06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA

raport-justitie
1 01 REZUMAT
2 02 JUSTIFICARE
3 03 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
4 04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR
5 05 PROFESIA DE AVOCAT
6 06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA
7 07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE
8 08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
9 09 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI AVOCATUL POPORULUI
10 10 CELELALTE PROFESII JURIDICE
11 11 INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII
12 12 INVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

Idei centrale:

Nu există o strategie în materia drepturilor omului.

Suntem a doua ţară la CEDO după numărul petiţiilor.

Autorităţile nu cunosc şi nu aplică suficient Convenţia Europeană.

1. Lipsa unei strategii în materia drepturilor omului

Adesea, autorităţile naţionale au afirmat că România nu prezintă probleme în domeniul respectării şi promovării drepturilor omului. Cu toate acestea, practica a demonstrat contrariul. Înţelegerea greşită a conceptului de drept fundamental al omului a generat confuzii elementare atât în rândul societăţii civile, cât mai ales la nivelul administraţiei naţionale. Lipsa de interes pentru acest domeniu a autorităţilor a costat România suma de aproximativ 5 milioane EURO[1] până în prezent, aceasta reprezentând despăgubiri datorate în baza deciziilor CEDO datorită încălcării de către statul român a prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.[2]

Deşi România şi-a asumat la nivel internaţional responsabilitatea de a implementa un sistem eficient de educaţie a drepturilor omului, lipsa de colaborare între instituţiile statului nu a permis îndeplinirea obligaţiilor sumate.[3] O importanţă deosebită prezintă, din acest punct de vedere, Recomandarea (2004) 4E a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei care impune numeroase obligaţii în sarcina statelor membre şi, în special a ministerelor educaţiei şi justiţiei, cu privire la pregătirea obligatorie şi corespunzătoare a juriştilor în domeniul Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului[4]. Mai mult, la Varşovia, în urmă cu numai un an, România şi-a asumat responsabilitatea ca “la nivel naţional să vegheze ca…o pregătire adecvată privind normele Convenţiei să fie integrată perfect în învăţământul universitar şi cel profesional. În consecinţă, decidem (Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei) să lansăm un program European pentru educaţia privind drepturile omului destinat celor cu profesii juridice şi lansăm un apel statelor membre pentru a contribui la punerea lui în aplicare” [5].

Cu toate acestea, nu ne sunt cunoscute strategii de educaţie în baza instrumentelor internaţionale amintite elaborate la nivel naţional de România. Ar fi fost de sperat ca acestea  să fi fost implementate de autorităţile naţionale, cu atât mai mult cu cât România a deţinut  preşedinţia Comitetului Miniştrilor în perioada noiembrie 2005 - mai 2006. Programele sectoriale, desfăşurate cu sincope şi cu finanţare la întâmplare sunt, în lipsa unei viziuni naţionale globale şi integratoare, lipsite de eficienţă, reflectându-se în gradul scăzut de educaţie juridică specializată şi mai ales de practică curentă a judecătorilor, procurorilor, poliţiştilor, avocaţilor ori funcţionarilor din sistemul public.

 2. Petiţiile adresate Curţii de la Strasbourg

În prezent, România ocupă locul II din punct de vedere al numărului petiţiilor aflate pe rolul CEDO[6], fapt ce a reprezentat un semnal de alarmă pentru autorităţile române. Cu o populaţie mult mai mică decât Rusia, care ne devansează în topul sus-menţionat, România este practic statul cu cele mai multe petiţii CEDO pe cap de locuitor din Europa. Această situaţie demonstrează interesul scăzut al statului român pentru promovarea drepturilor omului, existenţa unor dispoziţii naţionale contrare prevederilor Convenţiei, lipsa de claritate şi coerenţă a actelor normative în vigoare, precum şi slaba pregătire a magistraţilor[7] cu privire la respectarea acestor drepturi prin aplicarea normelor internaţionale[8], în principal a Convenţiei Europene şi a jurisprudenţei CEDO.

Conform statisticilor CEDO, pe rolul instanţei sunt înregistrate în prezent aproximativ 9500 de cereri împotriva României, din care peste 6000 de cauze au fost deja alocate unor formaţiuni de judecată. S-a constatat că în ultimii 3 ani numărul cauzelor comunicate de CEDO este în continuă creştere: 53 de cauze în 2003, 70 de cauze în 2004, 137 de cauze în 2005 şi 162 de cauze până în luna iulie 2006.[9] Aceasta demonstrează fie încălcarea unor drepturi garantate de Convenţie, fie incompatibilitate legislativă sau aplicare necorespunzătoare a legii.

 

Toate statele europene au probleme din punct de vedere al respectării anumitor drepturi ale omului, însă o specificitate a României este aceea că se reclamă încălcarea majorităţii articolelor prevăzute în Convenţie. Probleme de fond identificate de CEDO provin atât din legislaţia nesatisfăcătoare, cât şi din modul de soluţionare a dosarelor de către organele judiciare româneşti[10]:

 

  • a. Desfiinţarea prin căi extraordinare de atac a unor hotărâri definitive şi irevocabile. Cel mai mare număr de hotărâri pronunţate de CEDO împotriva României privesc încălcarea dreptului la un proces echitabil (art. 6), precum şi a dreptului la respectarea proprietăţii (art. 1 par.1) ca urmare a admiterii recursurilor în anulare promovate de procurorul general împotriva unor hotărâri judecătoreşti civile irevocabile (ex. cauza „Brumărescu” devenit, din păcate, caz „şcoală” pentru că o serie de alte cauze pe acelaşi tipic au fost pierdute de autorităţile române la CEDO). Surprinzător este faptul că, deşi instituţia recursului în anulare a fost abrogată prin modificarea Codului de Procedură Penală în 2003, CEDO a comunicat Agentului Guvernamental mai mult de 20 de astfel de cereri formulate şi acceptate de instanţa supremă în 2003-2004. Mai mult, interpretarea dată de instanţa supremă cum că recursurile în anulare pot fi judecate şi după abrogarea recursului în anulare dacă hotărârea atacată a fost pronunţată sub legea care reglementa calea de atac, ni se pare surprinzătoare: dacă aceste căi de atac vor fi admise ulterior abrogării instituţiei, România riscă noi condamnări pe baza jurisprudenţei Curţii deja existentă.
  • b. Imposibilitatea foştilor proprietari ale căror imobile naţionalizate fără titlu au fost vândute chiriaşilor în temeiul Legii 112/1995 de a obţine restituirea în natură a acestora sau o altă formă de despăgubire. Au fost formulate până în prezent peste 150 de plângeri în legătură cu aplicarea Legii 112/1995 referitoare la încălcarea dreptului de proprietate prin respingerea acţiunilor în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între stat şi foşti locatari. Aceştia au cumpărat de la stat locuinţele închiriate care, fie anterior perfectării contractelor, fie ulterior au fost restituite de către instanţe foştilor proprietari (ex. cauza „Păduraru”).
  • c. Încălcarea dreptului de acces la un tribunal. S-a constatat încălcarea art.6. al.1 din Convenţie în majoritatea cauzelor de tip „Brumărescu”, „Canciovici” şi „Moşneanu;”  a fost declarată admisibilă cererea introdusă de „Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor”  tot ca urmare a încălcării acestui articol.
  • d. Durata excesivă a procedurilor judiciare: încălcarea art.6. al.1 cu privire la lipsa de judecată într-un termen rezonabil a fost constatată atât în cauze penale („Pantea”, „Tudorache”, „Stoianova” şi „Nedelcu”), cât şi în cauze civile („Moldovan”, „Străin”). Recent au fost comunicate Guvernului peste 20 de cauze care pun în discuţie durata procedurilor, fie în materie penală, fie în materie civilă, constatându-se perioade lungi de totală inactivitate în faza de urmărire penală, precum şi absenţa unor măsuri adecvate din partea instanţelor de judecată în vederea diminuării procedurilor civile.[11]
  • e. Aplicarea unor tratamente inumane şi degradante de către reprezentanţi ai unor instituţii publice şi absenţa unei anchete eficiente referitoare la aceasta. Încălcarea art.3 şi art. 2 din Convenţie se referă în principal la rele tratamente aplicate de către ofiţeri de poliţie şi jandarmerie, precum şi la neefectuarea unor anchete eficiente cu privire la aceste cauze. Numărul condamnărilor privind încălcarea art.3 este relativ redus în prezent („Pantea”, „Anghelescu”, „Bursuc”, „Moldovan”), însă numărul comunicărilor (peste 20) în cauze similare este în creştere. SoJust îşi exprimă îngrijorarea faţă de faptul că o jurisprudenţa Curţii în această materie nu este studiată la Academia de Poliţie.
  • f. Violenţe asupra minorităţii Rroma. Numai în anul 2005, CEDO s-a pronunţat în patru cauze privind încălcarea art. 14 raportat la art.6 şi art.8, din care a admis trei cauze („Gergely”, „Kalanyos”, „Tănase”) pentru care Agentul Guvernamental a iniţiat deja procedurile de negociere a unor înţelegeri amiabile.[12] Noi cauze au fost comunicate de CEDO Guvernului pe parcursul anului 2006 ca fiind declarate admisibile („Baciu”, „Niţă”, „Stoica”). De altfel, SoJust constată că în România minorităţile sexuale, religioase şi cele etnice au de suferit datorită nu doar unor mentalităţi învechite ale cetăţenilor, ci şi datorită ineficienţei unor strategii în domeniu, precum şi a lipsei de pregătire adecvată a autorităţilor.
  • g. Condamnarea unor ziarişti cu încălcarea libertăţii de exprimare. CEDO a condamnat România cu privire la încălcarea libertăţii de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie („Dalban”, „Cumpănă şi Mazăre”, „Sabou şi Pârcălab”). Recent au fost comunicate Guvernului alte 8 cauze privind încălcarea acestui drept. Noile modificări aduse Codului Penal anul acesta abrogă insulta şi calomnia, însă SoJust are mari rezerve faţă de abrogarea calomniei, infracţiune existentă în majoritatea statelor. Însă delictul de presă, necunoscând o reglementare distinctă, va constitui de acum încolo obiectul proceselor civile, iar finalizarea lor cu obligarea jurnalistului la plata de despăgubiri poate constitui o condamnare în înţelesul jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg. Astfel că judecătorii trebuie să privească cu maximă atenţia astfel de cauze. În orice caz, SoJust remarcă o exacerbare a dreptului la liberă exprimare din partea jurnaliştilor, care nu realizează că însăşi Convenţia limitează acest drept în cazurile prevăzute în art. 10 paragraf 2 şi o frică a magistraţilor de a mai soluţiona cauze implicând  jurnalişti.
  • h. Greşita aplicare a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 referitoare la aspecte civile ale răpirii internaţionale de copii. CEDO a constatat în cauza Monory încălcarea art. 8 ca urmare a greşitei aplicări de către instanţa de judecată română a prevederilor Convenţiei de la Haga. Au fost comunicate Guvernului încă 2 astfel de cauze. SoJust nu este la curent cu practica magistraţilor români în această materie sau în acea privind interacţiunea dintre Convenţia de la Haga şi legislaţia comunitară incidentă.
  • i. Motivarea insuficientă a hotărârilor judecătoreşti a fost argumentată de CEDO în cauza „Albina” drept încălcare a art.6. al.1; doua astfel de cauze au fost comunicate Guvernului ca fiind pe rolul Curţii în prezent. De altfel, în general în România hotărârile judecătoreşti nu sunt motivate: redarea narativă a celor reclamate de părţi şi a celor efectuate de instanţă, cu o reproducere searbădă a textului legal aplicabil, fără o analiză suficientă a stării de fapt şi mecanismelor incidente, precum şi fără a explica elementele ce au dus magistratul la o anumită convingere cu privire la cele petrecute în realitate, sunt departe de o argumentare suficientă a hotărârilor judecătoreşti.
  • j. Respingerea unei cereri de înregistrare a unui partid politic a constituit o încălcare a dreptului la libertatea de asociere – art.11, motivată de Curte în hotărârea privind „Partidul comuniştilor nepecerişti.”
  • k. Neaudierea inculpaţilor în faţa instanţelor de control. În cauza „Constantinescu” instanţa a constatat că neaudierea reclamantului de către instanţa de recurs, care era competentă să analizeze atât situaţia de fapt, cât şi chestiunile de drept şi să studieze în ansamblu problema vinovăţiei inculpatului, reprezintă o încălcare a prevederilor art.6. al.1. În prezent, cinci cauze similare se găsesc pe rolul Curţii. În urma unei analize a jurisprudenţei instanţelor naţionale a reieşit că neaudierea inculpaţilor de către instanţele de control judiciar este o practică veche, ceea ce ar putea determina o creştere semnificativă a cauzelor de acest fel. Noile modificări aduse Codului de procedură penală prin Legea 356 din 2006 înlătură această practică, dar nu şi condamnările pentru modul de instrumentare al cauzelor de până acum.

3. Încălcarea drepturilor omului în unele cazuri concrete

Sojust a procedat la analizarea unor situaţii de încălcare a drepturilor omului în România, în intenţia de a atrage atenţia instituţiilor şi autorităţilor implicate la un moment dat asupra modului de tratare astfel de cauze precum şi asupra consecinţei lor.

I. PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE

SoJust atrage cu tărie atenţie asupra practicilor curente ale autorităţilor statului susceptibile să încalce prezumţia de nevinovaţie, drept fundamental prevăzut de art 6 par. 2 din CEDO, potrivit cu care orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până când vinovăţia ei va fi legal stabilită.

În România există tendinţa atât teoretică, cât mai ales practică, de a se transfera doar asupra instanţelor judecătoreşti responsabilităţile derivate din obligaţia respectării acestei prezumţii. Judecătorilor nu le este permis să pornească de la ideea preconcepută că persoana acuzată a comis infracţiunea de care este acuzată, iar întreg comportamentul lor pe durata desfăşurării procesului trebuie să fie conform acestei obligaţii[13].

Cu toate acestea, în mod ferm Curtea Europeana a decis, în cauze care ar trebui să constituie model de bune practici pentru autorităţile române, că atingerea adusă prezumţiei de nevinovăţie poate să provină atât de la judecător, cât şi de la orice altă autoritate publică. Persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni trebuie prezumată nevinovată nu numai în sălile de judecată, ci în general în societate. De aceea, statul trebuie să instituie măsuri formale pentru garantarea eficientă a prezumţiei, în primul rând prin reglementarea comportamentului autorităţilor publice faţă de persoana bănuită şi prin instituirea autocontrolului asupra modului în care acestea oferă informaţii în legătură cu prezumtiva faptă ilegală şi a autorului lor. Orice informare a publicului cu privire asupra anchetelor penale în curs trebuie să se facă discret şi mai ales cu toată rezerva impusă de respectarea prezumţiei de nevinovăţie[14].

Obligaţiile de rezervă incumbă atât organelor de poliţie, cât şi parchetului ori celorlalte organe speciale de anchetă, dar şi autorităţilor în genere, fiind incluse aici ministerele, parlamentul, ori autorităţile publice locale. Conferinţele de presă, comunicatele şi informările oferite de organele de anchetă din România abundă însă de trimiteri neechivoce la vinovăţia persoanelor. Declaraţiile de vinovăţie făcute fără nici o nuanţă de autorităţi incită publicul, prejudiciază aprecierea faptelor de către judecători, pot constitui o presiune nepermisă asupra acestora, dar mai ales reprezintă tot atâtea posibile cazuri de condamnare a statului pentru nerespectarea acestui drept fundamental al omului.

II. CAZUL HĂDĂRENI

A. Situaţia în fapt

În noaptea de 20 septembrie 1993 au avut loc incidentele interetnice de la Hădăreni. Ca urmare a uciderii lui Crăciun Cheţan de către Rupa Lăcătuş (rrom), au fost linşaţi 3 rromi - Rupa Lăcătuş, Aurelian Pardalian Lăcătuş şi Mircea Zoltan, au fost incendiate 14 case aparţinând membrilor comunitarilor de Rromi, 4 case au fost distruse parţial, iar 175 Rromi au fost goniţi afara din sat. Potrivit datelor oficiale, Pardalian Lăcătuş a murit în urma a 89 răni distincte pe corp, Rupa Lăcătuş a murit în urma şocului cauzat de răni acoperind "aproape 70% din corp," iar Mircea Zoltan a ars în casa proprie pe care nu a îndrăznit să o părăsească din cauza mulţimii ofensive de afară.

Martorii au declarat că poliţiştii din localitate au îndemnat mulţimea furioasă să incendieze casele rromilor şi au promis sătenilor implicaţi că îi vor ajuta să muşamalizeze întregul incident. În urma morţii celor 3 rromi, poliţia nu a întreprins nimic pentru a-i opri pe săteni să distrugă caselor şi bunurile rromilor.

Zile ce au urmat incidentelor au fost marcate de interzicerea reîntoarcerii rromilor în sat de către comunităţile de români şi maghiari, cu acordul autoritarilor. De abia în urma presiunilor internaţionale majoritatea familiilor de rromi s-au putut întoarce în comună.

 

B. Situaţia deciziilor interne şi ale CEDO în Dosarul Hădăreni

Cazul a fost  cercetat, în urmărire penală propire, de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş până în noiembrie 1994, când dosarul a fost trimis la Parchetul Militar, după care s-a reîntors la parchetul iniţial pentru continuarea cercetărilor, după ce Parchetul Militar Teritorial Mureş a emis, în septembrie 1995, o rezoluţie de scoatere de sub urmărire penală a poliţiştilor de la postul local de poliţie cu motivarea că incapacitatea lor de a opri mulţimea nu a reprezentat în sine o formă de participare[15]

Pe latura penală, după ce a dispus dijungerea laturii civile de cea penală, prima instanţă, respectiv Tribunalul Mureş (hotărârea din 17 iulie 1998), a dispus condamnarea a cinci săteni pentru infracţiunile de omor deosebit de grav, iar 12 săteni, printre care şi primii 5, au fost condamnaţi şi pentru alte infracţiuni, pedepsele variind de la 1 an la 7 ani.

În urma apelului formulat de parchet, instanţa de apel a condamnat un al şaselea sătean pentru omor deosebit de grav şi a mărit pedeapsa unuia dintre inculpaţi; celorlalţi inculpaţi le-au fost reduse pedepsele. În noiembrie 1999, Curtea Supremă de Justiţie a menţinut condamnările pentru distrugere, dar a schimbat încadrarea din omor deosebit de grav în omor calificat pentru 3 dintre inculpaţi.

În 2000, 2 dintre sătenii condamnaţi au fost graţiaţi.

La scurt timp după atacul asupra bunurilor romilor, Guvernul român a alocat suma de 25.000.000 lei1) pentru reconstrucţia caselor avariate sau distruse. Numai 4 case au fost reconstruite din aceste fonduri. În noiembrie 1994, Guvernul a alocat încă 30.000.000 lei2), alte 4 case fiind reconstruite[16].

Pe latura civilă (hotărârea din 12 mai 2003 a Tribunalului Mureş) instanţa de fond a acordat reclamanţilor daune materiale pentru distrugerea caselor, constatând că în timpul evenimentelor din 20 septembrie 1993 18 case aparţinând populaţiei rome din Hădăreni au fost distruse total sau parţial şi 3 romi au fost ucişi. Întemeindu-se pe un raport de expertiză, instanţa a acordat daune materiale pentru acele case care nu fuseseră reconstruite între timp, precum şi pensie de întreţinere pentru copiii romilor ucişi în incident. În temeiul unei expertize, instanţa a acordat daune materiale pentru distrugerea parţială sau totală a caselor celui de al cincilea, al nouălea, al cincisprezecelea, al şaptesprezecelea, al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea reclamant. Capetele de cerere privitoare la pierderea obiectelor personale şi la daune morale au fost respinse ca neîntemeiate[17].

La 24 februarie 2004, Curtea de Apel Târgu Mureş a acordat reclamanţilor daune morale. Prin Decizia nr. 1420/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[18] (dosar 1425/2004 al instanţei supreme) au fost respinse atât recursurile inculpaţilor, cât şi recursurile părţilor civile, astfel că hotărârile pe latura civilă au rămas definitive, acestea consfiinţind obligarea inculpaţilor la plata de daune materiale şi morale reţinându-se, în principal, faptul că prin hotărârile anterioare date pe latura penală inculpaţii au fost găsiţi vinovaţi şi condamnaţi pentru mai multe infracţiuni.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine expresis verbis, cu privire la „concursul” despăgubirilor acordate de statul român şi cele pe care urmează să le acorde inculpaţii găsiţi vinovaţi şi condamnaţi, următoarele:

„i) la stabilirea cuantumului daunelor materiale acordate, instanţa de apel nu a avut în vedere că, prin grija Guvernului României, părţilor păgubite li s-au reconstruit locuinţele, a căror valoare actuală o depăşeşte pe aceea a locuinţelor distruse; cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut, corect, că ajutorul acordat victimelor, de către statul român, nu trebuie să diminueze răspunderea, materială şi morală, a inculpaţilor, care rămân obligaţi la plata integrală a daunelor produse”[19].

La data de 05.07.2005 CEDO a pronunţat hotărârea parţială (menţionată mai sus) prin care s- a confirmat înţelegerea parţială dintre 18 părţi civile şi statul român, astfel că CEDO a decis scoaterea de pe rol a cauzei apreciind că angajamentele asumate de părţi reprezintă o soluţionare justă a cauzei, în conformitate cu standardele CEDO. Astfel, Guvernul s-a angajat să plătească celor 18 reclamanţi sume cuprinse între 11.000 şi 23.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi morale, precum şi să iniţieze sau să continue aplicarea unor măsuri menite să prevină apariţia unor situaţii similare în viitor, cuprinse în Strategia guvernamentală pentru îmbunătăţirea situaţiei romilor din 2001.

Printre acestea se numără îmbunătăţirea programelor educaţionale pentru prevenirea şi combaterea discriminării romilor, stimularea participării romilor la viaţa economică, socială, culturală şi politică, respectiv identificarea, prevenirea şi soluţionarea conflictelor de natură să genereze violenţe familiale, comunitare sau interetnice. La rândul lor, reclamanţii s-au angajat să renunţe la orice pretenţii faţă de statul român decurgând din prezenta cauză.

În vara anului 2005 părţile civile, cărora li s-au acordat despăgubiri materiale şi morale prin hotărârile judecătoreşti interne, au demarat procedurile de executare, sens în care executorul judecătoresc a întocmit 11 procese-verbale de sechestru pe bunurile inculpaţilor arătaţi în dispozitivul Deciziei nr. 1420/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aceste acte de executare, inculpaţii şi familiile acestora au formulat contestaţii la executare, al căror prim termen a fost fixat pe luna septembrie 2005.

S-au dispus 10 amânări succesive în cauza privind contestaţiile la executare, de către instanţa de executare, respectiv Judecăria Luduş. Motivele au fost diverse, în principal fiind acela că hotărârea CEDO nu a fost transmisă instanţei de către Ministerul Afacerilor Externe Român, fie că această hotărâre încă nu a fost tradusă în româneşte şi nu a fost publicată în Monitorul Oficial al României[20].

În final, la data de 27 aprilie 2006, la peste 8 luni de la formularea cererilor privind contestaţiilor la executare, Judecătoria Luduş a admis aceste contestaţii şi a anulat actele de executare efectuate de executorul judecătoresc[21].

La momentul redactării acestui material, cauza se află în recurs la Tribunalul Mureş.

Un element extrem de important, cu grave consecinţe asupra unui act de justiţie independent şi imparţial, de relevat aici este comunicatul Ministerului Afacerilor Externe, publicat la data de 18.08.2005 şi adresat autorităţilor române[22]. În acest comunicat se arată, în esenţă, că în ce-i priveşte pe cei 18 reclamanţi (părţi civile şi părţi şi în procesul privind contestaţiile la executare) CEDO, în cauza Moldovan şi Rostaş împotriva României, a luat act de înţelegerea amiabilă dintre statul român şi cei 18 reclamanţi, că statul român, recte Guvernul, s-a obligat să plătească sume cuprinse între 11.000 şi 23.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi morale (în total 262.000 euro), iar reclamanţii s-au angajat să renunţe la orice pretenţii, declarând: ”aceasta reprezintă soluţionarea definitivă a cauzelor, inclusiv a acţiunilor noastre civile interne.”

În acelaşi comunicat se mai arată că CEDO a precizat, la alineatul 152 din hotărâre, că aceste sume „aceste sume constituie soluţionarea deplină şi definitivă a cazului, incluzându-le pe acelea acordate la nivel intern”. Ministerul Afacerilor Externe continuă spunând că „Prin urmare, sumele acordate cu titlu de despăgubiri prin hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului includ şi pe cele acordate de instanţele naţionale, prejudiciul suferit de reclamanţi neputând fi reparat de două ori. Agentul guvernamental pentru CEDO a informat la 16 august 2005 autorităţile locale, executorul judecătoresc şi pe reclamanţi despre dispoziţiile hotărârilor CEDO menţionate mai sus”.

La data de 12 iulie 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat o hotărâre privitoare la ceilalţi 7 reclamanţi, care nu acceptaseră soluţionarea pe cale amiabilă a cauzei. Reclamanţilor le-au fost acordate sume cuprinse între 11.000 şi 95.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale, în valoare totală de 238.000 Euro[23].

C. Posibile drepturi încălcate

1. SoJust ţine cont de faptul că la Tribunalul Mureş se judecă, la data întocmirii prezentului material, recursul privind contestaţiile la executare, astfel că evită să se pronunţe asupra fondului acestei cauze până când hotărârea va rămâne irevocabilă.

Dar nu poate să nu aibă în vedere durata prea lungă a procesului Din acest punct de vedere, prima instanţă s-a pronunţat deja, astfel că SoJust poate să aibă aprecieri privind motivele de amânare succesivă, fiind necesare numai puţin de 10 termene pentru soluţionarea cauzei.

Aşa cum a relatat mass-media, motivele amănării cauzei au fost acelea legate fie de publicarea celei de-a hotărâri CEDO[24], în care s-a consfinţit încălcarea de către statul român a drepturilor prevăzute de art. 8 din Convenţie, art. 3 din Convenţie, art. 6 alin. 1 din Convenţie în ceea ce priveşte durata procedurii (paragraful 131), precum şi art. 14 din Convenţie, raportat la art. 6 şi 8 din Convenţie, fie de comunicarea de către Ministerul Afacerilor Externe a acestei hotărâri.

Or, Decizia nr. 1420/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit că în mod corect instanţa de apel a prevăzut că ajutorul acordat victimelor de statul român nu trebuie să diminueze răspunderea materială şi morală a inculpaţilor care rămân obligaţi la plata integrală a daunelor produse[25].

Mai mult, în Hotărârile 1 şi 2/2005 ale CEDO au ca părţi statul român şi reclamanţii (părţile civile rrome) şi nu au în vedere inculpaţii-condamnaţi.

De altfel, aceştia au fost condamnaţi pentru diverse infracţiuni (omor calificat, distrugeri calificate etc.) în raport cu care s-au stabilit şi despăgubirile morale şi materiale.

În schimb, spre exemplu, în Hotărârea nr. 1/2005 CEDO, statul român îşi asumă vina nu pentru infracţiunile propriu-zise pentru care au fost condamnate cele 12 persoane, pentru care s-a declanşat executarea silită, ci pentru contextul care a dus la această evenimentele din 1993 de la Hădăreni, dar şi la procedurile judiciare finalizate cu mare întârziere, fapt pentru care se şi obligă la remedierea acestor situaţii (cităm in extenso pentru o mai bună lămurire: - îmbunătăţirea programelor educaţionale pentru prevenirea şi combaterea discriminării romilor în programa şcolară în comunitatea din Hădăreni, judeţul Mureş;

- elaborarea unor programe de informare publică şi de înlăturare a stereotipurilor, prejudecăţilor şi practicilor care afectează comunitatea romilor în instituţiile publice din Mureş competente pentru comunitatea din Hădăreni;

- iniţierea unor programe de educaţie juridică în cooperare cu membrii comunităţilor de romi;

- susţinerea schimbărilor pozitive în rândul opiniei publice din comunitatea din Hădăreni privitoare la romi, pe baza toleranţei şi a principiului solidarităţii sociale;

- stimularea participării romilor la viaţa economică, socială, educaţională, culturală şi politică a comunităţii locale din judeţul Mureş, prin promovarea unor programe de asistenţă mutuală şi dezvoltare comunitară;

- implementarea unor programe de reabilitare a locuinţelor şi a mediului în comunitate;

- identificarea, prevenirea şi soluţionarea activă a conflictelor care pot genera violenţe familiale, comunitare sau interetnice.).

Din această perspectivă, apare mai mult decât clar faptul că avem două situaţii diferite: una legată de cele două hotărâri CEDO, despăgubirile acordate raportându-se la încălcări ale drepturilor omului de către autorităţi, iar decizia nr. 1420/2005 a ÎCCJ se referă la despăgubirile materiale şi morale legate strict de vinovăţia stabilită în sarcina condamnaţilor de către instanţele interne româneşti. Iar procedurile de executare privesc doar hotărârile interne, legate de vinovăţii ale unor persoane individuale şi nu referitoare la autorităţile române.

Putem aprecia, din acest punct de vedere, că amânările succesive nu au ţinut cont de această situaţie reală, astfel că, indiferent de soluţia dată contestaţiilor în executare, există îndoiala că părţile au beneficiat de o judecată într-un termen rezonabil.

 

2. O altă problemă ce se ridică cu privire la judecata contestaţiilor la executare priveşte amestecul nejustificat al unei alte puteri în stat, respectiv a executivului, care, prin comunicatul mai sus-arătat, a intervenit fără a avea acest drept, aducând atingere independenţei şi imparţialităţii insatnţei învestite cu judecarea contestaţiilor la executare.

Astfel, rezultă foarte clar din comunicatul Ministerului Afacerilor Externe că a previzionat sau că a îndrumat ori influenţat instanţa să dea o anumită soluţie (reamintim că acest comunicat a fost dat pe data de  18 august 2005, după ce la 10 august 2005 au fost instituite sechestre pe bunurile condamnaţilor, iar imediat condamnaţii au formulat contestaţii la executare, ştiut fiind faptul, chiar CEDO pronunţându-se în mai multe rânduri, că şi faza executării silite face parte din procesul civil, iar instanţa ce judecă astfel de contestaţii este o instanţă independentă şi imparţială potrivit art. 6 par. 1 din Convenţie).

Cu alte cuvinte, SoJust apreciază că există suspiciuni puternice că statul român a încălcat independenţa şi imparţialitatea prevăzută de art. 6 par. 1 din Convenţie.

 

III. CAZUL M.I.S.A.

A. Situaţia de fapt

Unul dintre cazurile ce au suscitat îndoieli publice cu privire la corectitudinea procesuală şi consecvenţă cu drepturile fundamentale  este cel al Mişcării pentru Integrare Spirituală în Absolut (MISA)[26]. Liderul MISA, Gregorian Bivolaru şi alţi discipoli de-ai săi au fost urmăriţi, arestaţi şi băturţi de organele de securitate încă din anii `70. Nu este exclus, potrivit informaţiilor publicate în presă, ca urmărirea liderului MISA să fi continuat şi după 1989. La aceasta se adaugă şi reticenţa publicului cu privire la tehnicile yoga, în special în anii `90, datorată lipsei unei educaţii echitabile.

Cea mai mare acţiune oficială îndreptată contra MISA a avut loc în martie 2004 – operaţiunea „CHRIST”. La data de 18 martie 2004, câteva sute de poliţişti, jandarmi şi procurori au pătruns în forţa, în mai multe imobile proprietate personală aparţinând unor cursanţi yoga, locaţii unde zeci de practicanţi yoga locuiau în comun urmându-şi practica spirituală după modelul ashram-urilor din India. Imersiunea a fost transmisă de mai multe posturi de televiziune şi o ţară întreagă a putut vedea pe ecranele televizoarelor forţarea uşilor de organele de ordine, tratarea în forţă a persoanelor găsite în clădiri (dintre care unii cetăţeni străini) – sub ameninţarea armelor, au fost somate să se întindă pe podea, cu faţa în jos şi cu mâinile la ceafă; nu li s-a permis să se îmbrace; nu li s-a cerut acordul pentru luarea de imagini. Într-un caz se pare că nu a existat mandat de percheziţie. Mai multe zeci de persoane au fost urcate în dubele poliţiei, fiind duse la Parchet, unde li s-au luat declaraţii. Nu li s-a permis contactul cu avocaţii, pe motiv că sunt audiate ca şi martori, iar legislaţia română prevede posibilitatea asigurării apărării doar pentru părţi, nu şi pentru martori[27].

Potrivit conţinutului mandatelor de percheziţie, acestea trebuiau să privească “date informatice, date referitoare la utilizatori şi traficul informaţional”. Cei percheziţionaţi au reclamat însă că au fost ridicate cantităţi uriaşe de bunuri personale[28], unele dintre acestea fără a fi menţionate în procesele verbale de percheziţie şi majoritatea neavând nici o legătură cu motivele menţionate în mandate; 2 ani mai târziu, proprietarilor le-au fost înapoiate doar o treime din acestea. Una dintre probe, jurnalul unui martor – practicant yoga, a fost distribuit presei şi făcut public, deşi autorităţile asigură că au păstrat confidenţialitatea.

Procurorul instrumentează în prezent dosare de crimă organizată şi trafic de persoane cu privire la unii membri M.I.S.A. S-a instituit măsura sechestrului asigurator asupra a 70 de imobile pentru acoperirea daunelor pretinse de acestea. Oficial, s-a reţinut că, sub acoperirea unor cursuri de iniţiere în practicile de tip yoga, persoanele cercetate au racolat, manipulat şi exploatat în interes personal participanţii – dintre care mulţi minori, cărora le-a fost pusă în primejdie dezvoltarea psihică[29]. Din datele contradictorii publicate în presă, victimele sunt doar 8 persoane. Unii dintre cei cercetaţi au fost trimişi în judecată. Lucru total neobişnuit în România, întreg rechizitoriul a fost postat public de către organul de urmărire penală[30], ceea ce pe lângă încălcarea drepturilor la un proces echitabil şi ocrotirea vieţii private a celor cercetaţi, poate fi privit ca încă un element de manipulare a opiniei publice.

 

B. Situaţia dosarelor M.I.S.A.

Cu toate anchetele interne ale CSM[31] sau anchetele judiciare efectuate ca urmare a plângerilor adresate, prezumtivele aspecte negative ale modului de desfăşurare a anchetei nu s-au lămurit. Din cele 55 de plângeri penale depuse in mai 2004, doar 9 au fost reţinute spre soluţionare la Parchet si acelea pentru o singura infracţiune. Restul au primit soluţie de neurmărire, fără ca victimele să fie audiate, în prezent această soluţie fiind contestată la instanţa supremă.

În paralel, pe numele lui Gregorian Bivolaru – plecat în Suedia - au fost emise două mandate de arestare, unul pentru infracţiunea de act sexual cu o minoră şi altul pentru trafic de persoane. Acestea au stat la baza formulării de către statul roman a unei cereri  de extrădare a lui. Însă Curtea Supremă din Stockholm a ajuns la concluzia că datorită încălcării prezumţiei de nevinovăţie, a implicării politicului[32] şi mass-mediei în această speţă (chiar se face menţiune expresă că autorităţile în mod deliberat au întors opinia publică împotriva inculpatului), justiţia din România nu poate asigura un proces echitabil cetăţeanului a cărei extrădare s-a cerut, motiv pentru care cererea statului roman a fost refuzată[33]. După alte două luni, Guvernul Suediei a acceptat acordarea statutului de refugiat pe motive politice a lui Bivolaru.

C. Posibile drepturi încălcate

Asupra modului în care s-au derulat percheziţiile, audierile şi investigaţiile s-au ridicat întrebări cu privire la  posibila încălcare a mai multor dispoziţii interne (privare ilegală de libertate; ameninţare; represiunea nedreapta; violare de domiciliu; distrugere; abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor; abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturilor; încercare de a determina mărturia mincinoasă; arestare ilegale şi cercetare abuzivă; purtare abuzivă) şi internaţionale (interzicerea torturii; dreptul la libertate; dreptul la un proces echitabil; dreptul la respectarea vieţii private si de familie; libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; libertatea de exprimare; libertatea de întrunire si de asociere; interzicerea discriminării; protecţia dreptului de proprietate).

Ineficienţa anchetelor interne asupra abuzurilor reclamate este cu atât mai gravă cu cât Bivolaru a obţinut azil şi apoi stat de refugiat într-o ţară străină. Din acest punct de vedere, competenţa sau buna credinţă a organelor româneşti este serios pusă sub semnul întrebării.

 

IV. SRI - INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO

A. Situaţia premiză

Interceptările şi înregistrările audio sau video constituie proceduri de obţinere a unor probe foarte importante, mai ale în cazuri precum trafic de droguri, trafic de persoane, corupţie, siguranţă naţională. Fără îndoială, interceptările şi înregistrările audio sau video reprezintă o ingerinţă în viaţa privată a individului, pe care Curtea de la Strasbourg nu o exclude în măsura în care o asemenea de ingerinţă răspunde exigent principiilor legalităţii, proporţionalităţii şi legitimităţii.

 

B. Reglementare legală

În România, prin Legea nr. 141/1996[34], înregistrările audio sau video au fost introduse printre mijloacele de probă pentru prima dată în Codul de procedură penală, Această reglementare a fost modificată succesiv prin Legea nr. 281/2003[35], apoi prin Legea nr. 356/2006[36]. Alături de dreptul comun în materie cuprins în Codul de procedură penală, există un corp de legi speciale instituind, în domeniile vizate, dispoziţii asupra înregistrărilor şi interceptărilor audio sau video, fie cu trimitere expresă la prevederile generale[37], fie cu un conţinut derogator[38].

Pe plan legislativ, deşi perfectibile, actele adoptate după 2003, cu referire la înregistrările şi interceptările audio sau video, denotă preocuparea legiuitorului român să pună în acord prevederile interne cu dreptul fiecărui individ la respectarea vieţii sale private şi de familie (art. 8 din Convenţia europeană şi explicat printr-o jurisprudenţă evolutivă a Curţii Europene a Drepturilor Omului). Astfel, măsurile se dispun numai în cazul unor fapte considerate grave, expres determinate, numai dacă sunt necesare, numai de judecător[39] şi pe o perioadă limită anume determinată în lege. În acest fel, reglementarea pozitivă este adusă în consens cu jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, care pretinde instituirea unui control jurisdicţional, exercitat de magistraţi independenţi şi imparţiali, în vederea supravegherii cu obiectivitate a modalităţilor concrete de utilizare a acestei metode de investigaţie[40]. Or, stabilirea unei plenitudini de competenţă a procurorului, în reglementarea iniţială, fără nicio posibilitate de control din partea altei autorităţi din afara sistemului parchetelor, era generatoare de abuzuri.

SoJust evidenţiază în continuare o situaţie ivită în primăvara acestui an privind Serviciul Român de Informaţii (S.R.I.), situaţie care se dovedeşte, cum sublinia, la acel moment, Fundaţia Pentru o Societate Deschisă (FSD)[41], „o ameninţare şi un uriaş regres al statului de drept, o inadmisibila desconsiderare a judecătorilor şi a actului de justiţie, cu consecinţe grave pentru viitorul democratic al tarii”.

Astfel, printr-un comunicat făcut public[42] în 28 februarie 2006, S.R.I. îşi exprimă punctul de vedere după care regulile C.pr.pen, relative la necesitatea ca interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice să fie efectuate pe baza unei autorizaţii emise de judecător, nu se aplică SRI în cazurile în care acesta acţionează în considerarea art. 3 combinat cu art. 13 din Legea siguranţei naţionale nr. 51/1991[43], considerându-se că, în privinţa activităţii de informaţii, este suficient mandatul emis de procurorul anume desemnat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nu se face nicio referire la art. 20 şi 21 ale Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului[44]. De asemenea, nu se ţine seama de art. 46 din Legea nr. 535/2004, potrivit căruia la data intrării în vigoare a legii orice alte prevederi contrare acesteia se abrogă; prin urmare textul art. 13 din Legea nr. 51/1991 este abrogat încă din 11 decembrie 2004. Aşadar, la mai bine de un an şi 2 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 535/2004, SRI se ghidează după un text legal abrogat şi îi susţine valabilitatea cu argumente care, chiar dacă le raportăm la perioada 1 ianuarie 2004-11 decembrie 2004[45], contrazic în mod flagrant principiile statului de drept şi ridică întrebările fireşti „în România este protejat cetăţeanul contra abuzurilor?” şi „de ce Serviciului Român de Informaţii îi este teamă de judecător?[46].

 

C. Concluzii

SoJust atrage atenţia că nici până în prezent nu există un document oficial din care să rezulte numărul total de interceptări efectuate de S.R.I., numărul de mandate emise în acest scop şi de către cine (procurori, judecători), respectiv numărul cauzelor în care s-a dispus începerea urmăririi penale şi au fost sesizate instanţele de judecată ca urmare a materialului probator obţinut în acest mod. Cum S.R.I. este instituţia având competenţe de a face astfel de interceptări în cauze privind siguranţa naţională, este firesc ca o astfel de statistică să existe în posesia sa, fiind singurul mod în care îşi poate verifica eficienţa şi îşi poate justifica activitatea.

Efectuarea de interceptări neurmate de trimiterea în judecată şi eventual condamnarea suspecţilor, ridică mari semne de întrebare cu privire la corectitudinea formală a sistemului procedural de emitere a autorizaţiilor, dar şi cu privire la eficacitatea activităţii specifice a S.R.I. De principiu, interceptările convorbirilor, pătrunderea în locuinţe sau alte spaţii înseamnă restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă privată. Singura justificare legitimă a intruziunii statului în dreptul la viaţă privată o constituie finalitatea acesteia, dată de numărul urmăririlor penale declanşate, al trimiterilor în judecată prin rechizitoriu şi, mai ales, de numărul condamnărilor definitive aplicate de instanţe.

Este de subliniat şi faptul că legislaţia română nu prevede posibilitatea unei persoane a cărei viaţă privată a făcut obiectul unei monitorizări din partea S.R.I. de a acţiona în justiţie pentru a obţine despăgubiri pentru prejudiciile care i-au fost aduse, pentru simplul fapt că ea nu află niciodată despre ingerinţa în viaţa sa privată. Din această perspectivă accesul persoanei la justiţie este imposibil de realizat, iar posibilitatea ei de a obţine un remediu pentru dreptul încălcat este nulă.

 

4. RECOMANDĂRI

Având în vedere cele prezentate anterior, precum şi faptul că majoritatea cauzelor împotriva României pun în discuţie soluţiile pronunţate de către instanţele de judecată şi modul în care au acţionat procurorii, SoJust recomandă următoarele:

  1. implementarea în cel mai scurt timp a prevederilor Recomandării (2004) 4E a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei;
  2. acordarea unei importanţe deosebite educaţiei în domeniul drepturilor omului şi includerea cursului privind protecţia europeană a drepturilor omului în curricula facultăţilor de drept, poliţie, ştiinţe administrative şi politice, ştiinţe sociale etc.;
  3. efectuarea de modificări legislative în vederea eliminării contradicţiilor, lipsei de claritate şi coerenţă a actelor normative în vigoare; în acest sens ar trebui creat un departament special în cadrul Ministerului Justiţiei sau Consiliului Legislativ care să verifice compatibilitatea întregii legislaţii;
  4. cunoaşterea şi însuşirea mai bună a jurisprudenţei CEDO de către instanţele interne şi aplicarea directă a hotărârilor CEDO de către magistraţii români, chiar înaintea unor modificări legislative;[47] precum si adoptarea la nivel naţional a unui plan clar de pregătire continuă a magistraţilor in privinţa cunoaşterii in profunzime a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului
  5. adoptarea unei strategii naţionale privind responsabilizarea  organelor administraţiei publice care dispun vânzarea imobilelor către chiriaşi prin încălcarea hotărârilor instanţelor ce au dispus restituirea în natură către proprietar, prin instituirea unor sancţiuni clare:
  6. adoptarea unei strategii naţionale privind responsabilizarea  corpului magistraţilor în vederea interpretării şi aplicării uniforme a legii.
  7. adoptarea unei legislaţii care sa interzică explicit autorităţilor implicate în proceduri judiciare (poliţie, parchet, servicii speciale, instanţe) dar şi celorlalte autorităţi ale statului (guvern, ministere, parlament, autorităţi judeţene ori locale) să se pronunţe cu privire la vinovăţia unei persoane înainte de existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare.

 



[1] Situaţia sumelor de achitat, la 1 iunie 2006: 4.382.569,6 EURO; 153.655 USD; 424.100,82 franci francezi.

[2] Raportul Ministerul Finanţelor Publice, iulie 2006.

[3] Cunoaşterea drepturilor omului a constituit obiectul preocupărilor la nivel ONU (în 1993 a fost elaborat „Planul de acţiune de la Viena”, urmat de Decada ONU pentru educaţia în domeniul drepturilor omului în perioada 1995-2004 şi de Programul Mondial educaţia în domeniul drepturilor omului din 2005 până în prezent) şi la nivelul Consiliului Europei (ratificarea Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în 1993,  numeroase recomandări şi planuri de acţiune etc).

[4] Recomandarea (2004) 4E din 2004 este disponibilă la următoarea adresa de Internet: https://wcd.coe.int/ViewDoc.jsp?id=743277&BackColorInternet=9999CC&BackColorIntranet=FFBB55&BackColorLogged=FFAC75

[5] Mai, 2005 – Planul de acţiune de la Varşovia al Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.

[6] Prof.dr.univ. Corneliu Bîrsan, judecătorul României la CEDO, citat de Curierul Naţional, iulie 2006, citat în http://www.curierulnational.ro/?page=articol&editie=1221&art=79285.

[7] Nu trebuie uitat că „Primul judecător al Curţii este judecătorul naţional” .

[8] Norme, care prin ratificare devin pate integrantă a legislaţiei naţionale.

[9] Statistica Agentului Guvernamental.

[10] Raportul referitor la prezenţa cazurilor României în atenţia CEDO şi a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, elaborat de Cabinetul Primului Ministru al României în data de 7 mai 2006. O traducere a hotărârilor CEDO cu privire la România este disponibilă la http://www.csm1909.ro/csm/index.php?cmd=9503

[11] Raportul referitor la prezenţa cazurilor României în atenţia CEDO şi a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, elaborat de Cabinetul Primului Ministru al României în data de 7 mai 2006.

[12] Idem.

[13] A se vedea cauza Barbera, Messegue si Jabardo vs. Spania, 6 decembrie 1988

[14] A se vedea cauza Allenet de Ribemont vs. Franta, 10 februarie 1995

[15] A se vedea Hotărârea nr. 1/2005 a CEDO, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 796/01.09.2005. Poate fi consultată la adresa: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/14_10_2005__1290_ro.doc .

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[19] Ibidem.

[22] Poate fi consultat in extenso la: http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=26856&idlnk=&cat= .

[23] A se vedea Hotărârea CEDO nr. 2/2005: http://www.scj.ro/strasbourg/moldovan%20romania%20R.html .

[24] ibidem.

[25] Hotărârea ÎCCJ citată mai sus: http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp.

[26] Înfiinţată ca asociaţie non-profit în ianuarie 1990, asociaţia are caracter socio-profesional, filosofic, educativ, având drept scop ridicarea nivelului spiritual al oamenilor prin promovarea teoriei si practicilor yoga.

[27] Subliniem uşurinţa cu care, în România, se ajunge la o percheziţie: este de ajuns să fie începută urmărirea penală pentru o faptă, in rem, şi practic orice persoană, care poate să nu aibă nici o legătură cu acea cauză, să fie supusă unei percheziţii domiciliare.

[28] Bunurile ridicate au fost: buletine de identitate, acte si contracte oficiale, acte de proprietate de case şi maşini, documente contabile, bani, bijuterii, computere, aparate video, camere foto şi video, haine, ceasuri, lenjerie, pantofi,  alimente, cărţi şi reviste, casete audio-video, cartele telefonice, etc. Peste 100 de cereri adresate parchetului pentru restituirea bunurilor au fost respinse sub pretextul că bunurile “pot avea legătură cu cauza”. Rămâne de stabilit în ce măsură astfel de bunuri, ca cele enumerate mai sus, au legătură cu calculatoarele şi tehnologia IT .

[32] A se vedea, de exemplu, interventia de la Tribuna Senatului Romaniei a senatorului Radu Tirle referitor la o întâlnire MISA http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6128&idm=2,04&idl=1

[33] Decizia din 21 oct.2005, Cazul nr. o 2913-05.

[34] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 289/14 noiembrie 1996.

[35] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 468/1 iulie 2003.

[36] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 677/7 august 2006.

[37] A se vedea, spre exemplu: Legea nr. 143/2000 (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 362/3 august 2000), Legea nr. 78/2000 (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 219/18 mai 2000), Legea nr. 656/2002 (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 904/12 septembrie 2002), Legea nr. 39/2003 (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 50/29 ianuarie 2003).

[38] A se vedea: Legea nr. 535/2004 (publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 1161/8 decembrie 2004).

[39] În mod excepţional, dacă există urgenţă, interceptările şi înregistrările pot fi dispuse de procuror, în condiţiile prev. de art. 912 alin. 2, 3 C.pr.pen., sau, în cadrul prevăzut de Legea nr. 535/2004, pot fi efectuate de organele de stat specializate cu atribuţii în domeniu, în lipsa unei autorizaţii, dar cu respectarea art. 22 din Lege.

[40] A se vedea, cu titlu de exemplu: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Klass şi alţii contra Germaniei din 6 septembrie 1978, Hotărârile Kruslin şi Huvin contra Franţei din 24 aprilie 1990, în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a III-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2001, p. 436 şi urm., Hotărârea Valenzuela Contreras contra Spaniei din 30 iulie 1998.

[41] A se vedea: punctul de vedere adoptat de FSD asupra interceptării convorbirilor telefonice de către SRI, publicat pe pagina de internet: http://www.osf.ro/ro/eveniment_detaliu.php?id_eveniment=8.

[43] Publicată în „Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 163/7 august 1991.

[44] Potrivit art. 20 din Lege „ameninţările la adresa securităţii naţionale a României, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991….. constituie temeiul legal pentru a se propune procurorului de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în cazuri justificate, să solicite autorizarea efectuării unor activităţi în scopul culegerii de informaţii, constând în: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor….”, iar conform art. 21 alin. 4, “dacă în termen de 24 de ore de la înregistrarea cererii se apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie autorizarea activităţilor propuse”. Solicitarea este examinată de judecători, în camera de consiliu, care o admit sau o resping motivat, prin încheiere.

[45] Durata de timp scursă din momentul aplicării dispoziţiilor art. 911-916 C. pr. Pen., potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 535/2004.

[46] Argumentele redate sunt exprimate şi în literatura de specialitate - a se vedea: D. Lupaşcu, Unele observaţii privind interceptările şi înregistrările audio sau video, în „Dreptul” nr. 2/2005, p. 169 şi urm.

[47] SoJust împărtăşeşte propunerile incluse în adresa nr. 50844/07.06.2006 trimisă de Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Justiţiei în atenţia Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.