Cpp). Astfel, instanţa a considerat că dacă persoana vătămată a formulat în termen plângere la parchet pentru distrugere şi acesta a trimis-o la judecătorie sub încadrarea de tulburare de posesie pentru care nu a formulat plângere prealabilă, se aplică art. 10 lit. f Cpp. În mod corect însă, instanţa de recurs[4] a statuat că greşita încadrare juridică a unei fapte într-o anumită infracţiune nu poate avea ca şi consecinţă sancţionarea părţii vătămate prin pierderea dreptului de a solicita tragerea la răspundere penală a făptuitorului, cât timp în instanţă partea vătămată şi-a precizat – chiar dacă după mai mult de două luni - poziţia procesuală de menţinere a plângerii împotriva inculpatului pentru infracţiunea de tulburare în posesie. 

 2. Tardivitatea plângerii prealabile

În baza art. 284 al.1 rap la art. 185 al.1 Cpp, introducerea plângerii prealabile peste termenul legal atrage nulitatea ei, deci se va considera ca inexistentă, ceea ce potrivit art. 131 al.1 Cpen înlătură răspunderea penală, iar conform art.10 lit f şi art 11 pct.2 lit b Cpp determină încetarea procesul penal.

Astfel, în mod corect Tribunalul a respins ca nefondat recursul părţii vătămate împotriva sentinţei prin care s-a aplicat art. 10 lit. f privind plângerea pralabilă formulată pentru insultă, atât timp cât infracţiunea a fost comisă în ianuarie 1998, părţii i s-a  comunicat identitatea inculpatului de către poliţie la 27.01.1998, iar ea a sesizat instanţa în 30.03.1998[5].

Raportarea la calculul termenului se face faţă de data expedierii plângerii prin poştă[6], respectiv data certă pusă de judecătorul de serviciu. Astfel, într-o cauză s-a admis recursul părţii vătămate împotriva sentinţei prin care s-a reţinut ca tardivă plângerea înregistrată la 3 ianuarie 1996 pentru o faptă de lovire ce a avut loc la 31 octombrie 1995, pe motiv că nu poate fi imputată părţii vătămate înregistrarea tardivă a plângerii depuse în termenul legal[7].

Termenul este susuceptibil de prorogare. Astfel, în mod greşit instanţa[8] a aplicat art.10 lit.f rap. la art. 284 Cpp cu privire la inculpat, acuzat de comiterea infracţiunii de insultă la 11.09.2001 pe motiv că plângerea  a fost depusă prin poştă la 12.11.2001, deci tardiv, cât timp ziua de 11.11.2001 când s-ar fi implinit termenul a fost o zi nelucratoare, ceea ce determină aplicarea art.186 ult. alin. şi prorogarea lui până la 12.11. 2001.

3. Lipsa semnăturii

3.1. Plângerea nu este semnată de nici o persoană

Semnarea plângerii nu este un element de formă obligatoriu prevăzut de art. 283 Cpp. Dar, ca în cazul oricărei cereri, aceasta este o condiţie esenţială cerută de drepul comun în materie, care este art. 82 alin.1 (conţinutul cererii) şi art. 112 pct. 6 (conţinutul cererii de chemare în judecată) C.pr.civ[9].

S-a decis în acest sens că lipsa semnăturii persoanei vătămate pe plângerea prealabilă atrage inexistenţa acesteia[10], ceea ce a fost afirmată şi în doctrină[11]. Când lipsa semnăturii se observă de judecătorul care primeşte plângerea, se poate cere părţii să o semneze de îndată. Altfel, nulitatea va putea fi înlăturată în timpul judecăţii, fiind doar o neregularitate a actului de sesizare a instanţei ce poate fi remediată după procedura din art. 300 al.1, 2 Cpp. sau la cererea inculpatului conform art.133 alin.2 C.pr.civ. Aceasta echivalează practic cu o însuşire a plângerii prealabile, de aceea credem că trebuie să aibă loc în interiorul termenului de două luni prevăzut de art. 284 Cpp.

3.2. Plângerea este semnată, dar nu de către persoana vătămată

În legătură cu această chestiune, în practica instanţelor clujene s-au ridicat următoarele probleme:

- în ce condiţii poate formula plângere prealabilă o persoana juridică?

- în ce condiţii plângerea prealabilă se poate formula printr-un mandatar?

- plângerea se poate semna de avocatul victimei infracţiunii?

a) Plângerea prealabilă formulată de o persoană juridică

Am arătat mai sus că şi o persoană juridică poate declanşa acţiunea penală directă. Plângerea prealabilă formulată în scris trebuie semnată de către organele de conducere ale persoanei juridice (prevăzute în lege sau, după caz, în statut), nefiind obligatorie ştampila unităţii.

Aceleaşi organe pot formula plângerea şi oral. Pentru declanşarea şi exercitarea acţiunii penale, se poate prezenta în faţa instanţei oricare din membrii organului de conducere, sau aceştia să dea delegaţie în acest scop jurisconsultului persoanei juridice[12], care nu va putea depăşi limitele stabilite în mandat.

În legătură cu acest aspect, constatăm că în mod greşit instanţa[13] l-a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere prin schimbarea încadrării juridice din infracţiune de delapidare, având în vedere că la termenul de judecată când s-a pus în discuţie schimbarea încadrării, consilierul societăţii comerciale păgubite a declarat oral că în eventualitatea schimbării, solicită tragerea la răspundere penală pentru infracţiunea de abuz de încredere. Atât timp cât consilierul juridic nu avea mandat expres din partea unităţii de a formula plângerea prealabilă, soluţia ar fi trebuit să fie întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. f Cpp. 

b) Plângerea prealabilă prin mandatar; situaţia specială a avocatului.

Din dispoziţiile art. 131 Cpen. rezultă că dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală prin plângerea prealabilă are un caracter personal şi aparţine exclusiv persoanei vătămate. Doctrina şi practica sunt de acord că plângerea prealabilă se poate formula şi printr-un mandatar, aplicându-se pe cale de supliment analogic dispoziţiile art. 222 alin.3 Cpp. Pe lângă condiţia ca mandatul să fie dat în termenul prevăzut pentru introducerea plângerii prealabile, acesta trebuie să fie autentic[14] şi special[15]. Prin urmare, numai în aceste condiţii semnarea plângerii prealabile doar de către reprezentantului convenţional al părţii este valabilă.

În cazul împuternicirii date unui avocat, s-au ridicat discuţii cu privire la posibilitatea avocatului persoanei vătămate, de a semna cu numele său şi de a introduce plângerea prealabilă în numele şi pentru partea căreia îi acordă asistenţă juridică şi reprezentare.

Unele instanţe[16] au considerat că pentru a putea semna plângerea formulată în numele părţii vătămate, avocatul trebuie să aibă un mandat special în acest sens; astfel, chiar dacă este reprezentantul părţii vătămate, mandatul trebuie să fie expres şi neechivoc pentru fiecare operaţiune juridică în parte, precum: introducerea plângerii prealabile, retragerea ei, împăcarea, reprezentarea, acordarea de asistenţă juridică etc.

Alte instanţe[17] au apreciat că: <întrucât art. 173 alin. 1 şi 2 Cpp permite apărătorului părţii vătămate să formuleze cereri, să depună memorii şi a exercita drepturile părţii pe care o asistă, şi atât timp cât se prevede în contract dreptul de reprezentare, nu este nevoie de un mandat pentru fiecare operaţiune juridică, ceea ce ar conduce la un formalism exagerat; introducerea plângerii prealabile este lăsată la aprecierea părţii vătămate care apelează la serviciile unui apărător în scopul de a o îndruma şi a-i facilita urmarea unei proceduri juridice specifice pentru care nu are cunoştinţe de specialitate şi uneori nici timpul necesar, astfel încât rolul apărătorului este acela de a suplini absenţa părţii vătămate. De altfel, în speţă, obiectul contractului a fost „redactarea, susţinerea plângerii prealabile, reprezentare parte”>.

Noi susţinem că pentru formularea unei plângeri prealabile prin reprezentant, acesta are nevoie de un mandat special în acest sens.

Literatura juridică nu s-a preocupat de a dezbate cu rigurozitate ce se înţelege prin noţiunea de mandat special, probabil considerându-se că această sarcină revine doctrinei în materie civilă, fiind vorba de o instituţie reglementată în art. 1532-1559 C.Civ. şi art. 67-73 C.p.civ. Conform art. 1535 C.Civ., mandatul este special[18], când este dat pentru. una sau mai multe operaţiuni juridice anume determinate[19] şi general, când mandatarul este împuternicit să se ocupe de „toate afacerile mandantelui”, caz în care în baza art. 1536 alin. 2 C.civ. pot fi îndeplinite doar acte de administrare. Tot acest ultim articol prevede că pentru îndeplinirea unor acte de dispoziţie, mandatarul are nevoie de un mandat special[20].

Credem că tocmai în baza acestor argumente de text putem combate soluţia de mai sus. Astfel, în concepţia instanţelor clujene, plângerea prealabilă pune în mişcare acţiunea penală, ceea ce înseamnă că ea este nu doar un simplu act de sesizare, ci act de inculpare, deci chiar un act procesual, adică un act de dispoziţie şi nu unul de administrare ordinară. Or, pentru acesta este nevoie întotdeauna un mandat special (la fel şi pentru retragerea plângerii prealabile[21], împăcarea părţilor, renunţarea la pretenţiile civile, încheierea unei tranzacţii civile, declararea unei căi de atac[22]),

nefiind suficientă procura de reprezentare în faţa instanţei. Această concluzie rezultă şi din dispoziţiile art. 68 alin. 1 şi 69 alin. 1 C.pr.civ, norme care se aplică direct în temeiul art.14 alin.3 Cpp.

În fine, precizăm că dacă semnatarul plângerii prealabile nu avea mandat special, persoana vătămată are posibilitatea să îl ratifice în termenul legal de două luni, chiar in faţa instanţei, declarând că îşi însuşeşte plângerea.

4. Soluţionarea acţiunii civile

Când acţiunea penală se stinge în baza art.10 lit.f Cpp, înseamnă că a fost în mod nelegal exercitată, astfel că acţiunea civilă se lasă nesoluţionată în temeiul art. 346 ult. alin. Cpp, iar persoana vătămată are dreptul de a formula acţiune pentru acoperirea prejudiciului la instanţa civilă, conform art. 20 alin. 1 Cpp.

Fosta instanţa supremă a decis că, în cazul încetării procesului penal pentru tardivitatea plângerii prealabile, instanţa nu poate soluţiona acţiunea civilă, nici faţă de partea vătămată-persoana fizică, şi nici faţă de instituţia sanitară pentru cheltuielile necesitate de asistenţa medicală acordată părţii vătămate, probleme ce vor fi soluţionate de instanţa civilă[23].

5. Cheltuielile judiciare avansate de către stat

Deşi codul nu prevede, în caz de tardivitate a plângerii prealabile cheltuielile judiciare i se vor imputa părţii vătămate, şi nu vor rămâne în sarcina statului, căci partea este în culpă procesuală pentru demararea procedurii. Ca temei legal nu poate fi indicat decât art. 192 pct. 2 lit. c Cpp ce se aplică prin asemănare, căci atât retragerea, cât şi  lipsa plângerii prealabile produc aceleaşi efecte juridice. Acest temei a fost menţionat de instanţa care, într-un caz, constatând că partea vătămată a formulat de-abia în faţa ei plângere prealabilă pentru încă două infracţiuni, însă tardiv, a obligat partea vătămată la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru aceste două infracţiuni şi inculpatul la plata cheltuielilor corespunzătoare infracţiunii pentru care a fost condamnat [24].

Totuşi, dacă plângerea prealabilă a fost formulată de către o altă persoană decât titularul ei şi acesta nu şi-a însuşit-o, cheltuielile vor rămâne în sarcina statului[25] conf. 192 alin3 Cpp. Aceeaşi soluţie s-a dat când cel care figura drept parte vătămată a declarat că nu el a formulat plângerea pentru art. 213 Cpen, că semnătura din dreptul numelui său nu-i aparţine şi că nu cunoaşte persoana inculpatul[26].

B. Retragerea plângerii prealabile

Pentru toate cele opt infracţiuni, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Conform art. 131 al. 2 Cpen, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a inculpatului. Ea priveşte fapta, nu persoana făptuitorului.

Retragerea plângerii implică existenţa unei plângeri prealabile. Constatarea lipsei acesteia concomitent cu retragerea ei va obliga instanţa să aplice art. 10 lit.f şi  nu art.10 lit. h Cpp[27].

Sunt mai multe aspecte soluţionate diferit de practică în acestă materie, unele chiar contrare celor exprimate în doctrină.

1. Retragerea expresă

1.1. Titularul retragerii

Cel care are drept de dispoziţie asupra plângerii sale este persoana vătămată, astfel că retragerea trebuie să se facă de către ea, personal (pentru minor de către reprezentantul legal, respectiv cu asistenţa sa) ori prin mandatar special. În practică întâlnim mai multe situaţii:

a) S-a decis[28] că, pentru minorul lipsit de capacitate de  exerciţiu, plângerea prealabilă introdusă de către oricare dintre părinţi poate fi retrasă de către acesta fără a fi necesar acordul celuilalt părinte, conform art. 222 şi art. 284 Cpp rap. la art. 97  C.fam. şi art. 11 al. 2 din Decretul nr. 31/1954.

b) O parte a doctrinei este de părere că plângerea prealabila este incompatibilă cu calitatea de persoana juridică a părţii vătămate şi, deci, că în acest caz nu este posibilă o retragere a plângerii[29].

Practica nu acceptă acest punct de vedere. Am arătat mai sus că sunt infracţiuni pentru care părţi vătămate pot fi chiar persoane juridice, deci ele pot dispune de drepturile lor în legătură cu instituţia plângerii prealabile. Prin urmare, retragerea este posibilă, şi aceasta se poate face prin reprezentantul legal al persoanei juridice.

Astfel, într-o speţă, directorul unei societaţi comerciale a declarat instanţei că îşi retrage plângerea prealabilă formultă împotriva inculpatului pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 213 Cpen, întrucât acesta i-a achitat pretenţiile civile; instanţa a aplicat art.10 lit h. Cpp[30]. Într-o altă speţă instanţa a considerat valabil faptul că partea vătămată SC Mesagerul Transilvan SA a depus un script la dosar cum că îşi retrage plângerea prealabilă formulată împotriva inculpatului pentru comiterea unui abuz de încredere[31].

Desigur, instanta nu este exonerată de obligaţia de a verifica calitatea celui care face actul de dispoziţie.

c) Avocatul părţii vătămate trebuie să aibă o împuternicire specială pentru a retrage plângerea prealabilă a clientului său. Astfel, instanţa a aplicat[32] art. 10 lit. h Cpp când avocatul părţii vătămate a retras plângerea prealabilă formulată pentru art. 180 al. 2 Cpen; în recurs, în mod corect s-a arătat că nu a existat acordul părţii vătămate în acest sens, drept pentru care cauza a fost trimisă spre rejudecare.

d) Se poate concepe şi o retragere tacită a plângerii prealabile, în situaţia în care partea vătămată declară în faţa instanţei că nu urmăreşte condamnarea inculpatului[33].

1.2. Condiţiile retragerii

Declaraţia de retragere a plângerii prealabile se poate formula în scris sau oral, în primă instanţă sau în recurs ori chiar după exercitarea recursului în anulare[34].

Atât timp cât cel care face declaraţia este în faţa instanţei, aceasta este datoare să explice părţii vătămate consecinţele acestui act de dispoziţie.

În practică se ivesc unele dificultăţi atunci când există o manifestare de voinţă în sensul retragerii plângerii prealabile, însă partea lipseşte la termenul de judecată respectiv. Jurisprudenţa clujeană este unanimă în a accepta ca valabil un înscris de la parte, chiar neautentificat. Astfel, s-a decis că nu există nici o cerinţă cu privire la forma în care se retrage plângerea, esenţial fiind ca declaraţia să fie reală şi să nu fi fost obţinută prin dol sau violenţă; ca atare, în lipsa unei dovezi contrare, se poate spune cu valoare de adevăr că scriptul analizat provine de la partea vatămată, iar manifestarea acesteia de voinţă  poate fi primită de instanţă care, în temeiul art 131 al.1 şi 2 va inceta procesul penal[35].

Susţinem că instanţa trebuie să depună toate diligenţele necesare pentru a stabili dacă cel ce declară ca îşi retrage plângerea prealabilă este chiar cel îndreptăţit. Prin urmare, în cazul retragerii formulate oral, instanţa trebuie să procedeze la identificarea celui ce face declaraţia şi la a verifica dacă actul emană de la persoana care poate dispune de dreptul respectiv, adică de la persoana vătămată sau împuternicitul acesteia (cel convenţional trebuie să aibă mandat special).

Majoritatea instanţelor consemnează în încheierea de şedinţă sau în practicaua hotărârii declaraţia respectivă. Noi opiniem însă pentru consemnarea într-un proces-verbal, semnat de către parte. Aceasta pentru că s-au întâlnit cazuri în care instanţa a dispus încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile consemnate în partea introductivă a hotărârii, ca apoi în recurs partea să nu mai recunoască că a dat această declaraţie[36].

Atunci când declaraţia este depusă în scris, se întâlnesc în practică mai multe posibilităţi:

-         partea depune înscrisul prin registratura instanţei[37]: dacă judecătorul de serviciu nu a legitimat persoana respectivă, iar datele să fie consemnate şi atestate de acesta, nu există nici o certitudine că persoana care a formulat cererea era cea îndreptăţită;

-         aceeaşi concluzie este valabilă atunci când cererea a fost trimisă prin poştă;

-         dacă avocatul părţii vătămate depune înscrisul provenind de la client în faţa instanţei, aceasta poate lua act de voinţa părţii confirmată de avocatul său care, în depunerea actului, acţionează ca un mandatar general;

-         chiar inculpatul sau avocatul acestuia depune înscrisul părţii vătămate în faţa instanţei. Astfel, într-o cauză, după ce în primă instanţă inculpatul fusese condamnat conform art. 180 al.2 Cpen., în recursul său avocatul lui a depus un înscris din care rezulta că partea vătămată îşi retrage plângerea prealabilă pentru că a intervenit împăcarea părţilor[38]. Într-o altă speţă (avand ca obiect art.305 lit.Cpen) dupa ce fusese condamnat, inculpatul a depus în apel un înscris din partea părţii vătămate care arăta că a primit suma datorată  şi că îşi retrage plângerea prealabilă[39]. Considerăm că în astfel de situaţii, instanţa trebuie să aibă certitudinea asupra voinţei reale a părţii vătămate. Dacă aceasta nu este prezentă, va amâna cauza şi eventual prima instanşă va face aplicarea art. 2841 Cpp.

2. Retragerea tacită

Este un mijloc specific de încetare a procesului penal doar în cazul plângerii prealabile directe. Astfel, conform art. 2841 Cpp, în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. 2 lit. a), lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a plângerii prealabile (prezumţie legală relativă).

Aceasta se poate constata oricând în cursul procesului penal, chiar dacă după lipsirea sa la cele două termene, partea vătămată s-a prezentat din nou însă nu şi-a justificat lipsa, sau chiar în recurs[40], chiar dacă sesizarea  s-a făcut prin rechizitoriu (în caz de conexitate cu o o altă infracţiune decât cele opt)[41].

2.1. Cazuri de lipsă justificată

În practica locală, s-a considerat ca justificată lipsa parţii vătămate atunci când aceasta nu s-a prezentat la termenul de judecată întrucât s-a aflat în concediu medical, aşa cum rezultă din certificatul depus la dosar în faţa instanţei de recurs[42], sau era în stare de arest dovedită cu biletul de liberare condiţionată[43], era audiat la poliţie ca martor[44], era bolnav depunând în recurs o adeverinţă medicală în acest sens[45], a fost reprezentat de apărătorul său ales[46], nu  a fost legal citată la prima instanţă[47], a ţinut cursuri de specialitate în străinătate la acea dată, în baza profesiei pe care o avea[48].

2.2. Condiţia citării

Condiţia pentru a fi operabil acest caz de încetare este ca procedura de citare sa fie legal îndeplinită. La Judecătoria Cluj-Napoca, partea vătămată nu ia termen în cunoştinţă, deci va fi citată pentru primul termen de judectă.

În legătură cu acest aspect, nu putem fi de acord cu decizia tribunalului[49] prin care, constatându-se că la judecata în primă instanţă partea vătămată (recurentă pe motiv că nu a cunoscut termenele de judecată) a lipsit la două termene consecutive, a considerat că „atît timp cît procedura de citare a fost îndeplinită prin afişare pe uşa principală a imobilului, nu există certitudinea că partea a cunoscut termenele de judecată fixe, câtă vreme citaţiile nu i-au fost înmânate personal”. Prin afişare, procedura era îndeplinită în mod legal, conform art. 179 alin. 4 Cpp., deci recursul ar fi trebuit respins ca nefondat.

La Cluj, nu există practica de a cita partea menţionând în citaţie consecinţa neprezentării sale la judecată, aşa cum procedează alte instanţe din ţară[50]. De altfel, nici nu există temei legal pentru aceasta.

2.3. Prezenţa avocatului în locul părţii vătămate

Cât priveşte prezenţa avocatului, o speţă aduce în atenţie o problemă inedită. Partea vătămată a formulat la Judecătoria Cluj-Napoca plângere prealabilă[51] împotriva inculpaţilor pentru săvîrşirea infracţiunilor prevăzute de art. 205 şi 193 Cpen. La primul termen de judecată, avocatul parţii vătămate depune împuternicirea avocaţială din care rezultă că este împuternicit pentru a acorda „asistenţă juridică ca parte civilă”. La termenele de judecată din 25.04 şi 23.05.2002, consecutive, partea vătămată a lipsit, prezent fiind avocatul său. Atât la cel de-al doilea termen, cât şi la cel următor, din 26.06.2002, apărătorul inculpaţilor ridică excepţia  prevăzută de art 2841 Cpp, pe care însă instanţa o respinge pe motiv că partea vătamată avea apărător.

Deşi insuficient argumentată, soluţia instanţei este corectă. La primă vedere, obiecţia inculpatului pare întemeiată, căci avocatul părţii adverse nu o putea reprezenta în latura penală a cauzei. Dar, retragerea tacită a plângerii prealabile trebuie să aibă, ca şi în cazul retragerii exprese, un caracter total. Or, atît timp cît pentru partea civilă s-a prezentat avocatul ei în instanţă[52] înseamnă că acesta şi-a menţinut pretenţiile civile, fiind astfel evident că, în calitate de parte vătămată, nu a renunţat la plîngerea sa[53].

2.4. Dificultăţi practice

Sunt câteva situaţii care comportă o atenţie sporită în practică:

a) Pentru plîngerea prealabilă formulată de o persoana juridică prin reprezentantul legal, care nu a făcut dovada acestei calităţi, instanţele aplică art 284¹ Cpp fără a mai putea verifica această calitate. Am arătat mai sus că instanţa nu este exonerată de obligaţia de a verifica calitatea celui care îşi retrage plângerea prealabilă, ceea ce este însă imposibil în cazul retragerii tacite[54]. În această situaţie, credem că se poate pune în discuţie însăşi valabilitatea plângerii.

b) Unele persoane nu cunosc că atunci când iau termen în cunoştinţă nu mai primesc citaţie şi nu ştiu consecinţele lipsei lor la două termene. De aceea, opiniem că instanţa ar trebui să le explice acest aspect.

c) Dacă partea vătămată nu a descris faptele pentru care a cerut condamnarea, considerăm ca plîngerea este nulă, conform art. 197 alin.2 rap. la art. 283 şi art. 317 Cpp, astfel că trebuie aplicat art. 10 lit. f  Cpp, nu art. 10 lit. h rap. la art. 2841 Cpp[55].

d) Dacă pentru victima sub 14 ani a formulat plîngere penală părintele său, care a lipsit la două termene consecutive, instanţele aplică art. 2841 Cpp fără a rezolva toate aspectele. Astfel, într-o cauză având ca obiect art. 205 şi art.193 Cpen, a formulat plângerea o persoană ce se pretindea tatăl victimei de 12 ani, persoană care a lipsit nejustificat la cele două termene de judecată; instanţa a dispus încetarea procesului penal[56], fără a mai cerceta care este numele şi vârsta victimei şi dacă petentul era într-adevăr reprezentantul său legal; de asemenea s-a încetat fără a continua latura civilă, aşa cum credem că obligă art.17 ult. alin. Cpp.

3. Soluţionarea acţiunii civile

3.1. Acţiunea civilă a părţii vătămate-civile

Acest subiect este unul dintre cele mai controversate în materia plângerii prealabile. Prin retragerea plângerii prealabile se stinge, bineînţeles, acţiunea penală, iar fosta instanţă supremă a decis[57] că retragerea trebuie să fie totală (să vizeze ambele laturi ale procesului penal) şi necondiţionată.

Cu privire la acţiunea civilă, sunt autori care arată că instanţa nu poate soluţiona cererea de despăgubiri, lăsînd astfel părţii posibilitatea unei acţiuni civile distincte în faţa instanţei civile[58]. Alţii susţin că în cazul în care se reţine că fapta a fost săvârşită de către inculpat, chiar dacă nu poate interveni răspunderea penală, se dispune obligarea lui la reparaţii civile dacă s-a produs o pagubă părţii civile[59].  În fine, alţi autori[60] consideră că acţiunea civilă trebuie considerată stinsă, întocmai ca la împăcare, iar alţii că ar trebui respinsă ca nefondată[61].

Discuţiile au fost generate de faptul că legea nu este clară, fiind practic vorba de o inadvertenţă între art 346 Cpp şi art. 131 Cpen.

Nici practica nu este unitară. Unele instanţe au încetat procesul penal şi au respins ca nefondată acţiunea civilă a părţii vatamate, pe motiv că partea vătămată-civilă nu  s-a prezentat în instanţă pentru a se dovedi pretenţile civile[62] – de aici rezultă că dacă partea îşi dovedea mai întâi pretenţiile civile apoi lipsea nejustificat, instanţa ar fi putut admite acţiunea civilă. Altele resping acţiunea civilă a părţii vătămate, fără nici o motivare[63]. Sunt instanţe care au constatat stinsă acţiunea civilă, considerând că se aplică prin supliment analogic norma din art. 132 C.p[64]. Altele, în baza art 346 alin 1 Cpp rap. la art. 246 C.p.civ au luat act de renunţarea de către partea vătămată-civilă la judecarea acţiunii civile[65]. Sunt instanţe care, într-o asemenea situaţie nici nu se mai pronunţă asupra laturii civile[66].

În ce ne priveşte, observăm că soluţiile ce se pot da de către instanţă sunt admiterea, respingerea sau lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile. Dintr-un început, statuăm că lăsarea nesoluţionată a acţiunii nu se aplică decât pentru cazurile de la art. 10 lit. b, f şi g Cpp şi doar în aceasă situaţie partea civilă ar avea deschisă calea unei acţiuni la instanţa civilă, conform art. 346 ult.alin. şi art. 20 alin.1 Cpp. Nici nu poate respinge obligatoriu acţiunea civilă conform art. 346 alin. 3 Cpp, căci aceasta vizează doar cazurile de la art. 10 lit. a şi c Cpp. Dacă s-ar renunţa expres la despăgubiri sau acestea ar fi reparate în cursul judecăţii, aceasta s-ar constata în dispozitiv[67]. Altfel, rămîne constatarea că instanţa ar putea admite sau respinge acţiunea civilă, după cum sunt sau nu întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Nu putem fi însă de acord cu această concluzie. Retragerea plângerii prealabile trebuie să privească ambele laturi ale procesului penal, fiind înlăturată şi răspunderea penală şi cea civilă; astfel că, dacă partea vătămată şi-a retras plîngerea prealabilă, în calitate de parte civilă ea nu mai poate avea pretenţii la despăgubiri. Dacă îşi menţine aceste pretenţii, înseamnă că nu este vorba de o retragere a plângerii, astfel că instanţa va continua procesul penal[68] după ce respinge cererea de retragere ca nefiind totală[69]. O cerere ulterioară unei renunţări totale (de ex. în recurs) va fi respinsă ca inadmisibilă, căci ar însemna o revocare a retragerii, posibilă doar în caz de viciere.

3.2. Acţiunea civilă a unităţii sanitare

Dacă partea civilă este unitatea sanitară /C.A.S.[70] pentru victima infracţiunii prevăzute de art. 180 Cpen s-a decis că drepturile acesteia nu sunt afectate prin retragerea plângerii prealabile de către partea vătămată‚ întrucît acţiunea sa civilă este distinctă de a părţii vătămate[71]. Prin urmare, ar trebui să se dea o soluţie potrivit art. 346 Cpp, de admitere sau de respingere a acestei acţiuni.

Credem că o astfel de decizie nu mai este de actualitate şi se impune o reconsiderare a practicii în această privinţă şi în caz de retragere a plângerii prelabile, şi în caz de împăcare a părţilor. Astfel, decizie menţionată avea la bază obligativitatea instanţelor de a exercita din oficiu acţiunea civilă a unităţilor arătate în art. 145 Cpen. Când erau în vigoare dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 Cpp, instanţele trebuiau să rezolve din oficiu aceste aspecte, deci dacă intervenea retragerea / împăcarea procesul continua în latura civilă (eventual disjunsă), pentru a se stabili existenţa faptului generator de daune şi a culpei inculpatului  - practic se rezolva fondul cauzei penale, fără a se putea pronunţa o hotărâre de condamnare. Dar dispoziţiile art. 17 alin. 1 şi 3 Cpp au fost declarate neconsituţionale[72] - devenind astfel inaplicabile - deci acum instanţa nu mai trebuie să se ocupe în mod diferenţiat de această acţiune civilă, când ea a fost declanşată în cadrul procesului penal. Este adevărat că dreptul unităţii sanitare este distinct de cel al părţii vătămate-civile, dar ambele acţiuni civile sunt accesorii faţă de cea penală şi numai pentru că aceasta există au putut fi ele declanşate. Iar dacă intervine vreunul din cele două impedimente, se stinge nu doar acţiunea penală, ci însuşi cadrul procesual pentru soluţionarea oricărei acţiuni, inclusiv a unităţii sanitare; este un caz asemănător cu retragerea / împăcarea intervenite în timpul urmăririi, când nu poate fi sesizată instanţa penală cu nici o acţiune civilă. Singura soluţie este sesizarea instanţei civile de către unitatea sanitară.

4. Aplicarea articolului 13 Cpp

Conform art 13 Cpp, inculpatul poate cere continuarea procesului penal în caz de retragere a plângerii prealabile. Dacă se constată vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a)-e), instanţa de judecată pronunţă achitarea; dacă nu se constată vreunul din aceste cazuri, instanţa va pronunţa încetarea procesului penal.

S-a decis că dacă inculpatul nu a cerut continuarea procesului penal în momentul cînd partea vătămată şi-a retras plîngerea, recursul său în sensul că este nevinovat va fi respins[73].

5. Cheltuielile judiciare

Le va suporta partea vătămată, conform art. 192 pct. 2 lit c Cpp, aceasta fiind în culpa procesuală de a pune capăt prin voinţa sa unui proces penal început în mod legal.

C. Împăcarea părţilor

1. Titularii împăcarii

Împăcarea are loc doar între partea vătămată şi inculpat, fie personal, fie prin reprezentant (pentru mandatar trebuie mandat special, fiind vorba de un act de dispoziţie).

Pentru persoanele juridice care au calitate de parte vătămată, s-a decis că este posibilă împăcarea[74], în baza aceloraşi argumente ca la retragerea plângerii de către o persoană juridică. Ca şi în cazul retragerii plângerii prealabile, în practica clujeană nu se cere ca împăcarea să aibă loc în faţa instanţei. Aşadar, ea poate avea loc oral în faţa instanţei[75] sau în scris. Dacă declaraţia de împăcare se formulează oral, unele instanţe iau părţilor o declaraţie comună în acest sens[76], ceea ce este de preferat..

Împăcarea poate avea loc în prima instanţă sau în recurs[77], ori cu ocazia judecării unui recus în anulare[78]. Singura condiţie este ca legea să prevadă expres posibilitatea împăcării (art. 131 alin.1 şi alin. 2 Cpen), condiţie îndeplinită în cazul tuturor cele opt infracţiuni.

2. Rezolvarea acţiunii civile

2.1. Acţiunea civilă a părţii vătămate-civile

Conform art. 132 Cpen, împăcarea părţilor stinge nu doar acţiunea penală, ci şi  acţiunea civilă.

În literatura de specialitate şi în jurisprudenţă s-a pus problema dacă, atunci când părţile încheie o tranzacţie cu privire la acţiunea civilă, este vorba sau nu de o împăcare.

Doctrina s-a pronunţat[79] în sensul că, atât timp cât nu se face din executarea tranzacţiei o condiţie a împăcării, este posibilă o asemenea înţelegere între părţi privind cuantumul dezdăunării şi modalitatea de plată a acesteia. S-a arătat astfel că, dacă convenţia părţilor a fost consemnată în hotărârea instanţei, dispoziţia sa este susuceptibilă de executare[80], iar dacă nu s-a consemnat, partea vătămată-civilă va avea la dispoziţie o acţiune ex contractu la instanţa civilă în cazul în care inculpatul nu-şi execută obligaţia.

În judeţul Cluj, daca părţile se împacă şi cad de acord asupra rezolvării laturii civile, instanţa ia act de aceasta prin hotărâre. De exemplu, s-a aplicat art. 10 lit.h Cpp ca urmare a împăcării părţilor ce se judecau pentru art.180 al.2 Cpen şi s-a dat următoarea soluţie în latura civilă a cauzei: „Ia act de tranzacţia intervenită între părţi, în sensul că inculpatul se obligă să plătească părţii vătămate suma de 1.000.000 lei lunar, timp de un an de zile, începând cu luna aprilie 2003 şi până în luna martie 2004”[81].

2.2. Acţiunea civilă a unităţii sanitare

Am arătat mai sus care este practica consacrată în această materie (inculpatul este cel care suportă cheltuielile de spitalizare ale victimei, deşi s-a împăcat cu aceasta[82]) şi motivele pentru care nu o împărtăşim. Dacă totuşi nu se acceptă opinia noastră, sunt aspecte ce comportă discuţii chiar şi în actuala practică:

Într-o speţă locală, procesul a fost încetat ca urmare a împăcării părţilor, s-a constatat stinsă acţiunea civilă, dar inculpatul a fost obligat conform art. 346 rap. la art. 14 Cpp şi art. 188 din Legea 3/1978 la despăgubiri către Spitalul Clinic Judeţean Cluj cu o sumă de bani reprezentând cheltuielile efectuate pe perioada spitalizării părţii vătămate[83]. Într-o alta, părinţii părţii vătămate de 10 ani, s-au împăcat cu inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de lovire, s-a constat stinsă acţiunea civilă împotriva inculpatului şi acesta a fost obligat să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Copii despăgubiri civile, după ce s-a stabilit vinovăţia inculpatului[84].

Susţinem că instanţele au greşit soluţionarea laturii civile cu privire la suportarea cheltuielilor de spitalizare. Astfel, potrivit regulilor din dreptul civil, cheltuielile făcute de instituţiile sanitare cu asistenţa medicală acordată victimei infracţiunii trebuie acordate proporţional, în raport cu culpele părţilor[85]. Este drept că în cauzele analizate instanţele nu au statuat asupra fondului. Dar acest lucru nu s-a întâmplat din motive “imputabile” ambelor părţi, care s-au împăcat. Or, atât timp cât ele se află în culpă procesuală comună, în latura civilă a cauzei se va reţine de asemenea culpa lor comună, astfel că dacă unitatea sanitară s-a constituit parte civilă vor suporta în egală măsură aceste cheltuieli. Cu aceste precizări, doar inculpatul va fi obligat prin hotărâre în acest sens.

3. Cheltuielile judiciare avansate de stat

Acestea se vor suporta în egală măsură de cele două părţi, conform art.192 pct. 1 lit. b Cpp., tocmai datorită culpei procesuale a amândurora.

D. Decesul părţii vătămate

1. Soluţionarea acţiunii penale

Decesul persoanei vătămate poate interveni în diferite momente procesuale, respectiv înainte (dar în interiorul termenului de două luni) sau după formularea unei plângeri prealabile. Ar mai fi posibilă şi o altă situaţie: declanşarea procesului penal să se facă din oficiu dar, ulterior să se constate că infracţiunea ce face obiect al procesului penal este dintre acelea pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, decedată însă la acest moment. Această situaţie este practic similară cu ipoteza în care decesul persoanei vătămate a intervenit înainte de declanşarea procesului.

Dacă în caz de deces a inculpatului legea prevede că procesul penal încetează (art.10 lit.g Cpp), nu găsim o astfel de reglementare şi pentru decesul părţii vătămate. În practică însă se întâlnesc decizii de încetare a procesului penal şi în acest caz.

Astfel, instanţa sesizată cu săvârşirea infracţiunii prevăzute de art 180 al. 2 C.p. a încetat procesul penal în temeiul art.10 lit.f Cpp pe motiv că, în cursul acestuia „partea vătămată a decedat, astfel ca una din condiţiile punerii în mişcare a acţiunii penale nu mai există”[86]. Instanţa de recurs a infirmat soluţia pe motiv că „în cauză trebuiau introduşi moştenitorii pentru a-şi preciza poziţia faţă de plângerea antecesorului lor decedat”. Însăşi instanţa supremă a decis că „dacă instanţa a fost legal sesizată prin plângerea prealabilă a părţii vătămate, decesul acesteia în cursul procesului nu constitue un motiv de încetare a procesului penal, art.10 lit f Cpp referindu-se la lipsa plângerii prealabile şi nu la decesul părţii vătămate după ce  instanţa a fost legal sesizată[87].

Problema a fost abordată şi în doctrină. Pentru o rezolvare corectă se impune a fi făcută urmatoarea distincţie:

În cazul acţiunilor penale puse în mişcare la plângerea prealabilă, partea vătămată este cea care dispune în exclusivitate asupra punerii în mişcare a acţiunii penale şi singura care poate stopa exercitarea acesteia înainte de pronunţarea unei soluţii definitive, prin retragerea plângerii sau prin împacare cu inculpatul şi, de asemenea, cea care are (alături de procuror în acest caz) dreptul la recurs. Aceste drepturi fac parte din categoria drepturilor personale-nepatrimoniale; or, ele se sting prin decesul părţii vătămate, moştenitorii sau procurorul nemaiputand să le exercite[88].

În ceea ce priveşte celelalte drepturi personale, care ţin  de exercitarea acţiunii penale (formularea de cereri, invocarea de excepţii, punerea de concluzii – toate în latura penală a cauzei), ele pot fi exercitate în egală măsură atât de partea vătămată, cât şi de procuror. Aceasta pentru că, odată ce a intervenit iniţiativa părţii vătămate de a declanşa procesul penal, devine aplicabil principiul oficialităţii astfel că, dacă partea a decedat, procesul penal va continua[89].

Astfel, corect a procedat instanţa care, în soluţionarea unei cauze având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 206 cu aplic. art. 41 al 2 Cpen., l-a condamnat pe inculpat, deşi partea vătămată decedase în cursul judecăţii, şi l-a obligat la plata despăgubirilor către moştenitorii acesteia[90].

2. Dificultăţi în practică

Într-un astfel de proces, în care exercitarea acţiunii penale aparţine procurorului, se vor ridica dificultăţi din punct de vedere al probaţiunii: în mod obişnuit, partea vătămată este cea care trebuie să producă şi să prezinte probele necesare în sprijinul plângerii sale; or, dacă partea a decedat mai inainte de a propune probe, e greu pentru procuror s-o facă întrucât lipseşte faza de urmărire penală când s-ar fi putut descoperi aceste probe.

De asemenea, ne întrebăm ce se va întâmpla în cazul în care instanţa este sesizată cu judecarea unei infracţiuni pentru care nu este obligatorie prezenţa procurorului. Deşi practic este greu de întâlnit un astfel de caz, credem că nu instanţa ar trebui să exercite acţiunea penală – aceasta pentru a se respecta principiul separaţiei funcţiilor procesuale - ci tot procurorul, care trebuie chemat pentru a constitui în mod legal completul de judecată.

E. Concurs între cauzele de împiedicare a exercitării acţiunii penale

1. Concurs între cauze de achitare a inculpatului şi cauze de încetare a procesului penal

În cazul în care se constată existenţa mai multor cazuri de împiedicare a exercitării acţiunii penale, dintre care unele se înscriu în art.10 lit.a-e, iar altele în art. 10 lit.f-j, au prioritate cazurile care exprimă inexistenţa infracţiunii, determinând astfel achitarea inculpatului[91].

Sub acest aspect, în practică se comit greşeli frecvente. Astfel, într-o speţă, prima instanţă[92] a dispus achitarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.183 Cpen, în temeiul art 10 lit.a Cpp; în recursul părţii vătămate, cele două părţi s-au împăcat, astfel că s-a casat sentinţa şi s-a aplicat art.10 lit.h Cpp. La fel, instanţa[93] l-a achitat pe inculpat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art.180 al.2 în temeiul art.10 lit.c Cpp, iar în recursul parchetului partea vătămată şi-a retras plângerea prealabilă, astfel că tribunalul a aplicat art.10 lit.h Cpp.

Ambele decizii ale tribunalului sunt greşite: atât timp cât primele instanţe au evocat fondul cauzei, găsind ca fapta nu există, respectiv că nu a fost comisă de inculpat, aceste soluţii erau net favorabile inculpatului şi hotărârile primelor instanţe trebuiau menţinute dacă soluţiile pe fond nu erau greşite.

2. Concurs între cauzele de încetare a procesului penal

Dacă cauzele de achitare se exclud reciproc, existenţa mai multor cazuri de înlăturare a răspunderii penale determină o prioritate de ordin cronologic, căci odată stinsă acţiunea penală în temeiul unei cauze legale, celelalte cauze nu mai au ce stinge[94].

De aceea, este greşită soluţionarea cauzei penale având ca obiect infracţiunea prevăzută de art. 180 al.2 Cpen, când prima instanţă a aplicat art.10 lit h rap. la art 2841 Cpp, iar în recursul părţii vătămate - când aceasta s-a împăcat cu inculpatul -  instanţa a casat sentinţa penală şi a aplicat art.10 lit. h Cpp pentru împăcare[95]. Atât timp cât în mod legal a intervenit retragerea plângerii prealabile, chiar tacită, părţile nu mai aveau posibilitatea să se împace (cu excepţia cazului când în recurs s-ar fi justificat lipsa părţii vătămate la prima instanţă).

Tot astfel, este greşită soluţia tribunalului întemeiată pe retragerea plângerii prealabile formulată pentru art. 206 Cpen de către partea vătămată în recurs, după ce prima instanţă a constatat în mod corect că aceasta era tardivă şi încetase procesul penal pentru cazul prevăzut de art. 10 lit. f  Cpp[96]. Din moment ce procesul începuse în mod nelegal, acest aspect nu trebuia ignorat de către instanţa de recurs, care trebuia să verifice temeinicia sentinţei şi să o menţină.



[1] T.j. Sibiu, d.p. 437/25.11.1991, în Dreptul 7/1992, p. 87.

[2] coord. G. Antoniu, N. Volonciu, “Practică judiciară penală”, vol IV, Ed. Academiei Române, Buc., 1993, p.194. În mod corect instanţa a constatat cazul din art. 10 lit. f  Cpp când, din declaraţia părţii vătămate din dosarul instantei de fond aceasta a arătat în mod expres că nu înţelege să formuleze plângere prealabilă împotriva inculpatului pentru infractiunea prevăzute de art. 180 alin.2 C. pen., urmare a schimbării încadrarii juridice din art. 182 C. pen. (Curtea de Apel Braşov, s. pen.. dec. nr. 522/R/22.11.2000).

[3] CAP. III pct. C 3. b.

[4] D.p. 224/30.09.1998 a Trib.Cluj, prin care s-a casat s.p. 2162/11.12.1997 a  Jud. Cluj-N.

[5] D.p.10/R/6.09.1998 a Trib. Cluj, care menţine s.p.1186/18.06.1998 a Jud. Cluj-N.

[6] Cât priveşte plângerile trimise instanţei prin scrisoare simplă, considerăm că nu trebuie luată în considerare data de pe plic (ca la scrisoarea recomandată), ci data de intrare în instanţă, căci data nu este atestată în mod oficial şi această situaţie nu este prevăzută în art.187 al.2 Cpp, care enumeră în mod expres situaţiile când actele se consideră a fi făcute în termen.

[7] D.p. 27/R71998 a Trib. Cluj prin care s-a casat s.p. 407/1997 a Jud. Turda.

[8] S.p. 59/29.01.2002 a Jud. Turda, casată prin d.p. 110/27.03.2002 a Trib. Cluj

[9] Dispoziţiile din Cpp se întregesc cu cele din C.pr.civ., care are caracterul de drept comun în virtutea dispoziţiilor din art.721 C.pr.civ.

[10] S.p. nr. 2883/2001 a Jud. Focşani,  în Curierul Judiciar nr. 9/2002, p.71.

[11] G.Papu, loc.cit., p. 207-208.

[12] Art. 7 din Decretul nr. 143/1955 privitor la organizarea şi funcţionarea Oficiilor Juridice, publicată în B.Of. nr. 8 din 30.04.1955.

[13] S.p. nr. 1538 din 8.11.2001 a  Jud. Cluj-N.

[14] Dacă partea vătămată şi-a angajat un avocat, nu mai este necesară încheierea în formă autentică a contractului de mandat (ca instrumentum), căci acesta va fi cuprins  într-un contract de asistenţă juridică, întocmit în baza art. 28 alin.1 din Legea 51/1995 cu privire la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

[15] Alături de aceste condiţii de fond ale contractului de mandat, se mai impune o condiţie, de formă, şi anume ca procura să fie ataşată plângerii sau să se depună în timpul procesului penal (a se vedea art. 222 alin. 3 Cpp).

[16] S.p. nr. 54 din 13.04. 2000 a Jud. Cluj-N. prin care s-a încetat procesul penal conform art. 10 lit. f, împotriva inculpatului C.I.F. pentru calomnie în dauna părţii vătămate T.C., al cărei avocat semnase plângerea prealabilă; T.j. Timiş, d.p. 517/1980, în V.Papadopol, M. Popovici, “Repertoriu de practică judiciară judiciară în materie penală pe anii 1976-1980”, Buc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982, p.319.

[17] D.p. nr. 296 din 29.09.2000 a Trib. Cluj, s.pen. La fel, prin d.p. 172 din 16.05.2001 s-a decis că dacă din contractul de asistenţă juridică reiese că partea vătămată l-a mandatat pe avocat să redacteze plângerea prealabilă pentru o anumită faptă şi să o susţină în faţa instanţei, rezultă că s-a acordat un mandat expres şi neechivoc, iar introducerea ei de către avocat în numele părţii vătămate s-a făcut cu respectarea acestuia.

[18] Din punct de vedere formal, mandatul special este procura specială/procura generală cu menţiune specială, dată oral în faţa instanţei sau în scris, dar sub semnătură legalizată, cu excepţia cazului când procura este dată unui avocat, cănd semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor (art. 68 alin. 1, teza II C.p.civ.).

[19] De ex., pentru a reprezenta o persoană în toate procesele ce i se vor intenta ca urmare a unui fapt oarecare (Dan Chirică, “Drept civil. Contracte speciale”, Ed. Lumina Lex, 1997, p.260).

[20] Pentru procesul civil, s-a decis că, în lipsa unei procuri speciale prin care persoana reprezentată împuterniceşte expres pe reprezentantul său cu exerciţiul actelor procesuale de dispoziţie, nu se poate presupune ca fiind dat exerciţiul dreptului de chemare în judecată (CSJ, s.civ., dec. nr. 415/1992, în Dreptul 2/1993, p. 67).

[21] T.S., s.pen., dec nr. 113/1967, în RRD nr. 9/1967, p.174.

[22] Avocatul poate ataca hotărârea ca subsituit procesual dacă a stat în proces (art.362 ult.alin.Cpp), altfel are nevoie de procură specială.

[23] T.S., s. pen., dec. nr. 861 din 02.04.1986, în RRD nr. 3/1987, p. 76.

[24] S.p. nr. 526 din 22.04.2003 a Jud. Cluj-N.

[25] Trib. Maramureş, dec. 238/1988, Dreptul nr. 3/2000, p.122-123.

[26] S.p. nr. 580 din 30.04.2002 a Jud. Cluj-N.

[27] A se vedea pe larg CAP. IV pct. E. 2.

[28] T.J. Hunedoara, d.p. 33/10.05.1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 68-69.

[29] I.Neagu, op.cit, p. 569-570; Gr.Gr.Theodoru, op.cit., p.gen., p. 129;  Gh. Mateuţ, op.cit, p. 41, nota 33 de subsol.

[30] S.p. nr. 1475 din 12.11.2002 a Jud. Cluj-N.

[31] S.p. nr. 235 din 15.02.2000 a Jud. Cluj-N.

[32] S.p. 296/19.03.1999 a Jud. Huedin, casată prin d.p. 303/15.12.1999 a Trib. Cluj.

[33] T.j. Suceava, d.p. nr. 375/1983, în RRD nr. 7/1984, p.69.

[34] T.S., s.pen., dec. nr. 451/1976, V.Papadopol, M.Popovici, “Repertoriu….1976-1980”, p.357.

[35] S.p.1225 din 26.09.2000 a Jud. Cluj-N. (în dezbateri, procurorul o solicitat să nu se ia act de retragerea plîngerii prealabile întrucît nu este autentificată). La fel, s-a decis că nici o dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii unei plângeri prealabile de modul cum aceasta a fost întocmită, singura cerinţă implicită fiind ca declaraţia de retragere să emane de la partea care are dreptul de a dispune asupra ei; ca urmare, declaraţia autentică de retragere a plângerii prealabile urmează să fie considerată de natură să producă efectele prevăzute de art. 131 alin. 2 C. pen., cu condiţia ca ea să fie reală, să nu fi fost smulsă prin dol sau violenţă (T.j. Braşov, dec. pen. 1347 /22.11.1972, în RRD nr. 8 /1973, p. 172-173).

[36] T.M.B., s.I pen. dec. nr. 411/1990, în Dreptul nr. 7/1992, p. 85-86.

[37] Prin s.p. 208/6.02.2001, Jud. Cluj-N. a constatat la ultimul termen de judecată că este depusă la dosar o cerere a părţii vătămate prin care aceasta îşi retrage plângerea prealabilă împotriva inculpatei.  

[38] S.p. 224/9.02.1999 a Jud Cluj, casată prin d.p. 276/8.12 1999 a Trib. Cluj.

[39] S.p. 97/22.02.2001 a Jud. Dej , desfiinţată prin d.p. 203/13.04.2001 a Trib.Cluj.

[40] Prin d.p. 245/7.10.1998, Trib. Cluj a admis recursul inculpatului condamnat prin s.p. 881/05.05.1998 a Jud. Cluj-Napoca pe care a casat-o în întregime şi, rejudecând cauza, a dispus în baza încetarea procesului penal ca urmare a lipsei nejustificate a părţii vătămate la două termene de judecată consecutive în faţa primei instanţe.

[41] G.Potrivitu, „O chestiune practică privind aplicarea art. 2841 Cpp”, în Dreptul nr. 4/2000, p. 161-162.

[42] CSJ, s. pen., dec. nr. 2054 din 06.10.1992, în Dreptul nr. 5-6/1993, p. 142-143.

[43] D. p. nr.120/1999 a Trib. Cluj.

[44] D.p. nr. 3/R/ 7.01.1998 a Trib. Cluj, prin care s-a casat s.p. 1828/1997 a Jud Cluj-N.

[45] D.p.7/R/14.01.1998 a Trib.Cluj, prin care s-a casat s.p 1284/1997 a Jud. Cluj-N.

[46] D.p.28/12.01.2000 a Trib. Cluj prin care s-a casat s.p. 822/05.11.1999 Jud.Turda.

[47] D.p.54/2.02.2000 a Trib. Cluj prin care s-a casat s.p.708/1.10.1999 a Jud.Turda.

[48] D.p. 27/6.o9.2000 a Trib. Cluj prin care s-a casat s.p.106/31.05.2000 a Jud.Huedin.

[49] D.p.248/17.11.1998 Trib.Cluj, prin care s-a casat s.p.2003/19.11.1998 Jud.Cluj-N.

[50] TMB, s.a II-a pen., dec. nr. 1890/1981, în RRD nr. 10/1982, p.93.

[51] Dosar nr. 1497/2002 al Jud. Cluj-N.

[52] Pentru dezvoltări, a se vedea (I) D.D. Dumitru, (II) V.Pătulea, “Regimul juridic aplicabil reprezentării părţii vătămate în procesul penal pornit la plîngerea sa prealabilă”, în Dreptul nr. 3/2003, p. 199-205.

[53] Cu toate acestea, dacă e să acceptăm distincţia dintre asistenţă şi reprezentare făcută de art. 3 din Legea nr. 51/1995, avocatul nu ar putea sta în faţa instanţei fără a fi împuternicit în mod special să şi reprezinte partea căreia îi acordă asistenţă juridică, astfel că s-ar aplica dispoziţiile art. 2841 Cpp (pentru dezvoltări, Gh. Mateuţ, „Discuţii în legătură cu efectele lipsei părţii vătămate la două termene consecutice în procedura acţiunii penale directe”, în Dreptul nr. 3/1997, p.80-89).

[54] Astfel, prin s.p. 1343/24.10.2002, Jud. Cluj.Napoca a aplicat art. 10 lit. h şi art. 2841 Cpp, în condiţiile în care parte vătămată a unei infracţiuni de abuz de încredere era o societate comercială.

[55] Astfel, într-o speţă, partea vătămată a solicitat condamnarea inculpatului pentru insultă şi pentru ameninţare fără a descrie faptele, iar prin sp 28/14.01.2003 Jud. Cluj-N. a încetat procesul penal conform art. 2841 Cpp pentru art.193 şi art. 205 Cpen, fără ca instanţa să-şi pune problema naturii infracţiunilor.

[56] S.p. nr. 28/14 ian 2003 a Jud. Cluj-N.

[57] T.S., s.pen., dec. nr. 5069/1971, în “Culegere de decizii pe anul 1971”, p.340.

[58] coord. G. Antoniu, N. Volonciu, op. cit., p. 35.

[59] Gr.Gr.Theodoru, op.cit., p. gen., p. 218; Gh.Mateuţ, “Procedură penală – partea generală, vol.II”, Ed. Fundaţiei “Chemarea”, Iaşi,1997, p.36.

[60] I.Neagu, op.cit, p. 583-584.

[61] B.Dragoş, “Rezolvarea laturii civile în cazul retragerii plîngerii prealabile”, în  Dreptul nr. 7/2000, p. 113.

[62] S.p. 288/20.02.2001, s.p. 1558/28.11.2002  ale Jud. Cluj-N.; T.j. Neamţ, dec. pen. nr. 238 din 06.04.1981, în RRD nr. 11/1981, p. 61.

 

[63] S.p. 1208/26.11.2000; s.p. 1292/22.11. 2002 ale Jud Cluj-N.

[64] S.p. 28/14.01.2003; s.p. 291/2.03.2000 ale Jud Cluj-N.

[65] S.p. 203/6.02.2001; s.p. 203/ 6.02.2001 ale Jud. Cluj-N.

[66] S.p. 209/15.02.2000; s.p. 213/17.02.2000 ale Jud Cluj-N.

[67] Astfel, prin s.p. nr. 1475/12.11.2002, Jud. Cluj-N a aplicat art. 10 lit. h Cpp, iar în latura civilă a dispus “Constată recuperat prejudiciul cauzat de inculpat părţii vătămate….”.

[68] Curtea de Apel Cluj, dec. pen. nr. 235/1996, în RDP nr. 3/1997, p. 139. În acest sens şi T.Pungă, „Rezolvarea acţiunii civile într-o situaţie specială”, în  R.D.P. nr. 1/2002, p. 93-94; G.Antoniu, N. Volonciu şi colab, op. cit., p. 232.

[69] TMB, s.pen., dec. nr. 641/06.12.1996, în Dreptul nr. 7/2000, p.115.

[70] În prezent, conform art. 106 din OUG nr. 150/2002 (M.Of. nr. 838 din 20.11.2002), sumele reprezentând cheltuielile de spitalizare a victimei se recuperează prin grija caselor de asigurări.

[71] Dec.de îndr. a Plenului T.S. nr. 1 din 27.12.1986, Culegere de decizii pe anul 1986, p.7-11; T.j. Iaşi, d.p. nr. 195/1981, în RRD nr. 12/1981, p.82.

[72] Dec. Curţii Constituţionale nr. 80 din 20.05.1999, publicată în M.Of. nr. 333 din 14.07.1999.

[73] TMB, d.p. 621/1985, în V.Papadopol, M.Popovici, „Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Buc, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică,1977,p.250.

[74] C.Ap.Craiova, dec.pen.nr.519/29.04.2002, în Dreptul nr.1/2003, p.211.

[75] S.p. 202/6.02.2000 şi s.p. 208/15.02.2000 ale Jud. Cluj-N.

[76] s.p. 298/7 feb 2001 şi s.p. 267/9.02.2001 ale Jud. Cluj-N.

[77] D.p. nr. 216/20.10.1999 a Trib. Cluj, prin care s-a admis recursul inculpatului împotriva s.p. nr. 908/15.06.1999 a Jud. Cluj-N. şi s-a încetat procesul penal ca urmare a împăcării părţilor pentru comiterea infracţiunii prevăzute de 213 Cpen, întrucât inculpatul a depus la dosar un înscris în acest sens semnat de el, partea vătămată şi doi martori. Prin d.p. nr. 6/R/13.01.1999 se dispune încetarea procesului întrucât părţile au declarat oral, în faţa instanţei de recurs, că se împacă. 

[78] CSJ, s.pen., dec. nr. 910/1993, în C.Crişu, N.Crişu-Magraon, Şt.Crişu, “Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, 1989-1994”, Vol.II, Ed.Argessis, Curtea de Argeş, 1995, p.443; T.S., s.pen., dec. nr.525/1979, în V.Papadopol, M.Popovici, “Repertoriu….1976-1980”, p.216.

[79] V. Dumbravă, „Valorificarea dreptului la despăgubiri în caz de împăcare a părţilor în procesul penal”, în RRD nr. 8/1971, p. 73-79.

[80] TMB, s. a II-a pen., dec. nr. 2056/1976, în RRD nr.5/1977, p.69; T.j. Galaţi, dec.pen. nr. 98/1977, în RRD nr. 4/1978, p.67.

 

[81] S.p. nr. 1625 din 12.12.2002 a Jud. Cluj-N.

[82] Conform deciziei de îndrumare menţionate la nota de subsol 165; T.j.Bacău, d.p. nr. 648/1984, în V.Papadopol, M.Popovici, „Repertoriu....1976-1980”, p. 15.

[83] S.p. nr. 1253 din 15.10.2002 a Jud. Cluj-N.

[84] S.p. nr. 1458 din 12.11.2002 a Jud. Cluj-N.

[85] CSJ, s.pen., dec. 195 /17.01.2001, în Dreptul nr. 12/2002, p.240.

[86] S.p. nr. 501/5.09.1997 a Jud. Turda, casată prin d.p. nr. 148/R/20.05.1998 a Trib. Cluj (nu împărtăşim motivarea instanţei de recurs, căci voinţa moştenitorilor în raport cu plângerea prealabilă este indiferentă, ea contând doar în latura civilă a cauzei); T.j. Timiş, dec. pen. nr. 1713/1971, în RRD nr. 2/1973, p. 167.

[87] C.S.J. s. Pen., dec. nr. 3067 din 15.12.1995, în Dreptul nr. 7/1996, p.127.

[88] În acelaşi sens, a se vedea E.Popescu, I.Damian „ Discuţii în legătură cu exercitarea acţiunii penale atunci când partea vătămată care a făcut plângerea prealabilă a decedat”, în Dreptul nr. 5/1999, p. 108.

[89] În acelaşi sens, a se vedea L.-C. Lascu, „Situaţia procesului penal în cazul decesului părţii vătămate care a făcut plângere prealabilă”, în Dreptul nr. 5/1997, p. 82.

[90] S.p. nr. 1259/25.09.2001 a Jud Cluj-N.

[91] Gr.Gr. Theodoru, op. cit., p.gen. p.189; T.S., s.pen., dec. 661/1971, CD 1971, p.285.

[92] S.p.844/1.06.1999 a  Jud. Cluj-N., casată prin d.p. 212/20.10.1999 a Trib. Cluj.

[93] S.p.802/25.05.1999 a Jud. Cluj-N., casată prin d.p. 214/20.10.1999 a Trib. Cluj.

[94] Gr.Gr. Theodoru, ibidem, p. 190.

[95] S.p.388/1999 a Jud. Cluj-N., casată prin d.p.232/3.11.1999 a Trib. Cluj.

[96] S.p.1643/1997 a Jud. Cluj-N., casată prin d.p. 4/R/7.01.1998 a Trib. Cluj.