04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR

raport-justitie
1 01 REZUMAT
2 02 JUSTIFICARE
3 03 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
4 04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR
5 05 PROFESIA DE AVOCAT
6 06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA
7 07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE
8 08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
9 09 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI AVOCATUL POPORULUI
10 10 CELELALTE PROFESII JURIDICE
11 11 INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII
12 12 INVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

Idei centrale:

Ministerul are carenţe în privinţa politicilor publice.

Sunt necorelări importante în actele normative concepute de minister.

Nu este valorificată în mod suficient autoritatea asupra Ministerului Public.

Războiul dintre ministru şi CSM nu este benefic sistemului.

Numirea unui cunoscut membru al societăţii civile, militant în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, în importanta funcţie de demnitate publică de ministru al justiţiei, a însemnat o mare speranţă în reforma sistemului judiciar nu numai pentru societatea civilă, dar şi pentru covârşitoare majoritate a judecătorilor şi procurorilor, aceştia din urmă având experienţa unor ani de umilinţe sistemice (anii 2001 – 2004 au fost anii postcomunişti cei mai trişti pentru magistraţi, ani în care au cunoscut, sub autocraţia fostului ministru de justiţie, d-na Rodica Stănoiu, o evidentă restrângere a independenţei şi imparţialităţii desfăşurării activităţii lor).

Programul de Guvernare[1] în domeniul justiţiei, ca şi cel în domeniul combaterii corupţiei a reflectat speranţele mai sus-arătate, acesta sintetizând aşteptările şi dorinţele societăţii civile şi a majorităţii judecătorilor şi procurorilor.

În ce priveşte justiţia, Guvernul şi-a stabilit trei obiective fundamentale (Capitolul 26 din Program) şi anume:

-          garantarea unei independenţe efective a puterii judecătoreşti;

-          garantarea accesului cetăţeanului la justiţie, prin îmbunătăţirea funcţionării sistemului judiciar ca serviciu public şi

-          dezvoltarea cadrului instituţional.

Pentru realizarea acestor obiective, Guvernul şi, implicit, Ministrul Justiţiei şi-a propus mai multe măsuri, cuprinse, de asemenea, în Programul de Guvernare. Le amintim pe cele mai importante:

-          consolidarea rolului de garant al puterii judecătoreşti a Consiliului Superior al Magistraturii (aici CSM), reglementarea CSM ca organ cu activitate permanentă, introducerea obligativităţii suspendării membrilor CSM pe durata exercitării mandatului din eventualele funcţii de conducere deţinute în cadrul instanţelor şi parchetelor, obligarea CSM la elaborarea şi prezentarea unui raport anual privind starea justiţiei, clarificarea statutului procurorilor şi a rolului Ministerului Public, a conţinutului juridic al stabilităţii procurorilor şi al subordonării ierarhice a acestora (principii ce vor sta la baza unei legi speciale privind statutul procurorilor şi al Ministerului Public), eliminarea dreptului de vot al ministrului justiţiei în cadrul CSM, interzicerea realegerii membrilor CSM în această calitate, suspendarea acestora pe timpul exercitării mandatului din funcţiile de judecători şi, pe cale de consecinţă, din cele de conducere eventual deţinute – toate acestea în legătură cu obiectivul garantării unei efective independenţe a puterii judecătoreşti;

-          reforma unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative relevante în vederea simplificării procedurilor judiciare şi a celor administrativ prealabile pentru asigurarea celerităţii soluţionării litigiilor, abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice (act normativ neconstituţional în viziunea redactorilor Programului), generalizarea unui sistem adecvat de distribuire imparţială a cauzelor în şedinţele de judecată şi în vederea efectuării urmăririi penale, adaptarea structurii instanţelor în funcţie de specificul cauzelor şi crearea unor secţii specializate, reanalizarea şi recorelarea numărului de instanţe şi parchete, precum şi a numărului de magistraţi în raport cu sarcinile reale ale sistemului judiciar, perfecţionarea competenţelor privind organizarea şi funcţionarea sistemelor de executare a pedepselor în regim privativ de libertate şi în regim de libertate, informatizarea justiţiei – toate acestea în legătură cu obiectivul garantării accesului la justiţie;

-          restrângerea treptată a competenţelor Minsterului Justiţiei corespunzător creşterii competenţelor CSM, elaborarea, în colaborare cu CSM şi cu reprezentanţii organizaţiilor profesionale, inclusiv cu cei ai profesiei de avocat, a legislaţiei privind sistemul judiciar şi urmărirea aplicării acesteia, definitivarea şi adoptarea legislaţiei care trebuie să asigure implementarea acquis-ului comunitar, respectiv Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, clarificarea statutului Parchetului Naţional Anticorupţie în scopul asigurării independenţei efective a acestuia, desfiinţarea instanţelor şi parchetelor militare, integrarea strictă şi completă a poliţiei judiciare în subordinea Ministerului Public şi sub autoritatea Ministrului Justiţiei, cu asigurarea statutului şi resurselor bugetare corespunzătoare, susţinerea reformei şi modernizării regulilor de organizare şi funcţionare a instanţelor şi parchetelor, încurajarea constituirii şi funcţionării organizaţiilor profesionale ale magistraţilor şi ale personalului auxiliar şi asigurarea cooperării dintre CSM, Ministerul Justiţiei şi aceste organizaţii, reglementarea statutului serviciului de informaţii al Ministerului Justiţiei prin lege şi punerea sa efectivă sub control parlamentar, concesionarea activităţilor Registrului Comerţului şi Cărţii funciare către sisteme profesionale de tip liberal care să funcţioneze autonom, sub autoritatea Ministrului Justiţiei, preluarea de la Ministerul de Externe a competenţelor de reprezentare a statului în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi pregătirea exercitării competenţelor de reprezentare a statutului în faţa Curţii Europene de Justiţie de la Luxemburg – toate acestea cu obiectul dezvoltării cadrului instituţional.

În ce priveşte măsurile anticorupţie gândite de Guvern, în acelaşi Program (capitolul 10), legate de puterea judecătorească, acestea sunt două:

-          modificarea legislaţiei pentru a permite numirea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi

-          introducerea obligativităţii suspendării membrilor CSM, pe durata exercitării mandatului, din eventualele funcţii de conducere deţinute în cadrul instanţelor şi parchetelor.

În prima parte a anului 2005, SoJust apreciază că Ministerul Justiţiei, prin Ministrul Justiţiei, a dat dovadă de totală deschidere, a fost atent la principalele probleme ale sistemului de justiţie, a consultat în mod real actorii importanţi ai sistemului. Esenţiale, în această perioadă, au fost consultările cu magistraţii[2] şi cu societatea civilă[3], dar şi adoptarea, în urma realei consultări a CSM, în mod direct a asociaţiilor profesionale şi a judecătorilor şi procurorilor, a strategiilor de reformă a sistemului judiciar şi a celei naţionale anticorupţie, a planurilor de acţiune aferente[4], precum şi modificarea şi completarea legilor justiţiei, acestea din urmă prin asumarea răspunderii guvernamentale în faţa Parlamentului[5].

La data de 06.07.2005, prin Decizia nr. 375[6], Curtea Constituţională constată, în controlul a priori de constituţionalitate, mai multe prevederi (toate privind domeniul justiţiei) din pachetul proiectului de lege privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente ca fiind neconstituţionale, amputând proiectul privind reforma justiţiei şi întârziind, astfel, reforma reală a sistemului[7].

Acest moment politic şi juridic a însemnat o ruptură în atitudinea Ministerului Justiţiei şi a ministrului justiţiei în raport cu ceilalţi actori ai sistemului juridic. Mai mult, constatăm politizarea evidentă a acţiunilor şi declaraţiilor ministrului justiţiei, în detrimentul unei constructive reforme în justiţie (comunicatele şi declaraţiile punctuale ale ministrului, ce pot fi consultate istoric pe site-ul www.just.ro, au cunoscut o involuţie de la primele comunicate, în care chema magistraţii la reformarea sistemului, la cele din urmă, în care pare că acuzarea unor membri ai partidelor politice pentru că nu sprijină iluzoria reformă în justiţie este singura preocupare.

 

1. Politici publice în domeniul justiţiei la nivelul Ministerului Justiţiei. Iniţierea şi adoptarea de acte normative

Secretomania elaborării unor acte normative, fără a declanşa procese de politici publice la care să participe elementele active ale sistemului judiciar, dar şi cei interesaţi de anumite domenii în care Ministerul Justiţiei s-a implicat, după data de 06 iulie 2005, a fost una evidentă, în special pentru principalii posibili destinatari, respectiv pentru judecători şi procurori şi pentru asociaţiile profesionale constituite de aceştia.

Simpla publicare pe site-ul Ministerului, după data de 06 iulie 2005, a proiectelor actelor normative iniţiate de Minister, şi crearea unui forum „de discuţii” pe marginea acestor proiecte pe site-ul Ministerului[8] nu au acoperit lipsa acestor politici publice, opacitatea Ministerului faţă de posibilele sugestii, observaţii sau chiar probleme de politici publice în domeniul reformei justiţiei a fost una evidentă.

Lipsa unei comunicări, din partea Ministerului Justiţiei şi, în special, a ministrului justiţiei cu exteriorul, mai ales cu acele elemente active din societatea civilă şi din sistemul judiciar care doreau şi aveau expertiza necesară pentru a propune probleme de politici publice şi de a participa constructiv la procese de politici publice, a condus la lipsa unei acţiuni concertate în vederea continuării reformei justiţiei.

Trebuie să remarcăm că de la adoptarea celor 4 documente programatice, respectiv cele două strategii de reformă a sistemului juridic şi a celei naţionale anticorupţie, precum şi a celor două planuri de acţiune, reforma justiţiei s-a pietrificat, s-a cantonat la îndeplinirea „sarcinilor” înscrise în aceste documente programatice. În acest sens, lipsa politicilor publice, din ianuarie 2005 până la zi, apare evidentă prin simpla consultare a site-ului Ministerului Justiţiei, care, la rubrica „Consultarea cu societatea civilă”, apar doar patru probleme de politici publice unde a fost consultată societatea civilă (proiectul de lege pentru modificarea Legii nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, consultarea publică privind viitorul Pieţei Interne a Uniunii Europene, proiectele de modificare a legilor organizării judiciare şi proiectul de lege privind controlul averilor, conflictele de interese şi incompatibilităţile)[9].

Potrivit răspunsului comunicat SoJust (adresa nr. 80131/II/08.09.2006 emisă de Ministerul Justiţiei – Cabinetul Ministrului), la solicitarea acestuia, unitatea de politici publice[10] la nivelul Ministerului s-a înfiinţat la data de 24.01.2006 (Ordinul nr. 394/C/2006).

Deşi, până la această dată, Ministerul Justiţiei se preocupă de elaborarea mai multor proiecte de acte normative, doar în două cazuri, aşa cum confirmă în adresa mai sus-menţionată, a procedat la iniţierea şi derularea proceselor de politici publice: proiectul de lege privind declararea şi controlul averilor şi conflictul de interese, precum şi regimul incompatibilităţilor pentru persoanele care exercită funcţii şi demnităţi publice şi proiectul de lege privind modificarea Legii 31/1990 privind societăţile comerciale.

Cu atât mai grav cu cât constatăm, în fapt, că Ministerul Justiţiei nu a respectat până la capăt procedura de politici publice, astfel cum o prevede art. 8 alin. 2 din Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central („Activitatea de identificare a variantelor se realizează cu consultarea organizaţiilor neguvernamentale, partenerilor sociali, asociaţiilor profesionale şi a reprezentanţilor sectorului privat implicaţi, afectaţi sau interesaţi de modul în care este rezolvată problema respectivă”) în cel puţin unul din cele două cazuri în care a apelat la procesul de politici publice cei „afectaţi sau interesaţi”, ne referim la judecători şi procurori, precum şi la asociaţiile profesionale constituite de aceştia, în această problemă de politici publice nu au fost invitaţi de iniţiator să participe la acest proces, deşi erau îndrituiţi potrivit textului actului normativ mai sus-menţionat - din moment ce dispoziţii din acest proiect de lege (cunoscut şi sub denumirea „proiectul ANI”, după denumirea Agenţiei Naţionale de Integritate) îi privesc în mod direct pe judecători şi procurori: art. 14 pct. 25 (declaraţiile de avere), art. 31 alin. 2 (conflictele de interese) şi art. 58 şi 59 (incompatibilităţi). Prin simpla consultare a minutei încheiate cu ocazia dezbaterii acestei probleme de politici publice, se constată că doar reprezentanţi ai societăţii civile au fost invitaţi la dezbatere fixată în final pentru data de 06.04.2006, nu şi judecători şi procurori, asociaţii profesionale sau chiar CSM[11], deşi poate consultarea persoanelor la care face referire art. 8 alin. 2 din Regulamentul mai sus-precizat ar fi putut aduce clarificări necesare textului, care suferă de majore carenţe constituţionale prin modul în care este reglementată Agenţia Naţională de Integritate.

Pe de altă parte, participanţii, toţi membri activi ai societăţii civile, la procesul de politici publice în cauză au acuzat Ministerul Justiţiei că nu au avut în vedere discuţiile purtate în cursul dezbaterilor, opiniile şi sugestiile făcute nefiind luate în considerare[12]. Astfel, în fapt acest proces de politici publice a fost unul simulat pentru că proiectul nu a ţinut cont de aceste observaţii, sugestii.

În altă ordine de idei, lipsa de previzibilitate a iniţierii şi, în final, adoptării actelor normative de către Minister, respectiv Guvern, îngreunează evident stabilitatea raporturilor juridice, judecătorii şi procurorii, care sunt, la urma urmei, cei care aplică legea, neavând siguranţa şi certitudinea în aplicarea actelor normative, tocmai datorită modificărilor cu o rapiditate ameţitoare a actelor normative.

Astfel, la data de 06 septembrie 2006 au intrat în vigoare consistentele modificări şi completări aduse Codului de procedură penală[13] (act normativ important, ce reglementează regulile desfăşurării procesului penal, a cărui stabilitate şi previziune este necesară nu numai pentru justiţiabili, dar şi pentru magistraţi, cei care îl aplică). Se pare, însă, că proiectul de cod de procedură penală finalizat prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, realizat şi el în lipsa unei politici publice adecvate, nu a fost gândit în cele mai mici amănunte din moment ce în ziua în care trebuia să intre în vigoare Legea nr. 356/2006 este adoptată Ordonanţa de Urgenţă nr. 60/06.09.2006[14], cu aceiaşi denumire: pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.

Concluziile unei astfel de desfăşurări evenimenţiale sunt fie că în Ministerul Justiţiei acţionează mai multe grupuri de lucru, care nu colaborează, fie că sintagma de „politici publice” e una necunoscută de această autoritate publică centrală, fie amândouă la un loc. În orice caz, instabilitatea legislativă aduce, fără îndoială, atingere independenţei judecătorului, prin faptul că acesta este supus unei presiuni nejustificate de executiv şi legislativ (în cazul de faţă vina îi aparţine în întregime Ministerului Justiţiei). Cu atât mai mult cu cât la data consultării site-ului oficial (10.09.2006)[15] pe care apar publicate monitoarele oficiale, Partea I, textul actului normativ nu apărea înregistrat, astfel că nu ştim în baza cărui act normativ au judecat judecătorii sau cum au soluţionat procurorii în intervalul de timp 07.09.-11-09.2006. Inutil să mai precizăm că, în raport cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 60/2006, prin rapiditatea cu care a fost adoptată, Ministerul Justiţiei nu a declanşat nici un proces de politici publice, deşi era obligat prin Hotărârea de Guvern nr. 775/2005.

Nu în ultimul rând, la nivelul Ministerului Justiţiei se constituie comisii pentru elaborarea diferitelor proiecte de legi, în care, de multe ori, sunt implicaţi şi judecători şi procurori. Nu sunt, însă, transparente modurile de numire şi de constituire ale acestor comisii. În lipsa unei selecţii transparente şi bazate pe expertiza viitorilor membri, putem considera că numirea acestor membri este una arbitrară, cu consecinţe directe asupra calităţii proiectelor de legi pe care le elaborează aceste comisii. Poate şi de aici lipsa de consistenţă a multora din proiecte, ce duc la modificări peste noapte a actelor normative odată adoptate.

SoJust consideră că Ministrul Justiţiei a nesocotit, prin cele menţionate mai sus, unul din obiectivele asumate în Programul de Guvernare, şi anume  garantarea accesului cetăţeanului la justiţie. Astfel, deşi şi-a propus ca măsură „reforma unitară a codurilor de procedură şi a celorlalte acte normative relevante în vederea simplificării procedurilor judiciare şi a celor administrativ prealabile pentru asigurarea celerităţii soluţionării litigiilor” pentru realizarea unui astfel de obiectiv, în mod clar, prin adoptarea în cascadă a actelor normative la care am făcut referire nu poate fi vorba în nici un caz de o „reformă unitară” a actelor normative la care se face referire.

 

2. Relaţia Ministerului Justiţiei cu Ministerul Public, parchetele şi procurorii

Din punct de vedere formal, procurorii, şi implicit Ministerul Public, îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiţiei.

Din păcate, textul constituţional ce consacră subordonarea procurorilor unui reprezentant al puterii executive, respectiv art. 132 alin. 1 din Constituţia României („Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”), este unul ambiguu prin topografia lui.

Astfel, Ministerul Public este aşezat de constituant  în capitolul autorităţilor judecătoreşti, dând impresia că are atributul de independenţă pe care îl au celelalte autorităţi judecătoreşti, respectiv ÎCCJ, instanţele şi CSM, art. 132 alin. 1 din Constituţie, amintit mai sus. Or, denumire acestei autorităţi publice, de Minister Public (de altfel, ambiguitatea dată de denumire accentuează deruta şi confuzia determinării constituţionale a acestei autorităţi publice. De remarcat că este singurul minister fără portofoliu, adică fără reprezentare directă în Guvern), dar şi subordonarea lui instituţională ministrului justiţiei, neagă în mod evident statutul de independenţă al procurorilor, din moment ce ei sunt sub autoritatea puterii executive, în speţă a Ministrului Justiţiei.

SoJust semnalează, cu îngrijorare, că la 16 ani de la evenimentele din Decembrie 1989, o autoritate publică a statului român, ne referim desigur la Ministerul Public, nu are un statut clar şi distinct definit, nici măcar constituţional, nu s-au purtat discuţii publice asupra rolului şi rostului acesteia (deşi activitatea acestei autorităţi este una de esenţa construcţiei şi, în viitor, a menţinerii unui stat de drept).

Unul din obiectivele pe care şi le-a asumat actualul Guvern în faţa Parlamentului, a fost acela al garantării unei reale independenţe a puterii judecătoreşti, iar o măsură importantă prevăzută în Program, pentru realizarea acestui obiectiv, a fost „clarificarea statutului procurorilor şi a rolului Ministerului Public, a conţinutului juridic al stabilităţii procurorilor şi al subordonării ierarhice a acestora (principii ce vor sta la baza unei legi speciale privind statutul procurorilor şi al Ministerului Public)”. Se presupune că votul de încredere în Parlament, primit cu ocazia investiturii de actualul Guvern, ar fi trebuit să legitimeze pe acesta în îndeplinirea cu stricteţe a Programului asumat, până la urmă, şi de Parlament. De fapt, Hotărârea nr. 24/2004 a Parlamentului României (citată mai sus) din punct de vedere juridic are forţă obligatorie pentru Guvern şi elementele sale componente, tocmai pentru că rostul autorităţii executive este de a executa actele normative adoptate de Parlament. Acesta este rostul unui stat de drept.

Primul îndrituit, recte ministrul justiţiei, în a provoca o reală dezbatere pe marginea acestui subiect s-a mărginit, în schimb, în relaţia domniei sale cu procurorii, în a da comunicate cu privire la diverse structuri de conducere ale Ministerului Public (pentru a fi schimbate, desigur) şi la însăilarea unui raport despre activitatea Ministerului Public pe anul 2005, bazat pe analiza ... altor rapoarte[16]. Este inadmisibil, în opinia SoJust, ca Ministrul Justiţiei să nu fie capabil, la aproape doi ani de la preluarea funcţiei, să îşi îndeplinească o atribuţie constituţională, ne referim la cea de „autoritate faţă de procurori”, deşi o întreagă direcţie ministerială are ca scop să facă funcţională această „autoritate” („Direcţia pentru Relatia cu Ministerul Public şi de Prevenire a Criminalităţii şi Corupţiei”).

Prezentarea, în cei aproape doi ani de zile, a unui singur raport privind parchetele, raport denumit parcă sugestiv „Concluzii asupra raportului de activitate a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie”[17], raport ce nu utilizează date proprii, care să fi fost obţinute prin exercitarea „autorităţii” de care vorbeam, ci care foloseşte date din rapoarte diferite, cu interpretări mai mult decât discutabile (orientate mai degrabă spre a arunca „anatema” asupra conducerii de atunci a Ministerului Public decât înspre o construcţie şi consolidare instituţională pe care o presupune exercitarea funcţiei de „autoritate”) duce la concluzia că Ministrul Justiţiei nu şi-a îndeplinit unul din obiectivele trasate de Programul de Guvernare.

Din păcate, în raport cu Ministerul Public, parchete şi procurori, Ministrul Justiţiei s-a rezumat la simple comunicate şi declaraţii, în lipsa unor analize şi studii bine argumentate şi în lipsa unei evidente comunicări cu Ministerul Public şi elementele componente ale acestei autorităţi publice.

În acest context, pentru a argumenta poziţia noastră, relevăm că la înaintarea cererii de demisie de către fostul Procuror General, dl. Ilie Botoş, d-na Ministru de Justiţie a declarat[18] sec şi deconcertant în acelaşi timp, că: „Ministrul justiţiei, Monica Macovei, a luat act de demisia procurorului general al României, Ilie Botoş. Ministrul justiţiei şi-a exprimat în repetate rânduri punctul său de vedere în legătură cu competenţele manageriale ale procurorului general Ilie Botoş. Ministrul justiţiei va iniţia în scurt timp procedura de propunere a unui procuror general al PICCJ.” Or, în lipsa unei analize temeinice şi a unui control efectiv asupra managementului Ministerului Public şi a elementelor sale componente, deşi ministrul justiţiei avea ca „sarcină” o astfel de obligaţie, astfel de declaraţii apar derizorii.

Revenind la măsura prevăzută în Programul de Guvernare, SoJust apreciază că Ministrul Justiţiei, cel puţin până în acest moment, a ratat îndeplinirea acestei măsuri, deşi ar fi fost necesară acum o discuţie reală şi publică, argumentată, asupra relaţiei dintre Ministrul Justiţiei şi autoritatea judecătoreasă reprezentată de procurori.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum am arătat mai sus, constituţional procurorii sunt subordonaţi ministrului justiţiei şi, totuşi, Ministerul Public este din punct de vedere administrativ-financiar independent de Ministerul Justiţiei (art. 70 alin. 4 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară). Aceasta pentru că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite. În acest timp, ca o ciudăţenie, deşi instanţele ar trebui să fie independente, inclusiv financiar, totuşi  preşedinţii de instanţe sunt ordonatori doar secundari şi terţiari de credite, în timp ce ordonator principal de credite este ministrul justiţiei (e adevărat că până în 01.01.2008, dată de la care bugetele instanţelor vor fi gestionate de ÎCCJ).

Este de remarcat, însă, că acel compartiment din cadrul Ministerului Justiţiei, care se ocupă de gestionarea fondurilor bugetare şi extrabugetare, a reuşit o gestiune mult mai eficientă decât în administraţiile anterioare, reuşind, spre exemplu, masiva informatizare a instanţelor (e adevărat, cu ceva disfuncţionalităţi, dar care pot fi explicabile la anvergura proiectului), darea în folosinţă a impozantei clădiri a Palatului de Justiţie din Bucureşti, monitorizarea mai atentă a proiectelor de reabilitare a unor instanţe din ţară etc. Dar discuţia pe fondul problemei rămâne.

Trebuie, totuşi, să spunem că Ministrul Justiţiei şi-a concentrat atenţia pe funcţionalitatea Direcţia Naţională Anticorupţie (aici D.N.A.), noua denumire a structurii din interiorul Ministerului Public, ce este specializată în combaterea corupţiei. Însă, chiar dacă se pot consemna reale performanţe în anul scurs de la numirea noului procuror şef al acestei Direcţii, acestea se datorează mai degrabă performanţelor individule ale celui care conduce acest departament decât ministrului justiţiei.

De altfel, design-ul normativ al acestui departament suferă de reale carenţe constituţionale, pe care le-am indicat cu alte ocazii[19], carenţe ce se datorează în special lipsei unei consultări cu specialişti în domeniul constituţional atunci când a fost gândit proiectul actului normativ privind reorganizarea acestui departament.

Aici, în legătură iarăşi cu lipsa de previzibilitate a adoptării actelor normative, semnalăm că Ordonanţa de Urgenţă nr. 134/2005[20] aprobată prin Legea nr. 54/2006[21] se suprapune, în ce priveşte Direcţia Naţională Anticorupţie, cu dispoziţiile art. 80 şi urm. din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, acestea din urmă astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 pentru care şi-a asumat Guvernul răspunderea în faţa Parlamentului în luna iulie 2005.

Cu alte cuvinte, avem două acte normative, apărute la două luni distanţă una de alta, care reglementează în mod diferit aceeaşi structură a autorităţii judecătoreşti, dintre care primul act normativ, respectiv Legea nr. 247/2005, exprimă voinţa politică de a da anumită aşezare D.N.A –ului. Or, este greu de explicat cum de Ministerul Justiţiei, la momentul întocmirii proiectului de lege prin care Guvernul şi-a asumat răspunderea (un act politic, fără discuţie, de mare anvergură, care obligă odată în plus Guvernul la a-şi respecta angajamentele luate în faţa Parlamentului, pe care tot el şi le-a impus).

Spre exemplu, în Legea nr. 54/2006 D.N.A. este ordonator secundar de credite – art. 4 alin. 4, iar în Legea nr. 304/2004  D.N.A. apare ca fiind ordonator principal de credite – art. 82 alin. 3.

Mai gravă este neconcordanţa, în cele două acte normative ce se suprapun, raportului D.N.A. cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei, având în vedere principiul controlului ierarhic ce caracterizează constituţional activitatea procurorilor. În acest sens, articolul 3 indice 1 din Legea nr. 54/2006 prevede că Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce D.N.A. prin intermediul Procurorul General al acestei instituţii, pe când art.  80 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 prevede că D.N.A. este coordonat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Or, consecinţa juridică a acestei neconcordanţe nu este de neglijat pentru că poate avea repercusiuni nedorite pentru o bună funcţionare a acestei instituţii. Astfel, „coordonarea” nu presupune cu necesitate asumarea  de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a responsabilităţii actelor efectuate de DNA, mai ales că este limitată, această coordonare, la chestiuni de ordin general, pe când „conducerea” unei astfel de autorităţi judecătoreşti implică în mod evident întreaga răspundere a celui care conduce DNA.

Surprinzătoare este poziţia ministrului justiţiei[22] şi în legătură cu iniţiativa privind procedurile de schimbare a procedurilor de numire şi revocare a procurorilor cu funcţii de conducere, în special a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Procurorului General al D.N.A. Chiar dacă aceste iniţiative sunt discutabile, o dezbatere publică este mai mult decât necesară acum, având în vedere că prin Programul de Guvernare, după cum am arătat mai sus, şi-a asumat-o, dar mai ales pentru că în acelaşi Program, la obiectivele de combatere a corupţiei (Capitolul 10) printre măsuri se numără şi aceea de „modificarea legislaţiei pentru a permite numirea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie de către Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii”. Or, opoziţia Ministrului Justiţiei, fără o discuţie publică asupra necesităţii modificării priorităţilor înscrise în Programul de Guvernare este neindicată.


 

3. Relaţia Ministrului Justiţiei cu Consiliul Superior al Magistraturii

Relaţia Ministrului Justiţiei cu CSM nu este doar una funcţională, formal instituţionalizată, ci una participativă.

Astfel, art. 28 din Legea nr. 317/2004 privind CSM stabileşte că Ministrul Justiţiei participă la toate şedinţele de plen, cât şi la ambele secţii, de judecători şi procurori, având drept de vot, cu excepţia cazurilor în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.

Practic, rolul participativ al Ministrului Justiţiei la şedinţele CSM este o importantă atribuţie a acestuia, alături de atribuţia de autoritate în raport cu Ministerul Public, parchete şi procurori şi cea legată de iniţiativa legislativă în domeniul judiciar.

Având în vedere plaja deosebit de largă a atribuţiilor CSM, ne referim atât la Plen (art. 35 – 39 din Legea nr. 317/2004 rep.) cât şi a secţiilor (art. 41 – 43 din aceiaşi lege), ţinând cont de importanţa deosebită a activităţii acestei autorităţi judecătoreşti în pragul intrării României în Uniunea Europeană, ne-am fi aşteptat la o atitudine extrem de activă, de constructivă a actualului Ministru al Justiţiei la lucrările CSM, tocmai pentru a dinamiza această autoritate judecătorească.

La solicitarea SoJust, formulată către CSM, conform Legii nr. 544/2001 privind accesul la informaţiile publice, CSM, prin adresa nr 243/BIPRM/07.09.2006, prin care solicitam să ne răspundă la câte şedinţe a participat d-na Ministru al Justiţiei, în calitate de membru de drept, CSM a răspuns următoarele:

-                     „în perioada septembrie – decembrie 2005 doamna ministru al justiţiei a participat la 3 şedinţe (prezentă parţial) ale Consiliului Superior al Magistraturii din totalul de 16 şedinţe;

-                     în perioada ianuarie – 5 septembrie 2006 doamna ministru al justiţiei a participat la 10 şedinţe (prezentă parţial) ale Consiliului Superior al Magistraturii din totalul de 27 şedinţe.

Conform art. 38 alin. (4) coroborat cu art. 32 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, ministrul justiţiei are iniţiative legislative, care trebuie avizate de către Consiliul Superior al Magistraturii, sens în care au fost înaintate astfel de iniţiative.

În calitate de membru de drept al Consiliului Superior al Magistraturii, precizăm că doamna ministru a avut următoarele intervenţii în cadrul şedinţelor la care a participat:

-                     permanentizarea activităţii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii;

-                     revocarea din funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii a doamnei Maria Huza;

-                     efectuarea cercetării prealabile  faţă de doamna Lidia Bărbulescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;

-                     exprimarea nemulţumirii faţă de respingerea cererilor de detaşare a judecătorilor/procurorilor în Ministerul Justiţiei;

-                     anularea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care preşedintele Consiliului are posibilitatea, să delege, în cazuri excepţionale, în funcţiile de conducere din aparatul Consiliului Superior al Magistraturii;

-                     solicitarea de revocare din funcţie a preşedintelui Curţii de Apel Craiova şi a preşedintelui Tribunalului Dolj.”

Numărul de şedinţe la care a participat efectiv Ministrul Justiţiei este foarte mic, deşi prezenţa domniei sale ar fi fost necesară având în vedere atât de clamata reformă a justiţiei. Reamintim că Ministrul Justiţiei are drept de vot, care, potrivit regulilor de interpretare administrative, în lipsa unor derogări exprese, nu poate fi delegat. Cu alte cuvinte, prezenţa altor persoane din Ministerul Justiţiei care ar înlocui pe Ministru Justiţiei nu poate fi primită ca scuză, din moment ce numai Ministrul are drept de vot.

Putem afirma că, practic, CSM a fost lipsit de aportul unui important actor al domeniului juridic, şi în special al reformei justiţiei. E vorba, evident, de Ministrul Justiţiei, care în anul 2005, în perioada septembrie – decembrie, din totalul de 16 şedinţe a participat doar la 3, iar în perioada ianuarie – 5 septembrie 2006 a participat din 27 de şedinţe doar la 10.

Poate că nu lipsa de la şedinţe ar fi fost marea problemă, cât intervenţiile domniei sale la aceste şedinţe, care se cifrează doar la un număr de 6 (a se vedea mai sus, conţinutul comunicării CSM). În afară de o singură intervenţie care, să spunem, este legată în mod constructiv de activitatea instanţelor, a judecătorilor şi a sistemului în general (nu ştim dacă şi întemeiată[23], urmează ca Plenul CSM să se pronunţe. Este vorba de cererea de revocare a Preşedintelui Curţii de Apel Craiova şi a Preşedintelui Tribunalului Dolj în legătură cu pretinsa executare necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale), iar alta de exprimarea unei nemulţumiri legate de respingerea detaşării unor judecători sau procurori la Ministerul Justiţiei (o problemă mai degrabă internă a Ministerului Justiţiei fără legătură cu o buna activitate a sistemului de justiţiei), celelalte 4 intervenţii sunt legate strict de membrii CSM sau activitatea acestora.

Din acest punct de vedere, pare mai degrabă că Ministrul Justiţiei duce un „război” personal cu membrii CSM. Cel puţin aceasta este impresia conform informaţiilor primite şi arătate mai sus.

 

4. Managementul intern al Ministerului Justiţiei

 Institutul Naţional de Criminologie (aici INC) a fost înfiinţat la finele anului 2002 cu scopul declarat de a „asigura pe baze ştiinţifice, prevenirea şi controlul criminalităţii”.

Iniţial a fost prevăzută o schemă de personal în care erau prevăzute 38 de posturi, inclusiv posturile de director şi director adjunct.

Actualmente, personalul de specialitate numără 21 de persoane, fiind asimilate magistraţilor marea majoritate a acestora. Ceea ce înseamnă că se bucură de aceleaşi drepturi, inclusiv salarizarea, şi obligaţii ca şi magistraţii.

Neavând o percepţie din interiorul INC-ului, informaţiile ce răzbat de la această instituţie publică sunt foarte sărace şi inconsistente.

Astfel, activitatea INC se rezumă, potrivit site-ului oficial, la câteva seminarii, toate derulate în anii 2003-2004. Pentru anii 2005 şi 2006 nu este indicată nici o activitate pe care să o fi desfăşurat INC-ul.

Nu este publicat pe site nici un studiu, strategie sau program, deşi, potrivit Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea INC, activităţile pe care ar trebui să le desfăşoare această instituţie sunt clar şi concret prevăzute (art. 3 din Regulament).

Cel mai grav aspect, însă, este acela că INC-ul nu a fost inclus în planurile strategiei de reformă în sistemul judiciar şi în cel privind anticorupţia, în sensul că nu are nici o atribuţie şi nici o responsabilitate care să fi fost prevăzute în aceste documente extrem de importante pentru reforma sistemului judiciar.

Or, este inadmisibil ca o instituţie creată pentru evaluarea ştiinţifică a criminalităţii şi pentru a oferi soluţii în controlul acesteia, cu privire specială în domeniul prevenirii şi combaterii corupţiei, având 21 de specialişti în criminologie, să nu fie „antrenată” în acest proces de reformă a justiţiei.

Din afara Ministerului Justiţiei putem spune că INC-ul nu are deloc vizibilitate, că se distinge mai mult prin scandaluri (anul trecut tentative de influenţare a examenului de definitivat, anul acesta pretinsul şantaj din partea Ministerului Justiţiei faţă de un angajat ce a solicitat transferul de la această instituţie etc.). Raportat la salariile consistente pe care le primeşte personalul de specialitate al INC (egale cu a unui judecător şi procuror), activitatea concretă a acestei instituţii conduce la ideea că existenţa INC-ului nu se justifică şi că ar trebui profund reformat, având în vedere că societatea românească beneficiază prea puţin de munca desfăşurată de acest institut.

Cea mai dificilă problemă de management, greu de explicat având în vedere că multe din atribuţiile Ministerului Justiţiei au fost preluate de CSM, e legată de faptul că personalul ce lucrează la Ministerul Justiţiei nu s-a redus. Din contra, datele oficiale arată că în prezent în Ministerul Justiţiei sunt 412 posturi în 2006, deşi în 2005 erau 324.

 



[1] Hotărârea Parlamentului României nr. 24/28.12.2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1265/29.12.2004, Hotărâre prin care Guvernul României a acordat încredere Guvernului României prevăzut în Anexa 1 pentru Realizarea Programului de Guvernare prevăzut în Anexa 2.

[2] A se vedea http://www.just.ro/comunicate.php?idc=31, delegaţia Ministerului Justiţiei întâlnindu-se în data de 11 martie 2005 la Bacău cu reprezentanţi ai magistraţilor din Moldova. Întâlniri asemănătoare, în aceiaşi perioadă, cu reprezentanţi ai magistraţilor au avut loc şi la Cluj şi Timişoara.

[3] A se vedea, spre exemplu, consultările din vara anului 2005 privind proiectul de lege privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice: http://www.just.ro/comunicate.php?idc=98 .

[4] Aprobate prin Hotărârea de Guvern nr. 232/30.03.2005, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273/01.04.2005.

[5] Legea nr. 247/19.07.2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 653/22.07.2005.

[6] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 591/08.07.2005.

[8] A se vedea www.just.ro, secţiunea „Forum”.

[10] Aşa cum este prevăzută de Hotărârea de Guvern nr. 775/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 685/29.07.2005, hotărâre care a adoptat Regulamentul privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central.

[12] A se vedea: http://www.transparency.org.ro/text.php?LNG=ro&MOD=2&SEC=94&ART=26, comunicat semnat de trei asociaţii neguvernamentale: Fundaţia pentru o Societate Deschisă, Transparency International Romania, Centrul de Resurse Juridice.

[13] Legea nr. 356/21.07.2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677/07 august 2006.

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764/07 septembrie 2006.

[20] Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 134/29 septembrie 2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899/7 octombrie 2005.

[21] Legea nr. 54/9 martie 2006 pentru aprobarea O.U.G. nr. 134/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226/13 martie 2006.

[22] A se vedea comunicatul din 05.09.2006: http://www.just.ro/comunicate.php?idc=281 .