01 REZUMAT

raport-justitie
1 01 REZUMAT
2 02 JUSTIFICARE
3 03 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
4 04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR
5 05 PROFESIA DE AVOCAT
6 06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA
7 07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE
8 08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
9 09 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI AVOCATUL POPORULUI
10 10 CELELALTE PROFESII JURIDICE
11 11 INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII
12 12 INVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

Ultimele sondaje de opinie situează destul de clar justiţia în rândul instituţiilor care se bucură de o încredere scăzută în imaginarul colectiv românesc, poziţie care nu se regăseşte în aceeaşi măsură şi în rândul publicului din ţările europene. Înaintea Raportului de monitorizare a progresului înregistrat de România în procesul de aderare din septembrie 2006, SoJust consideră necesară realizarea unei auto-evaluări a domeniului, auto-evaluare făcută cu maximă seriozitate şi respectând criteriile de obiectivitate, rigurozitate şi spirit critic. Raportul alternativ realizat de o echipă complexă a specialiştilor şi colaboratorilor SoJust utilizează atât metode de cercetare recunoscute, cât şi concluziile unor observaţii empirice realizate din interiorul sistemului. Raportul încearcă să acopere toată plaja de subdomenii ale capitolului Justiţie şi doreşte să contribuie la realizarea în timp util a unei reforme eficiente.

 Consiliul Superior al Magistraturii. CSM a fost regândit fundamental prin revizuirea Constituţiei din 2003. Dar practica jumătăţilor de măsură şi a confuziilor în ce priveşte definirea unei reale puteri judecătoreşti este ceea ce caracterizează actualul design constituţional al CSM. Inconsistenţa logică pleacă de la faptul că CSM are în componenţă atât judecători cât şi procurori. Această instituţie nu poate face parte astfel din puterea judecătorească, ca putere constituită în stat, pentru simplul motiv, că nu înfăptuieşte justiţia. El doar garantează funcţionarea independentă a acesteia.

CSM ar trebui să fie interfaţa dintre cetăţeni–magistraţi-puteri publice. Din monitorizările SoJust privind activitatea CSM se poate desprinde însă concluzia că CSM încă nu îşi îndeplineşte rostul şi rolul constituţional în ce priveşte garantarea independenţei justiţiei.

Deşi CSM este un organism care numeşte judecătorii şi procurorii în funcţii de conducere, nici unul din membrii acestuia nu au susţinut vreun examen pentru ocuparea vreunei funcţii de acest gen, în general nu au absolvit cursuri de management sau resurse umane, cu toate că 10 dintre ei ocupă funcţii de conducere în sistemul judiciar. Mai mult, chiar suspiciunile care planează asupra membrilor CSM sunt alimentate de lipsa de interes faţă de acest aspect: alegerea noii conduceri s-a făcut în condiţii de ce ridică probleme de legalitate, membrii CSM nu pot fi cunoscuţi prin intermediul site-ului, există conflicte de interes în ceea ce îi priveşte pe unii, deseori se iau hotărâri fără respectarea cvorumului, şedinţele sunt prea lungi etc.

SoJust apreciază că CSM poate desfăşura o activitate în condiţii optime numai dacă toţi membrii vor avea activitate permanentă. Acest aspect a fost subliniat şi în Rapoartele Comisiei Europene, a fost solicitat şi de Preşedintele României, precum şi de asociaţiile magistraţilor şi societatea civilă.

CSM a fost instituit ca un organism menit să gestioneze cariera magistraţilor – judecătorii şi procurorii. Născut din fondul luptei dintre magistraţi şi foşti miniştri ai justiţiei, CSM-ului i-au fost date prin lege atribuţii neconstituţionale. În ceea ce priveşte hotărârile date de CSM un studiu amănunţit a scos la iveală existenţa de hotărâri ilegale, de hotărâri arbitrare, de hotărâri inconsecvente, „stranii“, nemotivate, motivate cu mare întârziere, nepublicate sau ineficiente. De altfel, peste 100 de hotărâri ale CSM sunt contestate în faţa instanţei, de magistraţi sau de societatea civilă.

 

Ministerul Justiţiei. În prima parte a anului 2005, Ministerul Justiţiei, prin ministrul justiţiei, a dat dovadă de totală deschidere, a fost atent la principalele probleme ale sistemului de justiţie, a consultat în mod real actorii importanţi ai sistemului. După data de 06 iulie 2005 însă, secretomania elaborării unor acte normative a fost una evidentă, în special pentru principalii posibili destinatari, respectiv pentru judecători şi procurori şi pentru asociaţiile profesionale constituite de aceştia. Aceasta, cu atât mai mult cu cât modificarea cu o rapiditate ameţitoare a actelor normative îngreunează stabilitatea raporturilor juridice şi lipseşte magistraţii de siguranţă şi certitudine.

Ministrul Justiţiei şi-a propus „reforma unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative relevante în vederea simplificării procedurilor judiciare şi a celor administrativ prealabile pentru asigurarea celerităţii soluţionării litigiilor, dar prin adoptarea în cascadă a acestor acte normative a scăpat din vedere tocmai caracterul unitar. SoJust consideră că Ministrul Justiţiei mai are mult de lucru până la realizarea unuia dintre obiectivele asumate în Programul de Guvernare: garantarea accesului cetăţeanului la justiţie.

 

Avocaţii. Corpul avocaţilor se află într-o reală criză identitară. Precaritatea organizării profesiei a permis apariţia şi dezvoltarea structurilor alternative. În plus generaţia nouă de avocaţi nu se regăseşte reprezentat proporţional în structurile profesionale. Deşi este o profesie liberală între avocaţi mai persistă jocul cu compromisul, dependenţa economică, evaziunea fiscală, dar şi frica paroxistică de reprimare a opiniilor dizidente.

 

Drepturile omului. Acest domeniu se caracterizează în principal de lipsa unei strategii care începe cu absenţa cursurilor obligatorii de specialitate în cadrul facultăţilor de drept şi se amplifică cu dezinteresul celor chemaţi să înfăptuiască actul de justiţie. În prezent, România ocupă locul II din punct de vedere al numărului petiţiilor aflate pe rolul CEDO fiind statul cu cele mai multe petiţii CEDO pe cap de locuitor din Europa. Conform statisticilor CEDO, pe rolul instanţei sunt înregistrate în prezent aproximativ 9.500 de cereri împotriva României, din care peste 6.000 de cauze au fost deja alocate unor formaţiuni de judecată. S-a constatat că în ultimii 3 ani numărul cauzelor comunicate de CEDO este în continuă creştere: 53 de cauze în 2003, 70 de cauze în 2004, 137 de cauze în 2005 şi 162 de cauze până în luna iulie 2006.  Aceasta demonstrează fie încălcarea de către magistraţi şi alte organe a unor drepturi garantate de Convenţie, fie incompatibilitate legislativă sau aplicarea necorespunzătoare a legii.

 

Instanţele judecătoreşti. Numărul instanţelor din ţară este stabilit prin Legea privind organizarea judiciară, dar acesta ar trebui să pornească de la anumite date statistice ce reflectă necesitatea înfiinţării unei judecătorii într-o anumită comunitate, prin raportare şi la numărul şi frecvenţa litigiilor din comunitatea respectivă. Din păcate, independent de astfel de date statistice, unii parlamentari au inclus în platformele lor electorale promisiuni privind înfiinţarea unor noi judecătorii, promisiuni pe care apoi au ajuns să le îndeplinească prin presiuni făcute asupra Ministerului Justiţiei. S-a ajuns ca astăzi să avem instanţe în localităţi foarte mici, instanţe care nu îşi justifică existenţa din punct de vedere al încărcăturii cu dosare şi care au mari probleme în ocuparea posturilor.

Deşi în prezent exista suficiente garanţii constituţionale şi legale, precum şi garanţii convenţionale (Convenţia Europeana pentru apărarea Drepturilor Omului) în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea justiţiei şi, în special, în ceea ce priveşte calitatea resurselor umane s-a ratat realizarea asanării magistraturii ca sistem şi a magistraţilor ca actori principali ai acesteia: după adoptarea Constituţiei din anul 1991 care a proclamat principiul inamovibilităţii judecătorilor s-a procedat la  acordarea acestui statut tuturor judecătorilor în funcţie fără să se facă o minimă şi necesară evaluare a acestora din punct de vedere etic, profesional, al bunei reputaţii etc.

Autonomizarea instanţelor de judecată a rămas doar un deziderat atâta timp cât continuă dependenţa faţă de Ministerul Justiţiei, iar managementul intern este aproape inexistent. Cerinţa verificării cunoştinţelor de management, de comunicare şi de resurse umane candidaţilor la funcţii de conducere s-a aplicat doar după septembrie 2005, ceea ce face ca o înnoire completă a conducerilor instanţelor conform noilor criterii să se realizeze abia în 2009. Ordonator principal de credite a rămas încă Ministerul Justiţiei iar deocamdată, nici ICCJ nici CSM nu au dovedit că au capacitatea preluării întregului buget al instanţelor. Înfiinţate cu dată mai recentă, colegiile de conducere suplinesc în unele instanţe lipsa calităţilor manageriale ale conducătorilor, iar în alte instanţe activitatea colegiilor se desfăşoară în condiţii de lipsă de transparenţă şi chiar de sfidare a celor care i-au propulsat în acele organisme de conducere colectivă.

În ceea ce priveşte calitatea magistraţilor, aceasta este puternic afectată de lipsa transparenţei, de modul defectuos de recrutare, de numărul mare de detaşări, de puternice suspiciuni că unii magistraţi au fost agenţi sau colaboratori ai fostei securităţi şi, nu în ultimul rând, de pregătirea profesională a acestora. La ultimul examen de promovare din acest an, din 780 de candidaţi, un procent semnificativ (24% la drept material, 18% la drept procesual, 64% la jurisprudenţa CEDO) a obţinut note mai mici de 5; şi totuşi, aceşti magistraţi soluţionează în continuare cauze fără a exista certitudinea acoperirii golurilor descoperite la concurs.

În funcţionarea instanţelor, introducerea sistemului de desemnare computerizată a dosarelor pe lângă beneficiile indubitabile a adus şi deservicii. Determinarea de către computer atât a judecătorului, cât şi a primului termen de soluţionare a dosarului este improprie. Întrucât electronic nu se ţine evidenţa dosarelor în curs, ci doar a celor nou intrate, se poate ajunge la situaţia ca un judecător care are deja mai multe dosare de soluţionat sau mai grele să fie supraîncărcat prin atribuirea cauzelor nou intrate fără a se putea ţine seama de acestea.

Publicare soluţiilor instanţelor suferă încă amânări, deşi s-a creat posibilitatea pe un portal anume creat, dar oportunitatea nu este îndeajuns exploatată. Modul de motivare a soluţiilor instanţelor este desuet, vetust şi riscă să nu fie recunoscut de instanţele europene.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar trebui să fie curtea etalon. Calităţile profesionale şi morale ale judecătorilor de la instanţa supremă ar trebui să fie dincolo de orice suspiciune, dar criteriile de numire a acestora sunt încă departe de dezideratele unei adevărate reforme.

 

Relaţiile dintre profesiile juridice. În România, relaţiile dintre membrii profesiilor din sistemul juridic au fost prea puţin analizate. În ultimii ani, democratizarea instituţiilor şi promovarea libertăţii de exprimare au relevat frustrări şi tensiuni acumulate de-a lungul timpului. De altfel, 23% dintre magistraţi afirmă în mod oficial că relaţiile existente între judecători şi procurori sunt în măsură să afecteze obiectivitatea şi imparţialitatea hotărârilor judecătoreşti. Analizând disfuncţionalităţile şi modul de cooperare între judecători şi conducătorii de instanţă, între Ministerul Justiţiei şi magistraţi, între Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei, între Consiliu şi magistraţi, între personalul auxiliar şi magistraţi, între magistraţi şi avocaţi, între procurori şi poliţia judiciară, chiar între teoreticieni şi practicieni, vor putea fi îmbunătăţite legile, statutele şi regulamentele acestor profesii, precum şi regulile de funcţionare a instituţiilor.

Independenţa şi imparţialitatea instanţei în imaginarul colectiv este puternic afectată de ambiguitatea ce înconjoară statutul procurorului. Confuzia cu privire la diferenţierea între funcţiile judiciare este alimentată de locul parchetelor „pe lângă instanţe“, de contactul direct dintre procurori şi judecători, de purtarea aceleiaşi robe de către procuror şi judecător, de locul fizic al procurorului în topografia instanţelor,  de locul procurorului din menţiunile din hotărârile judecătoreşti, de tratamentul privilegiat al procurorului în ceea ce priveşte circuitul dosarelor, precum şi de privilegii în timpul soluţionării unor dosare.

În condiţiile în care statutul procurorului român este pe departe de a fi fost tranşat, iar separarea funcţiilor judiciare nu este expres legiferată şi nici suficient garantată prin mijloace procesuale adecvate, atâta timp cât se menţin procedee şi cutume la graniţa legalităţii sau contrare legii, în percepţia publică se va păstra confuzia între rolurile judecătorului şi procurorului, justiţiabilii fiind în drept să ridice bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului.

 

Curtea Constituţională şi Avocatul Poporului. Deşi anunţată cu mare entuziasm in timpul adoptării sale de către legislativ, “reformarea” cadrului legal în care funcţionează Curtea Constituţională nu a reuşit să producă efectele proclamate de legiuitor la vremea adoptării. Curtea Constituţională rămâne excesiv de politizată, deciziile fiind cel mai adesea în profitul partidului care a reuşit să numească cei mai mulţi judecători. Rezultatul acestei majorităţi a fost unul spectaculos, manifestat prin cel mai mare procent (46.15%) din istoria Curţii de decizii de neconstituţionalitate  în urma controlului a priori efectuat de curte la cererea opoziţiei parlamentare, cuplat cu cel mai mic procent de decizii de neconstituţionalitate în urma controlului a posteriori din aceeaşi istorie a Curţii (0.28% ) şi, în premieră  pentru politica românească postrevoluţionară, la crearea unei crize constituţionale în care demisia unui guvern al majorităţii a fost evitată in extremis, după ce fusese contemplată îndelung de către majoritate.

Spre deosebire de alte ţări europene, în România cetăţeanul poate face direct sesizări doar a posteriori, pentru sesizări a priori trebuind să utilizeze intermedierea Avocatului Poporului. Dar, în 2005, această instituţie şi-a exercitat dreptul de a sesiza direct Curtea în doar 3 situaţii.

 

Personalul auxiliar. Una din principala problemă cu care se confruntă personalul auxiliar este dată de confuzia cu privire la subordonarea directă, acesta pendulând între Ministerul Justiţiei - din punct de vedere administrativ şi CSM - din punct de vedere profesional. Există un deficit de personal auxiliar bine pregătit, iar prezentarea atribuţiilor funcţiei într-o manieră ce lasă loc la interpretări  şi permite abuzurile („grefierul îndeplineşte orice alte sarcini date de conducerea instanţei“) creşte semnificativ volumul de muncă.

 

Poliţia Judiciară. Personalul din Poliţie este dublu subordonat: din punct de vedere profesional procurorilor, iar din punct de vedere administrativ organului ierarhic din MAI fapt ce creează adesea disfuncţionalităţi. Datorită faptului că reforma se face în salturi, în prezent există cazuri în care măsura reţinerii se poate lua de către poliţişti fără studii superioare care nu au cunoştinţe juridice temeinice.

Ca un fenomen ce merită semnalat, amintim creşterea gradului de transparenţă, buna colaborare cu media a acestei instituţii care s-a făcut în detrimentul respectării prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului la propria imagine..

 

Învăţământul juridic. Având în vedere ponderea semnificativă a elementului uman în domeniu, reforma justiţiei trebuie să înceapă cu reforma sistemului de învăţământ juridic. Lipsa unei colaborări între Ministerul Justiţiei şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării face ca viitorii studenţi la drept să nu aibă o bază juridică elementară (de exemplu, majoritatea adolescenţilor nu fac diferenţa dintre drept şi obligaţie), în prezent în învăţământul preuniversitar neexistând nici măcar un curs opţional de iniţiere în ştiinţele juridice.

După 1989 a fost acreditat un număr foarte mare de facultăţi de drept fără a se avea în vedere necesarul real de jurişti cerut pe piaţa forţei de muncă din România. În prezent, funcţionează 38 de facultăţi de drept acreditate, având 63 586 de studenţi.  De multe ori, acreditarea s-a făcut în lipsa unor condiţii calitative conform standardelor internaţionale în ceea ce priveşte modalitatea de admitere, numărul şi calitatea studenţilor admişi, cursurile predate, facilităţile tehnice şi materiale oferite de instituţia de învăţământ, biblioteci adecvate, numărul şi calitatea cadrelor didactice, precum şi calitatea educaţiei primite de către studenţi. Facultăţile de drept nu au o strategie educaţională adecvată privind pregătirea juriştilor în conformitate cu cerinţele impuse de modificările socio-economice şi politice intervenite în ultimii ani. La mai bine de un deceniu de la ratificarea Convenţiei Europene, absolvenţii şcolii de drept româneşti nu deţin decât vagi cunoştinţe elementare cu privire la sistemul de drept oferit de CEDO - aceasta în condiţiile în care lipsa pregătirii adecvate a juriştilor în domeniul protecţiei europene a drepturilor omului a costat statul român, doar până în prezent,  suma de aproximativ 50 milioane EURO - iar cu numai câteva luni înainte de aderare cursurile de drept comunitar material sunt sporadic întâlnite în curricula facultăţilor de drept.

Din cauza acestor deficienţe majore, lipsa de personal din Justiţie nu poate fi acoperită, în ciuda numărului mare de licenţiaţi în drept. Deşi în 2005 au absolvit 10 898 de studenţi, rezultatele concursurilor organizate de INM, de Ministerul Justiţiei şi de Barouri oferă o imagine clară a gradului de pregătire a acestora. Din cele 180 de locuri scoase la concurs de către INM în 2005, au fost ocupate iniţial doar 56 şi apoi încă pe atâtea în urma contestaţiilor, deşi numărul candidaţilor înscrişi la concursul de admitere a fost de 2 859 de absolvenţi de drept;  iar din cele 25 posturi scoase la concurs de Ministerul Justiţiei în decembrie 2005 şi 22 posturi în aprilie 2006 au rămas neocupate 20% în decembrie şi 50% în aprilie.

 

Institutul Naţional al Magistraturii este una dintre cele mai adaptate instituţii la cerinţele unei societăţi democratice. Totuşi, dat fiind importanţa acesteia în selecţia şi formarea magistraţilor, este necesar a se clarifica modul de formare a comisiilor de examen, o mai bună respectare a regulamentului, mai mult profesionalism în formularea tematicii şi alegerea bibliografiei şi, nu în ultimul rând, o focusare pe cunoştinţele practice ale viitorilor magistraţi.


Abrevieri:

SoJust – Societatea pentru Justiţie

CSM – Consiliul Superior al Magistraturii

MJ – Ministerul Justiţiei

CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului