07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE

raport-justitie
1 01 REZUMAT
2 02 JUSTIFICARE
3 03 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
4 04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR
5 05 PROFESIA DE AVOCAT
6 06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA
7 07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE
8 08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
9 09 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI AVOCATUL POPORULUI
10 10 CELELALTE PROFESII JURIDICE
11 11 INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII
12 12 INVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

-Procurorii şi judecătorii-

Idei centrale:

Analiza raporturilor dintre profesiunile juridice nu este o obişnuinţă în România.

Există o gravă confuzie între funcţia de procuror şi cea de judecător.

Drepturile procesuale ale procurorilor sunt inechitabile în raport cu cele ale părţilor.

Practicile şi reglementările interne din instanţele şi parchetele româneşti sunt alarmante.

În România, relaţiile dintre membrii profesiilor din sistemul juridic prea puţin au fost analizate. În ultimii ani, democratizarea instituţiilor şi promovarea libertăţii de exprimare au relevat frustrări şi tensiuni acumulate de-a lungul timpului. Relaţiile interumane îşi pun în cele din urmă amprenta pe calitatea actului de justiţie. De aceea, credem că autorităţile responsabile trebuie să dispună în mod obişnuit nu doar studii de percepţie a sistemului din afară, ci şi studii ca acela pe care şi-l propune SoJust aici.

Sojust e convinsă că, analizând disfuncţionalităţile şi modul de cooperare între judecatori şi managerii de instanţă, între Ministerul Justiţiei şi magistraţi, între Consiliul Superior al Magistraturii şi Ministerul Justiţiei, între Consiliu şi magistraţi, între personalul auxiliar şi magistraţi, între magistraţi şi avocaţi, între procurori şi poliţia judiciară, chiar între teoreticieni şi practicieni vor putea fi îmbunătăţite legile, statutele şi regulamentele acestor profesii.

Cea mai acută şi curioasă relaţie totodată este cea judecător-procuror în cauzele penale. SoJust vrea, prin prezentul studiu, să atragă atenţia mai ales asupra practicilor perpetuate între cele două instituţii, dăunătoare imaginii lor şi calităţii actelor îndeplinite. Menţionăm că toate situaţile relatate în prezentul raport au fost întâlnite în practică de membrii SoJust personal sau de apropiaţi ai lor. Nu în toate cazurile au fost indicate exemple, nefiind în intenţia nostră declanşarea unor investigaţii administrative, ci atenţionarea asupra practicilor inechitabile sau neloiale şi stoparea lor imediată.

Studiul „Percepţia magistraţilor asupra independenţei sistemului judiciar” efectuat in 2005 de către Asociaţia Română pentru Transparenţă a dezvaluit in mod oficial, pentru prima dată în România, existenţa unei stări tensionate între judecători si procurori. Astfel, 23% dintre magistraţii înşişi afirmă că relaţiile existente între judecători şi procurori sunt în măsură să afecteze obiectivitatea şi imparţialitatea hotărârilor judecătoreşti[1].

Explicaţia SoJust în această privinţă este aceea că în sfârşit judecătorii se percep distinct în rândul autorităţilor judecătoresti, respectiv procurorii percep această diferenţiere, dar că aceştia din urmă au ca temere modificarea statutului lor, care este încă de egalitate cu al judecătorilor. Acest din urmă aspect creează numeroase confuzii cu privire la rolul pe care cele două categorii de magistraţi trebuie sa îl aibă în cursul procedurilor (în special cele penale), confuzii atât de ordin legislativ, cât şi la nivelul percepţiei publicului.

Consacrarea constituţională a puterii judecatoresti 

Conform vechii legi de organizare judecătorească, nr. 92 din 1992, puterea judecătorească includea magistraţii – adică atât judecătorii, cât şi procurorii. Era singura referire la noţiunea de `putere`, Constituţia din 1991 utilizând doar terminologia de `autoritate`. În lipsa unor specialişti în organizare judecatorească, puţinii autori postdecembrişti care au scris pe marginea subiectului au încercat să inoculeze ideea că procurorii ar fi magistraţi întocmai judecătorilor, că urmăresc acelaşi scop şi că împreună fac parte din puterea judecatorească. Susţinerea nu tindea decât să apere un corp profesional al cărui statut trebuia conservat, ca o reminiscenţă a vremurilor totalitare în care procurorul era personajul principal în cursul unui proces penal, reprezentant al unui sistem represiv ale cărui obiective erau instaurarea şi menţinerea temerii continue a populaţiei faţă de instituţiile statului.

Odată cu revizuirea Constituţiei din 2003 s-a consacrat la nivelul legii fundamentale existenţa distinctă a puterii judecătoreşti, în echilibru cu celelalte puteri publice. Conform art 126 alin 1 din Legea fundamentală, `justiţia se realizează prin ICCJ şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege`. Aceasta înseamnă că puterea judecătorească se realizează numai prin instanţa judecătorească şi se exercită în concret numai în persoana judecătorului. Din această perspectivă, judecătorul este singurul imputernicit, potrivit legii, să judece o cauză litigioasă, pronunţând o soluţie general obligatorie, realizând în acest fel actul de justiţie. Puterea judecatoreasca este reală, însă, numai dacă în plan structural, mental şi personal, independenţa şi imparţialitatea judecătorului sunt efective, iar exerciţiul puterii de a judeca este suveran.

Independenţa şi imparţialitatea instanţei în percepţia publicului.

Cele două noţiuni autonome – independenţa şi imparţialitatea – sunt atribute specifice judecătorului. Cel puţin independenţa[2] nu poate aparţine procurorului, care, în orice stat, pe de o parte, face parte dintr-o structură ierarhică, în vârful căreia se află, de regulă, un reprezentant al puterii executive, iar, pe de altă parte, nu exercită în proces funcţia de judecată.

Independenţa şi imparţialitatea constituie componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, fiind expres impuse de textul art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Independenţa în lumina art. 6 paragraful 1 din Convenţie, aşa cum a fost dezvoltată prin jurisprudenţa progresivă a Curţii de la Strasbourg, trebuie analizată în raport cu executivul fără a exclude o subordonare faţă de alţi judecători sau magistraţi, dacă aceştia înşişi se bucură de independenţă faţă de executiv. Dacă, la început, Curtea Europeană a admis că un magistrat poate fi considerat independent chiar dacă se află într-o anumită subordonare faţă de executiv însă, în concret, prin garanţiile pe care le oferă legea organică internă, acesta acţionează în mod independent, nefiind supus presiunilor executivului, ulterior Curtea a statuat că este suficient să existe riscul ca un magistrat să se supună instrucţiunilor venite de la executiv, chiar dacă în concret nu este subordonat unor asemenea influenţe, pentru a se considera că este violat art. 6 paragraful 1. Este evident că Ministerul Public din România nu poate fi considerat independent, pentru că, în România, procurorul îşi exercită atribuţiile sub autoritatea ministrului justiţiei.

Imparţialitatea implică, în lumina jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, două demersuri: unul subiectiv şi un altul obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, într-o cauză concretă, judecătorii sunt datori să se abţină să manifeste o părere preconcepută şi să-şi formeze o prejudecată personală, iar, în acest caz, imparţialitatea este prezumată până la dovada contrară. Sub aspect obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu că ar putea acţiona părtinitor într-un litigiu dedus judecăţii. Astfel, independent de comportamentul personal al judecătorului, anumite elemente de fapt verificabile sunt apte să creeze suspiciuni cu privire la imparţialitatea sa. Din această perspectivă, ceea ce prezintă relevanţă este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanţele trebuie să o inspire justiţiabililor, cu referire în principal, la părţile din proces, aşa încât chiar şi aparenţele prezintă relevanţă, intrând în obligaţia judecătorului să se abţină ori de câte ori există vreun motiv legitim care să justifice temerea că ar putea fi imparţial.  În general, Curtea evită să se limiteze la cercetarea garanţiilor formale - cadrul legislativ - ci se apleacă interogativ asupra circumstanţelor fiecărei speţe, de natură să evidenţieze în mod concret dacă au fost respectate independenţa şi imparţialitatea justiţiei.

Ca atare, simpla consacrare legislativă a independentei şi impartialităţii justiţiei nu este  suficientă, ci este necesar ca judecatorul însuşi să inspire încredere justiţiabililor. Independenţa şi imparţialitatea justiţiei trebuie să fie efective şi recunoscute în acest sens de justiţiabili. De aceea, rolul publicului şi percepţia acestuia asupra sistemului judiciar sunt fundamentale pentru analiza obiectivităţii actorilor implicaţi şi a actului de justiţie realizat. În acest sens, situaţia actuală şi reală a justiţiei nu poate fi descrisă exclusiv prin intermediul legislaţiei, ci trebuie coborât în instanţe şi parchete, la mentalităţile, practicile judiciare, deprinderile moştenite, dar şi la sondaje şi barometre ale opiniei publice. În condiţiile în care legiuitorul conferă un statut confuz procurorului, iar anumite cutume sunt departe de a fi abandonate, nu este de mirare că publicul este el însuşi în confuzie cu privire la diferenţierea între funcţiile judiciare.

Posibili factori generatori ai unei asemenea confuzii, pe care noi i-am identificat, ar putea fi:

1.locul parchetelor: `pe lângă instanţe`

Foarte multe parchete din Romania îşi au sediul chiar in clădirea instanţelor. Însăşi denumirea lor este asociată unei instanţe: `parchetul de pe lângă (instanţa…)`. Împrejurările că parchetul funcţionează în aceeaşi clădire cu instanţa şi că, în numeroase cazuri, procurorii au birourile lângă cele ale judecătorilor reprezintă factori determinanţi care duc la conturarea convingerii judecatorilor că fac parte din acelaşi corp profesional cu procurorii, dar şi la convingerea justiţiabililor că între aceşti actori există o legătură prea mare pentru ca ei, justiţiabilii, să se bucure în mod real de o judecată imparţială.

Credem că ar trebui luată în calcul modificarea legii de organizare judecătorească în care să se reconsidere noţiunea de “a funcţiona pe lângă instanţele judecătoreşti” referitoare la parchete. Astfel, conţinutul acestei noţiuni trebuie limitat doar la competenţa funcţională a parchetelor, în sensul că acestea sunt abilitate să instrumenteze cauzele care intră în competenţa de judecată a instanţei corespunzătoare.

 2. contactul direct dintre procurori si judecatori

Funcţionarea parchetelor în aceleaşi stabilimente cu ale instanţelor, la care se adaugă vecinătatea birourilor procurorilor şi ale judecătorilor sunt factori care dezvăluie aparenţa lipsei vreunei deosebiri între cele două categorii de magistraţi. Potrivit art. 91 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturi nr. 387/2005[3], de aprobare a regulamentului de ordine interioară a instanţelor, accesul publicului este permis: a) în sălile de şedinţă, cu 30 de minute înainte de deschiderea şedinţelor de judecată;  şi b) la compartimentele care desfăşoară activităţi cu publicul, potrivit programului stabilit, precum şi în orele de audienţă. Este interzis accesul altor persoane decât lucrătorii instanţelor în alte birouri şi la alte ore decât cele stabilite, precum şi în incinta instanţei după terminarea programului de lucru. Nu ne dăm seama dacă procurorii pot intra în această categorie. Oricum, pe uşile multor birouri din instanţe se află anunţuri de timpul “Interzis accesul publicului şi avocaţilor” – nimic despre procurori.

Este puţin cunoscut faptul că, în materia arestării preventive, judecătorul delegat este anunţat telefonic chiar de procurorul care, firesc, are interes în admiterea propunerii sale; sau că, pentru încuviinţarea unei percheziţii sau interceptări audio sau video, procurorul se prezintă direct în biroul judecătorului. Aceste contacte directe dintre cei doi magistraţi îi fac puţin probabil în stare de a acţiona, în mod concret, obiectiv de pe poziţii procesuale distincte. Cu alte cuvinte, există aparenţa aducerii atingerii imparţialităţii judecătorului, nu numai în raport cu acesta, dar şi în ochii justiţiabililor. 

3.purtarea aceleiaşi robe de către judecător şi procuror

Un prim contact al justiţiabilului cu instanţa de judecată se face prin intermediul identităţii vizuale a vestimentaţiei purtate de judecător şi procuror. Imposibilitatea diferenţierii între cei doi, care au roluri şi funcţii procesuale total diferite, este de natură să inducă privitorilor senzaţia că sunt pe picior de egalitate.

Deşi actuala lege prevede că CSM dă aviz pentru ţinuta vestimentară, în prezent este aplicabilă vechea reglementare, Hotărârea Guvernului nr. 725/1993 republicată[4]: în baza acesteia, puterea executivă în mod exclusiv a decis că judecătorii şi procurorii au acelaşi tip şi culoare la robă, la fel baveta pentru judecătorii de la Judecătorii e de aceeaşi culoare cu cea a  procurorilor (or, la nivelul Judecătoriilor se înregistrează ca număr cel mai mare contact dintre populaţie şi sistemul judiciar). Atât insigna judecătorilor, cât şi cea a procurorilor `reprezintă însemnul puterii judecătoreşti în statul de drept`, singura diferenţă fiind că la judecători forma e rotundă, iar la procurori e ca un scut.

 4. locul fizic al procurorului în topografia instanţelor

a) Ani de-a rândul situarea procurorilor în sălile de judecată a fost la acelaşi nivel cu judecătorii, de cele mai multe ori chiar la aceeaşi masă cu aceştia. În anul 2000, conducerea de atunci a Curţii de Apel Braşov a decis, după consultarea colectivului, modificarea arhitecturală a sălilor de judecată la instanţele din raza curţii. Procurorii, a doua zi, au refuzat să mai intre în şedinţă, iar  Procurorul General al Romaniei l-a contactat telefonic pe preşedintele instanţei, pentru a-i cere lămuriri. De teama unor represalii, preşedinţii judecătoriilor şi tribunalelor din circumscripţia curţii de apel braşovene nu s-au conformat solicitării curţii, cu excepţia acesteia din urmă. Ca urmare a diferendelor pe această temă dintre judecători şi procurori, CSM de atunci a decis prin hotărârea nr.111 din 27 septembrie 2000, iar ministrul justitiei a emis în mod corespunzător ordinul nr. 2588/C/11 oct. 2000, prin care toate instanţele trebuiau să aducă modificari în structura sălilor de judecată, în sensul că procurorul să nu mai stea la acelaşi nivel cu judecătorul, ci la acelaşi nivel cu avocatul, pe un postament la o înălţime intermediară între parchet si tribună.

Ordinul a fost aplicat parţial în instanţe: unele s-au conformat, alţi preşedinţi au întârziat până în 2005 aplicarea acestui ordin, alţii nici in prezent nu îl aplică. Precizăm că sunt însă instanţe unde procurorul stă în faţa tribunei şi la acelaşi nivel cu avocatul. Întârzierea impunerii unei topografii corecte în sălile de judecată crează în continuare, în special, justiţiabililor complexe că egalitatea de şanse nu funcţionează efectiv în procesele penale şi, în general, opiniei publice impresia unui cumul de funcţii pe care procurorul îl realizează în proces.

CSM în calitate de apărător al independenţei, inclusiv al aparenţei acesteia li MJ, în calitate de administrator al justiţiei, ar trebui să reia în discuţie acestă chestiune spioasă.

b) În foarte multe instanţe procurorii intră pe aceeasi uşă cu judecătorul. Tot împreună ei părăsesc sala. Interesant, ordinul menţionat mai sus prevede necesitatea unor uşi de acces separate pentru judecători-procurori-grefieri, respectiv pentru avocaţi-părţi-public. Chiar dacă judecătorul şi procurorul nu s-ar întâlni decât la intrarea/ieşirea din sală, justiţiabilul, dar şi avocaţii au impresia că hotărârea e luată de judecator împreună cu procurorul, ceea ce este foarte periculos din punctul de vedere al aparenţei unei puternice lipse de imparţialitate a judecătorului.

 c) SoJust atrage atenţia asupra unei practici existente la mulţi judecători penalişti de a se consulta[5] în particular cu procurorul asupra cauzelor, înaintea unei şedinţe de judecată, fie în biroul lor, fie în biroul procurorului, fie în sala de judecată, în acest ultim caz, în secret însă şi nu în public. Cât timp sunt titularii unor funcţii esenţial separate –jurisdicţia şi acuzarea, asemenea discuţii private asupra cauzelor deduse instanţei sunt dăunătoare, ştirbesc imparţialitatea judecătorului, creează prezumţia lipsei de transparenţă  şi afectează într-un mod profund negativ actul de justiţie.

 d) În acelaşi context, mai sublinem o practică, aceea a participării formale a procurorului în cauzele civile. Astfel, am constatat un continuu neinteres al procurorilor în soluţionarea unor cauze fiscale, de contencios-administrative, de restituire a metalelor preţioase sau implicând minori. Aceasta pentru că procurorul actual se percepe doar ca fiind competent în materie penală, spre desosebire de colegul procuror francez care, datorită atribuţiilor extinse în tot felul de cauze, poate fi calificat într-adevăr ca şi `magistrat`. Asta, cu atât mai mult cu cât atribuţiile constituţionale impun implicarea procurorului în toate cauzele în care este necesară reprezentarea intereselor generale ale societăţii, apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 131 alin. 1 din Constituţia României).

5. locul procurorului în menţiunile din hotărârile judecătoreşti

În majoritatea hotărârilor judecătoreşti, procurorul este menţionat în partea introductivă, în rând cu membrii completului de judecată, deşi legea e clară – din complet fac parte doar judecătorii[6].

Există chiar instanţe unde procurorul semneză minuta întocmită de judecător, fie în ziua pronnţării hotărârii, fie ulterior[7]. Gestul este motivat ca şefii ierarhici ai procurorului să vadă că hotărârea respectivă a fost verificată de procuror în vederea analizării legalităţii şi temeiniciei sale. Acestea crează, însă, aparenţa că hotărârea a fost luată împreună de judecător şi procuror. Neexistând un manual de bune practici în instanţe, acest aspect a fost preluat din generaţie în generaţie de către judecători la acele instanţe unde se practică acest obicei.

6. tratamentul privilegiat al procurorului în ce priveşte circuitul dosarelor.

a) Procurorul şi avocatul ar trebui să beneficieze de condiţii similare de consultare a dosarelor instanţei. Cu toate acestea, în practică sunt întâlnite situaţii în care la instanţe procurorul se prezintă direct la arhivă şi ia spre consultare în biroul său toate dosarele pe care le are judecătorul în şedinţa următoare. În schimb, avocatul părţilor în aceeaşi situaţie trebuie să ceară dosarul în arhivă unde să-l studieze. Nici vorbă să poată scoate dosarul din arhivă. Mai mult, Codul de procedură penală, dar şi Regulamentul de organizare şi funcţionare al instanţelor judecătoreşti -atât cel dat de ministrul justiţiei în trecut, cât şi cel emis în prezent de CSM - prevăd obligaţia comunicării dosarelor la procuror spre analiza soluţiilor, chiar şi în cazul în care procurorul nu a participat la judecată (pentru infracţiunile simple[8]). Altfel spus, instanţele au obligaţia să trimită dosarele la parchet în vederea redactării motivelor de apel sau de recurs, supunându-şi propria hotărâre controlului procurorului! Curios însă, nu există un termen pentru returnarea dosarului de la procuror.

b) În fine, dacă partea doreşte obţinerea unor copii din dosarul ajuns în instanţă, este nevoită să achite o taxă judiciară pentru fiecare pagină copiată. Sunt instanţe unde se încasează, în mod ilegal, de două ori taxa: una este taxa de timbru şi timbrul judiciar pentru a obţine copie după o filă din dosar, însă în loc ca arhiva să pună la dispoziţie copia solicitată, trimite solicitantul la biroul de copiat acte din incinta/apropierea instanţei unde persoana mai plăteşte şi copierea efectivă a documentului. Conform legii, instanţa ar trebui să pună la dispoziţie copia respectivă, adica să efectueze serviciul care a fost plătit în contul ei. În schimb, nici taxa de timbru, nici timbrul judiciar nu sunt pretinse procurorului.

7. privilegii în timpul soluţionării unor dosare

a) În dosarele de mare importanţă mediatică, de regulă procurorul de şedinţă obişnuit este înlocuit de un procuror cu funcţie de conducere în parchet. Ani de-a rândul aceşti procurori cu funcţii de conducere s-au folosit de poziţia lor în raport cu preşedintele instanţei pentru a obţine direcţionarea unui dosar la un anumit judecător[9].

b) Mai semnalăm o practică de tratament inechitabil între procuror şi părţile implicate: o cale de atac a unui procuror declarată în materia arestării preventive (când judecătorul a respins propunerea procurorului de arestare a acuzatului) se judecă intr-un timp mult mai scurt decât dacă calea de atac ar fi declarată de învinuit/inculpat (când judecătorul a dispus admiterea propunerii procurorului de arestare).

Suntem nevoiţi să evocăm în acest context decizia nr. XII din 21 nov 2005 a ICCJ pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că împotriva soluţiei de respingere a cererii de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive recursul este inadmisibil. Aşadar, partea arestată nu are dreptul de a contesta hotărârea. Astfel, suntem în situaţia în care procurorul poate exercita un drept (acela de a solicita arestarea şi a contesta eventuala respingere de judecător a cererii sale), pe când partea nu are acest drept (de a contesta imediat într-o instanţă superioară hotărârea de respingere a cererii sale şi de a solicita eliberarea sa). Din păcate, în loc ca această discriminare să fi fost înlăturată, recenta Lege nr. 356/2006 de modificare a C.pr.pen. preia soluţia instanţei supreme, legiferând inadmisibilitatea recursului în asemenea cazuri.

În acelaşi context, amintim faptul că potrivit legislaţiei în vigoare, procurorul poate proceda la redeschiderea anchetei oricând până la împlinirea termenului de prescripţie (art. 270 ultim alin C.pr.pen.), pe cand partea doar în decurs de 20 zile de la comunicarea soluţiei (art.278 alin.3 C.pr.pen.).  

c) O altă situaţie frecvent întalnită în instanţe este următoarea: la completele de judecată care au de soluţionat în aceeaşi şedinţă de judecată şi cauze penale, şi cauze civile, deşi legea prevede că se judecă cu prioritate cauzele penale, nu se trece la judecată până nu se prezintă în sală procurorul. În schimb, dacă avocatul lipseşte în momentul în care se strigă cauza în care asigură asistenţa juridică, este pasibil de a fi amendat. Teoretic, aceasta se întamplă din cauza numărului redus de procurori; dacă aşa stau lucrurile, nimic nu împiedică judecătorul să adopte practica citării la o anumită oră a cauzelor care necesită prezenţa procurorului.

d) Legislativ, se consacră un tratament diferenţiat între părţi şi procurori în materia cheltuielilor judiciare: dacă partea pierde procesul, după distincţiile făcute de art. 191-193 C.pr.pen., trebuie să suporte atât cheltuielile făcute de partea adversă (alta decât procurorul), cât şi cele avansate de stat[10]. În schimb, dacă procurorul „pierde procesul”, în sensul că se pronunţă o soluţie de achitare, ori i se respinge o cerere incidentală sau i se respinge apelul ori recursul, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar partea învinuită pe nedrept nu are nici o pârghie legală ca să obţină despăgubirea pentru cheltuielile pe care ea le-a avansat.

Toate acestea pun într-o lumină privilegiată pe procuror în raport de părţi şi lasă publicului impresia că procurorul şi nu judecătorul are puterea de decizie asupra litigiilor.

8. competenţa de a lua măsura arestării preventive

O îndelungată perioadă de timp, procurorii erau de temut nu numai pentru că puteau şi pot declanşa oricând urmărirea unor persoane, dar şi pentru că aveau monopolul arestării preventive. Se ştie de practica “mai întâi arestezi, apoi procuri probe” caracteristică acelei perioade. Deşi încă din 1994 România ar fi trebuit să-şi modifice legislaţia potrivit Conventiei Europene a Drepturilor Omului, aceasta s-a realizat de abia în 2003, odată cu revizuirea Constituţiei, când competenţa de a lua măsura arestării preventive a fost trecută în atribuţia judecătorului.

Acum, însă, se întâmplă ceva paradoxal: foarte mulţi procurori au formulat cerere de transfer în instanţele judecătoreşti, în baza art. 61 din Legea 303 din 2004. Se pare că CSM nu are criterii de soluţionare a acestor cereri. Atragem atenţia că se poate ajunge astfel la situaţia în care procurorii sunt „transferaţi” în instanţe ca judecători, printr-o procedură conţinând un minim de formalităţi şi fără să fie prevăzute pentru ei, în calitate de judecători, incompatibilităţi în materia arestării preventive[11]. De aceea un simplu interviu, de regulă formal, în faţa CSM nu este de-ajuns pentru “transfer”. S-ar impune o analiza serioasa a motivaţiei cererii, poate chiar teste orientate spre descoperirea complexului motivaţional care determină “dorinţa de transfer”. Având în vedere că în prezent există un necesar atît de procurori, cît şi de judecători de completat, asemenea transferuri ar trebui să aibă caracter excepţional. Legea trebuie să accentueze componenta motivaţională a tranferului (“motive temeinice”). Acestea trebuie să aibă în vedere împrejurări care influenţează negativ activitatea ca procuror/judecător al petentului, legate inclusiv de profilul psihologic al acestuia. Amintim aici un exemplu recent[12], când un procuror a fost transferat ca judecător apoi, după puţin timp, a solicitat revenirea la funcţia anterioară, exemplu ce sublinează tocmai inexistenţa unei testări a capacităţii de a face faţă unei schimbări; efectele au fost extrem de importante pentru instanţa şi parchetul în cauză, care nu şi-au putut previziona completele, respectiv munca de procuror datorită acestor mutări.

Tot în legătură cu arestarea, trebuie să semnalăm o posibilă practică generatoare de presiune asupra judecătorului. În prezent, în dosarul instrumentat de procuror, judecatorul este cel care solutioneaza propunerea de arestare. Dacă o admite, el nu mai are niciun control asupra cauzei respective: procurorul ar putea da o soluţie de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi, chiar dacă persoana este arestată, pe care evident judecătorul nu o poate ataca. Pentru parte, arestată „ilegal”, soluţia procurorului e suficientă pentru a obţine o sumă mare de bani de la stat, care va trebui apoi să o recupereze de la judecător.

În fine, tot în materia măsurilor preventive, dar de această dată cu privire la reţinere atragem atenţia asupra faptului că începerea urmăririi penale de lucrătorii de poliţie judiciară este supusă confirmării procurorului (art 228 alin. 31 C.pr.pen.); în mod firesc, începerea urmăririi penale nu îşi va produce efecte decât de la data confirmării actului, şi doar după confirmare suspectul devine învinuit. Cu toate aceste, din raţiuni de celeritate sau pur şi simplu din neştiinţă, poliţia judiciară întocmeşte rezoluţia de începere a urmăririi penale şi apoi procedează imediat la reţinerea suspectului, după care se prezintă la procuror pentru confirmarea urmăririi penale. Evident, o astfel de reţinere este ilegală. 

9. acoperirea greşelilor procurorilor

a) Putem afirma că procurorilor le este mai teamă de statistici negative decât de condamnarea unei persoane nevinovate[13]. Astfel, deşi într-un anumit dosar aflat în faţa judecătorului, procurorul de şedinţă este conştient că inculpatul e nevinovat, în concluziile sale de condamnare va solicita condamnarea inculpatului doar pentru a susţine rechizitoriul. Chiar dacă legea îi permite (noi am spune `îl obligă`) pe procurorul de şedinţă să formuleze concluzii potrivit conştiinţei sale raportată la probele administrate nu doar în faza de urmărire penală, ci şi în faza de judecată, acesta afirmă, de regulă, că nu poate pune concluzii contrare rechizitorului, căci în calitate de reprezentant al Ministerului Public trebuie să susţină poziţia acestuia (care, în mod de neînţeles pentru noi, este neapărat cea din rechizitoriu, deşi rechizitoriile nu sunt concepute în comun).

Această situaţie de executant al unor decizii a condus la soluţii hilare în practică: procurori curajoşi au formulat concluzii duble: de condamnare/arestare `în numele Ministerului Public`, dar şi de achitare/punere în libertate` în nume  personal`[14] sau la situaţia în care procurorii respectivi atrag atenţia instanţei că au o convingere intimă diferită de cea a Parchetului şi cer amânarea pentru a fi înlocuiţi de alţi colegi de ai lor la termenul următor. Aspectele semnalate demonstrează încă o dată, necesitatea de a se lămuri care sunt limitele independenţei, respectiv ale subordonării procurorului. În acelaşi context, ne întrebăm dacă se poate spune despre procuror că este imparţial, aşa cum îl obligă în mod curios Constituţia, încă din 1991?!

b) Totodată, un procuror are mai multă teamă de o restituire pentru completarea[15]/refacerea urmăririi penale decât de o achitare. Chiar o schimbare a încadrării juridice de către judecător devine o problemă. Şi spunem acestea pentru că SoJust este în posesia unor ordine emise în 2005 de procurori generali de la parchetele curţilor de apel prin care se dispune ca, mai înainte ca procurorul de şedinţă să exprime în concluzii un punct de vedere contrar celui susţinut până atunci în actele parchetului (de ex: achitare, respingerea propunerii de arestare sau de percheziţie, schimbarea încadrării juridice etc), el este obligat să informeze conducerea parchetului cu trei zile înaintea termenului de judecată[16]. Ne întrebăm cum va proceda procurorul în situaţia în care chestiunea achitării sau schimbării încadrării se iveşte chiar la termenul de judecată respectiv? Va cere el amânarea judecării cauzei pentru a-şi informa şefii? În orice caz, sperăm că va dispărea practica `datului cu subsemnatul` de către procurori în faţa şefului lor ierarhic pentru astfel de situaţii.

Date fiind aceste reglementări interne/practice perpetuate, mulţi procurori de şedinţă nici nu se mai ostenesc să îşi facă un punct de vedere în legătură cu dosarul: ei ştiu că rolul lor e ca rechizitorul să fie „confirmat” de instanţă.

c) Şi dacă nu obţin o condamnare, procurorii vor exercita calea de atac, chiar dacă sunt de acord cu soluţia. Astfel, sunt cazuri în care judecătorii pronunţă o soluţie conformă chiar concluziilor procurorului, sau o soluţie diferită de poziţia oficială a parchetului, dar în acord cu poziţia personală a procurorului de şedinţă. Calea de atac va fi exercitată fără rezerve, întrucât `parchetul nu are voie să piardă`. Şi dacă soluţia atacată va fi menţinută în mare de instanţa superioară, procurorii sunt mulţumiţi cu o modificare cât de mică a acesteia pentru a figura în statistici cu `apel/recurs admis`[17].

De regulă, declararea unei căi de atac se decide în aşa numita `şedinţă de analiză a soluţiilor`, desfăşurată la nivelul fiecărui parchet săptămânal. În cadrul acestora, sunt dezbătute soluţiile judecătorilor, dar noi nu am găsit nici o reglementare a acestei proceduri. Iată cum se desfăşoară şedinţa:

Procurorul de şedinţă prezintă soluţia judecătorului şi părerea sa despre aceasta. Dacă e de acord cu soluţia, se poate întâmpla ca şeful său sau colegii săi să nu fie de acord, şi atunci aceştia îl obligă să declare calea de atac; procurorul nu poate riposta, dată fiind subordonarea ierarhică pe care crede că trebuie să o respecte, deşi legile în vigoare folosesc o altă noţiune, cea de „control ierarhic”, ceea ce este altceva. Până nu demult, acel procuror era `obligat` nu doar să declare, ci să şi motiveze calea de atac astfel declarată, împotriva propriei sale convingeri deci. În ultimul timp, această practică s-a schimbat şi un alt procuror este, de regulă, însărcinat cu motivarea căii de atac. Sunt însă cazuri în care apelul e declarat de conducatorul parchetului, deşi nici pentru aceasta nu există reglementare. Se ajunge la aceeaşi situaţie aberantă ca mai sus (`concluziile duble`): pe de o parte un procuror susţine una, pe de altă parte un altul de la acelaşi parchet susţine contrariul.

Inutil să mai arătăm că, dat fiind principiul subordonării unui parchet faţă de parchetul superior, dacă dosarul a fost instrumentat de un parchet superior iar rechizitoriul nu a fost confirmat de instanţă, atunci şedinţa nici nu mai are loc, ci procurorul de şedinţă (de la parchetul corespunzător instanţei dar inferior celui ce a anchetat dosarul) declară obligatoriu calea de atac.

Ce e la fel de inexplicabil, este ca înşişi judecătorii acceptă ca în dosarele ajunse în faţa lor s-a mai pronunţat un `coleg` (magistratul-procuror), astfel că se preferă „apărarea” acestuia. Se menţine un spirit de castă a magistraţilor chiar şi între judecători şi procurori, mult mai pronunţat în provincie decât în capitală.

În fine, semanalăm reluarea unei practici la nivelul parchetelor, subordonate potrivit legii, dar cu procurori independenţi, potrivit aceleiaşi legi: procurorii de la Parchetul de pe lângă ICCJ dau ordine cu privire la modul de aplicare a legii şi de soluţionare a dosarelor[18]. În România ar trebui odată stabilită limita subordonării şi înţelesul noţiunii de independenţă a procurorului, pentru a nu se mai ajunge în astfel de situaţii şi aberante, şi ridicole totodată.

10. procedee neloiale şi presiuni

a) Încă sunt cazuri când judecătorilor li se relateaza de către părţi că au fost violentate psihic sau fizic de către procurori şi poliţişti. Unele relatări în acest sens le avem chiar de la judecători cercetaţi de către procurori. Un dosar cu un judecător cercetat e un adevărat `trofeu` pentru un procuror, mai ales în plină campanie de luptă anticorupţie. Recent, ni s-a semnalat personal un caz în care un judecător achitat în ultimă instanţă şi pe cale să caştige cererea de despăgubiri introdusă contra statului român pentru perioada în care a fost arestat nelegal, este acum ameninţat de procurorul anchetator în dorinţa de a-şi retrage plângerea.

b) Există situaţii şi nu singulare în care probaţiunea se „transferă” în etapa actelor premergătoare, cu neobservarea prevederilor art. 224 C.pr.pen., fără ca acest aspect să fie sancţionat de judecător. Procesele penale debutează prin începerea urmăririi penale. Pentru a evita o deschidere a procedurii care ar putea duce la o netrimitere în judecată, în practică se verifică seriozitatea celor sesizate prin intermediul actelor premergătoare. Deşi acestea ar trebui să constea într-o minimă culegere a unor indicii, deseori în cursul acestei proceduri preliminare se administrează chiar probe: se audiază martori[19], se efectuează expertize[20], se citează posibilii subiecţi ai infracţiunii în calitate de `făptuitori`[21]. Toate acestea nu sunt permise de lege, dar nici nu întâlnim prea mulţi judecători care să constate aceste ilegalităţi. Mulţi nici nu le observă în dosare, mai ales atunci când, după efectuarea de acte premergătoare, procurorul declanşează procesul penal, dar actul procesual (procesul-verbal sau rezoluţia de începere a urmăririi penale) este aşezat chiar la începutul dosarului, astfel încât creează impresia că operaţiunea s-a desfăşurat anterior, iar actele premergătoare sunt de fapt probe. Sigur, o verificare atentă a datelor de întocmire a actelor procesuale şi procedurale ar relava judecătorului succesiunea întocmirii acestora.

c) Însăşi presa a semnalat un alt procedeu neloial, chiar ilegal, cazuri în care anchetatorii ascund noua adresă a urmăritului pe care acesta a comunicat-o potrivit legii şi cer apoi judecătorului luarea unei măsuri cum că acesta s-ar sustrage de la urmărirea penală[22].

d) Flagranturile reprezintă unul dintre modurile frecvente de încălcare a dispoziţiilor art. 68 alin. 2 C.pr.pen. care interzic organelor judiciare să instige sau să permită continuarea unei activităţi infracţionale de care iau cunoştinţă. Astfel, un dosar poate lua naştere cu uşurinţă dacă un poliţist sau procuror dă un bun (de regula o sumă de bani) unei persoane pentru a-l înmâna unui funcţionar/magistrat să vadă dacă acesta ia mită. Dacă respectivul acceptă bunul, i se face imediat dosar pentru corupţie. În realitate însă, este vorba de un flagrant `aranjat`, care ar trebui să ducă la achitarea acuzatului nu pentru că ar fi nevinovat, ci pentru că probele obţinute contra sa au fost obţinute nelegal.

e) În legătură cu dispunerea măsurii arestării, relevam practica prezentării dosarului la judecător cu învinuitul reţinut ori arestat preventiv cu doar câteva ore sau chiar minute înaintea expirării măsurii preventive anterioare. Astfel, pus în faţa unui dosar voluminos care ar trebui consultat şi de judecător şi de avocat în timpul  rămas, de multe ori judecătorul renunţă la aceasta şi se mulţumeşte cu varianta situaţiei de fapt relatată în biroul său de către…procuror. În orice caz, în astfel de situaţii, este evident că judecătorul nu are timpul suficient pentru a citi dosarul, prejudiciind astfel profund apărarea şi principiul procesului exhitabil.

f) AN-urile (cauze cu autori necunoscuţi) sunt o problemă pentru organele de urmărire penală. Nerezolvarea lor e calificată drept incompetenţă, astfel încât există metode ilegale de a `scăpa` de ele. Practica este ca aceste cazuri să fie preluate voluntar de alte persoane aflate în cercetare. În special recidiviştii condamnaţi la pedepse mai consistente sunt de acord să preia AN-uri care ar atrage pedepse mai mici (de regulă furturi), întrucât în cursul operaţiunilor de contopire a pedepsei pe care o au de executat şi cea pentru infracţiunea nouă[23], de cele mai multe ori judecătorii nu aplică sporuri, astfel că cei condamnaţi au în cele din urmă de executat tot pedeapsa iniţială. Dar şi minorii sunt preferaţi de către anchetatori, datorită tratamentului lor sancţionator mai blând. Recompensele celor care preiau AN-uri sunt de genul: o plimbare în afara penitenciarului, un pachet de ţigări şi alte asemenea. Pentru că recunoşterea nu este încă o probă în procesul penal român, de multe ori, în afara audierii respectivului, este nevoie şi de o reconstituire a comiterii faptei; dar, la recunoaştere trebuie să participe cel puţin 2 martori asistenţi, care fie sunt luaţi din rândul veşnicilor colaboratori ai organelor de poliţie, fie sunt întocmite declaraţii chiar de către poliţie în numele unor persoane fictive. Teoretic, martorii asistenţi ar trebui reaudiaţi de către instanţa de judecată după ce dosarul ajunge la judecător, însă dacă acesta nu este găsit, legislaţia prevede că se citeşte declaraţia dată în cursul urmăririi penale care va fi luată în considerare. De aceea, practica „martorilor asistenţi fictivi” este în „dezvoltare”[24].

g) Din rândul practicilor de a impune un anumit curs urmăririi penale, mai amintim câteva `tactici`. Pentru că sub ameninţarea pierderii libertăţii o persoană anchetată este mai uşor de sugestionat, sunt procurori/poliţişti care nu se sfiesc să ameninţe învinuitul/inculpatul că dacă nu recunoaşte se va solicita arestarea sa. Deseori judecătorilor li se relatează chiar cazuri în care audierea unor persoane s-a desfăşurat cu pistolul pus de anchetator pe masă, în faţa celui audiat, sau de audiere a acestuia cu cătuşe pe mâini.

Pentru loturi de persoane cercetate, se apelează la obţinerea voită a arestării doar a unora; în felul acesta, cei aflaţi în libertate sunt uşor de convins că dacă nu vor colabora vor fi şi ele arestate.

Pentru că legislaţia nu permite condamnarea unui inculpat decât dacă declaraţiile sale se coroborează cu alte mijloace de probă, susţinerea proprie neavând altfel nici o relevanţă, se apelează la `transformarea` unor persoane din cercetaţi în martori - astfel, declaraţia până şi a unui martor, chiar dacă diferă de varianta celui anchetat, poate sta la baza unei soluţii de condamnare. Iar utilizarea unor martori `de profesie`, şantajaţi/ameninţaţi, aproape că nici nu mai trebuie amintită.

h) În instanţă, un mijloc neloial utilizat de procuror şi tolerat de judecător apare în cazul martorilor care revin asupra declaraţiilor făcute în faţa organelor de urmărire penală. Deşi este cunoscut că judecătorul nu este ţinut de varianta declaraţiei din faza de urmarire penala sau cea de judecată, în astfel de cazuri procurorul de şedinţă afirmă oral că se comite infracţiunea de mărturie mincinoasă şi că se va sesiza din oficiu. În felul acesta presiunea este dublă: pe de o parte asupra martorului, care dacă a fost sincer în faţa judecătorului iată, este pus sub ameninţarea urmăririi sale ca fiind mincinos în baza unei simple bănuieli a procurorului de şedinţă (care nu a fost la anchetă şi nu are de unde să ştie dacă nu cumva anchetatorul însuşi a fost cel care l-a presat pe martor), martor care va avea de ales între a declara aşa cum vrea procurorul de şedinţă sau în a suporta ca el însuşi să devină parte într-un alt dosar; pe de altă parte asupra judecătorului care, fiind în dubiu asupra declaraţiei veridice, va tinde să ţină seama de ce a spus procurorul, căci lucrurile iau o întorsătură „prea serioasă”. Evident, nu există nici o reacţie din partea judecătorului de a stopa astfel de practici ale procurorului.

j) În legătură cu asigurarea avocatului în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, am identificat mai multe moduri de a proceda. Când partea nu are avocat ales, organul de urmărire penală trebuie să apeleze la un avocat din oficiu. Pe lista întocmită de Barou în acest sens figurează în special avocaţii stagiari, pentru care veniturile obţinute din cazurile de oferire a asistenţei din oficiu sunt de multe ori singura modalitate de obţinere a celor necesare traiului. De aceea, cum organele de urmarire penala sunt cele care apelează la un anumit avocat din oficiu, acesta din urmă nu are nici un interes să sesizeze, cu prilejul efectuarii unor acte de procedură, anumite ilegalităţi, de teama justificată că altădată nu se va mai apela la serviciile sale. De exemplu, cei cercetaţi sunt audiaţi în lipsa avocatului, după care acesta este chemat la sediul organului judiciar doar pentru a semna pe declaraţie, fără a şti modul în care s-a obţinut respectiva declaraţie.

Am întâlnit cazuri cu inculpaţi arestaţi care, la prima înfăţişare în faţa judecătorului pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării, deşi aveau avocat ales, acesta nu a fost anunţat în timp util şi cauza a fost luată spre examinare prin asigurarea unui avocat din oficiu, care nu avusese timp să citeasca dosarul. Se ştie, au fost cazuri în care faţă de unele state membre ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, CEDO a constatat încălcarea drepturilor relevante prevăzute de art. 6 din Convenţie pentru apărarea formală.

i) În ultima vreme, cazurile intens mediatizate au dezvăluit un nou mod de presiune a procurorilor asupra judecătorilor: comunicatele de presă. Parchetul nu se rezumă doar la a aduce la cunoştinţa publicului declanşarea procedurilor sau trimiterea în judecată a unor persoane, dar am întâlnit chiar comunicate de presă cu privire la aspecte petrecute în sala de judecată[25].  Situaţia este de neacceptat: orice comentariu asupra dezbaterilor din sala de judecată se face de către organele statului doar în sală, iar critica unor măsuri sau acte ale judecătorilor nu poate constitui decât motiv pentru exercitarea căilor de atac.

 

Concluzie

În condiţile în care statutul procurorului român este pe departe de a fi fost tranşat, iar separarea funcţiilor judiciare nu este expres legiferată şi nici suficient garantată prin mijloace procesuale adecvate, şi se menţin încă anumite procedee şi cutume la graniţa legalităţii sau contrare legii, în percepţia publică se va păstra confuzia între rolurile judecătorului şi procurorului, justiţiabilii sunt în drept să ridice bănuieli asupra imparţialităţii judecătorului, iar imaginea justiţiei este vătămată.

În plus, procurorii sunt obligaţi ca ei înşişi să prezerveze imparţialitatea judecătorilor, după cum îi obligă pct. 19 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr (19) 2000[26]. „Membrii Ministerului Public trebuie sa respecte strict independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Nu  trebuie sa pună la îndoială decizile jurisdicţionale sau să împiedice punerea lor în executare cu excepţia exercitării căilor de atac sau a procedurilor similare”.

Aspectele semnalate mai sus trebuie să atragă în egală măsură şi atenţia judecătorilor în a nu tolera eventualele presiuni asupr lor, tocmai pentru că prin natura lor ei sunt primii magistraţi care trebui să dea dovadă de imparţialitate, cântărind în mod echitabil argumentele aduse de părţi.




[2] Dar nici imparţialitatea, în ceea ce-l priveşte pe procurorul de şedinţă, căci acesta e obligat să susţină acuzarea.

[3] Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 958 din 28 octombrie 2005 şi modificată prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 352/2006, publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 491 din 7 iunie 2006.

[4] Publicată în “Monitorul oficial al României”, partea I, nr. 10 din 27 ianuarie 1997.

[5] Aceasta `colaborare` nu exista însă şi independent de soluţionarea unor speţe, respectiv prin organizarea unor mese rotunde, a unor dezbateri profesionale. Implicarea şi a avocaţilor în astfel de manifestări pare procurorilor de-a dreptul exagerată şi de neadmis.

[6] Chiar în cazurile în care procurorul a fost coborât din rândul membrilor completului de judecată, tot are un loc privilegiat în încheierile de şedinţă şi hotărâri, fiind menţionat imediat după componenţa completului, înainte de datele comune asupra obiectului litigiului (într-o altă rubrică subliniată cu bold), decât cea rezervată evidenţei părţilor prezente sau lipsă la şedinţa de judecată.

[7] Practica, încetăţenită de ani de zile, este prezentă şi în 2006.

[8] Situaţie valabilă până la recentele modificări aduse C.pr.pen. prin Legea 356 din 2006.

[9] În prezent, dosarele se ditribuie în mod computerizat judecătorilor, aleatoriu. Ne îngrijorează însă anumite disfuncţionalităţi semnalate de presă şi nesancţionarea celor vinovaţi (până în prezent, CSM a sancţionat un preşedinte de secţie al ICCJ pentru încălcarea regulilor de distributie aleatorie).

[10] Atragem atenţia că niciodată cuantumul acestor cheltuieli nu a fost reglementat, astfel că sunt stabilite prin simpla apreciere a magistratului.

[11] În sensul celor arătate mai sus, ar trebui completat cap. III din Codul de procedură penală “Incompatibilitatea şi strămutarea”, secţinea I “Incompatibilitatea”. Astfel ar trebui specificat expres motive de incompatibilitate cu privire la judecătorul care arestează, lucru care nu apare explicit în cod. De lege ferenda “Este incompatibil să aresteze judecătorul care în calitate de procuror, a efectuat acte de urmărire penală în cauză, a propus arestarea conform art. 146 sau 149¹ C. pr. pen. respectiv a dispus reţinerea sau s-a pronunţat cu privire la plângerea împotriva reţinerii.”

[13] Erorile tip `Ţundrea` (a se vedea cotidianul Ziua din 24 sept. 2005) pot astfel avea o explicaţie.

[14] Ziarul Clujeanului,  nr. 303 din 10 iunie 2004.

[15] Instituţia a fost eliminată prin ultimele modificări ale C.pr.pen. aduse prin Legea 356 din 2006.

[16] Deşi acest tip de ordin este nelegal, niciun procuror nu l-a contestat până în prezent. Pentru a evita totuşi aplicarea sa, în practică unii procurori arată judecătorilor (în acele întâlniri private din birou) că e posibilă în speţă o altă încadrare juridică decât cea iniţială, dar solicită judecătorilor să pună ei din oficiu în discuţie chestiunea schimbării încadrării pentru a nu apărea oficial că este iniţiativa lor.

[17] De exemplu, într-un caz în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa de 9 luni închisoare cu suspendare condiţionată a executării pedespsei, procurorul a considerat pedeapsa prea mică şi a declarat apel. Instanţa de control judiciar a admis apelul şi a aplicat 11 luni închisoare cu suspendare. Deşi diferenţa de pedepse este insignifiantă şi practic nejustificată, în statistici parchetul va figura cu `un apel declarat, un apel admis`, deci eficienţă 100%. Poate că dacă s-ar declara căile de atac numai în cazurile în care se impune modificarea cu adevărat a soluţiei date, numarul de cauze aflate pe rolul instanţelor ar scădea simţitor. Senzaţia noastră este că nu numai parţile se judecă pentru orice, ci chiar şi procurorii.

[18] Ordinul din 20.07.2006 la care se face referire în http://www.ziua.ro/display.php?id=207323&data=2006-09-16.

[19] Neputând vorbi de „martori” mai înainte de începerea urmăririi penale, dacă persoanele audiate în această calitate induc în eroare organul judiciar, ele nici măcar nu vor putea fi trase la răspundere penală pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

[20] deşi legislaţia actuală prevede în mod expres că aceste procedee probatorii pot fi utilizate doar după începerea urmăririi penale.

[21] Calitatea de `făptuitor` nu are o reglementare în procedura penală din România.

[22] A se vedea: http://www.evz.ro/article.php?artid=250602.  Menţionăm ca, intr-adevar, sustragerea de la urmărire penala este motiv de arestare.

[23] În sistemul românesc, o contopire între două pedepse cu închisoarea înseamnă a se aplica pedeapsa cea mai mare dintre ele, cu posibilitatea adăugării unui spor.

[25] http://www.mpublic.ro/presa/2006/c_06_06_2006.htm, http://www.mpublic.ro/presa/2006/c_07_31_2006.htm. Şi judecătorii, la rândul lor, îşi explica hotărârile prin comunicate de presă; procurorii procedează la fel, criticându-i. SoJust a avut reactie la astfel de atitudini.