08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI

raport-justitie
1 01 REZUMAT
2 02 JUSTIFICARE
3 03 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
4 04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR
5 05 PROFESIA DE AVOCAT
6 06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA
7 07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE
8 08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
9 09 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI AVOCATUL POPORULUI
10 10 CELELALTE PROFESII JURIDICE
11 11 INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII
12 12 INVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

Idei centrale:

România nu are încă o politică a necesarului de instanţe şi de personal.

Instanţele nu sunt suficient de autonome.

Instanţele, ca serviciu public, încă nu sunt apropiate de cetăţean.

Nu există dezvoltat un management al instanţelor şi al dosarelor.

Asociaţiile profesionale nu au încă rol de reglare din interior a sistemului.

1.Scurtă istorie postdecembristă a evoluţiei instituţiei instanţelor judecătoreşti

La scurt timp după Decembrie 1989 şi instanţele judecătoreşti au intrat în malaxorul evenimentelor ce au marcat schimbarea. Însă această schimbare nu a fost pe deplin cea aşteptată. Totuşi, sistemul instanţelor a cunoscut şi anumite schimbări; în acest sens, semnalăm reînfiinţarea curţilor de apel, dezvoltarea şi extinderea reţelei judecătoriilor, desfiinţarea secţiei militare a ÎCCJ dar păstrarea celorlalte instanţe militare (tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial şi Curtea Militară de Apel) şi, nu în ultimul rând, înfiinţarea completelor ori a instanţelor specializate.

Numărul instanţelor din ţară este stabilit prin Legea privind organizarea judiciară, pornindu-se – ne place să credem - de la anumite date statistice care reflectă necesitatea înfiinţării unei judecătorii într-o anumită comunitate, prin raportare şi la numărul şi frecvenţa litigiilor din comunitatea respectivă.    Din păcate, independent de astfel de date statistice, unii parlamentari au inclus în platformele lor electorale promisiuni privind înfiinţarea unor noi judecătorii, promisiuni pe care apoi  au ajuns să le îndeplinească prin anumite presiuni făcute asupra Ministrului Justiţiei, aflat în funcţie la acea dată.

Astăzi, avem instanţe în localităţi foarte mici, instanţe care nu îşi justifică existenţa din punct de vedere al încărcăturii cu dosare şi care au mari probleme în ocuparea posturilor (Târnăveni, Reghin etc.). Sau, mai grav, instanţe care au fost inaugurate, dar care ... nu funcţionează: între cele două tururi de scrutin electorale pentru alegerea Preşedintelui României de la începutul lunii decembrie 2004[1], a fost inaugurată cu mult fast de către ministrul justiţiei, în prezenţa unor politicieni locali, Judecătoria Sângeorgiu de Pădure care număra, la acea dată, 4 comune pe care urma să le „păstorească” juridic. Au trecut aproape doi ani şi Judecătoria nu s-a deschis efectiv pentru simplul motiv că noile legi ale organizării judiciare prevedeau hotărârea Plenului CSM de înfiinţare a acestei judecătorii, lucru pe care, în graba de a consfinţi o înţelegere politică, desprinsă însă de realităţi, politicienii l-au uitat. Astfel, miliarde de lei vechi, cât a costat noul sediu al judecătoriei, se duc pe apa sâmbetei, clădirea „inaugurată” intrând în stare de conservare pentru că CSM nu a mai emis hotărârea în cauză, dimpotrivă, această judecătorie (ca şi altele în situaţie asemănătoare) urmând, conform intenţiei CSM, de a fi desfiinţată[2]. Paradoxul este că această judecătorie figurează în Anexa nr. 1 lit. A a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară ca fiind înfiinţată. În orice caz, puterea politică a antrenat, prin aceste modalităţi, autorităţile judecătoreşti în acţiuni ce exced atribuţiilor sale, fiind o clară imixtiune în puterea judecătorească.

Lipsind o politică clară în privinţa organizării judiciare, în anul 2003 s-a pus în discuţie problema reducerii numărului curţilor de apel din ţară, în urma abordării conceptului de regionalizare, dar discuţia a fost abandonată şi după câteva luni modificarea normelor de competenţă a determinat, dimpotrivă, completarea schemelor de personal şi în cadrul acestor instanţe. Au urmat apoi succesive modificări, adăugiri şi reveniri la competenţele anterioare care au bulversat întreg sistemul judiciar cu consecinţe grave asupra sistemului în ansamblul său, asupra justiţiabililor şi, nu în ultimul rând, al societăţii în general. Astfel de „experimente judiciare” trebuie să înceteze dacă ne dorim o justiţie accesibilă şi previzibilă. 

 

2. Principiile generale ale organizării judecătoreşti

2.1.Garantarea independenţei şi imparţialităţii justiţiei

În România nu a existat până la revizuirea Constituţiei din anul 2003 stipulat expres principiul separaţiei puterilor în stat. Abia în toamna anului 2003 s-a prevăzut la art. 1 alin. 4 din Constituţia României că organizarea statului are la bază principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, execvutivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.

Recunoaşterea puterii judiciare ca putere distinctă a avut consecinţe practice importante, în special în ceea ce priveşte modul de numire, independenţa judecătorilor şi legitimitatea jurisdicţiilor administrative. Independenţa justiţiei exprimă în acelaşi timp imperativul bunei funcţionări a justiţei ca serviciu public şi totodată oferă garanţia libertăţilor individului şi în egală măsură protecţia acestuia în faţa autorităţilor statale. Garanţiile constituţionale ale independenţei justiţiei implică inamovibilitatea judecătorilor, incompatibilitatea acestora cu orice altă funcţie publică sau privată, cu o singură excepţie, respectiv aceea a exercitării funcţiilor didactice în învăţământul superior, interdicţia impusă judecătorilor de a face parte din partide politice şi de a exprima public convingerile lor politice şi supunerea lor exclusiv legii[3].

 

Raporturile dintre puterile statului, mai ales raporturile dintre executiv şi legislativ pe de o parte şi justiţie pe de altă parte, au suscitat în societate şi în lumea specialiştilor vii dezbateri şi, uneori, în acest context politicienii au luat poziţii dintre cele mai diverse, de la aprecieri pozitive şi constructive în multe cazuri, la critici severe şi uneori nemeritate. Este deja cunoscut faptul că actualul şef al statului s-a exprimat în mai multe rânduri că va fi un critic al justiţiei motivat pe aceea că această conduită si  presiunea asupra justiţiei este determinată de petiţiile cetăţenilor. Exprimăm totuşi îndoieli că discursul critic al preşedintelui este cea mai bună armă de îndreptare şi eliminare a disfuncţiilor. De altfel, Curtea Constituţională a avut prilejul să dezbată o atare chestiune arătând prin Decizia nr. 435 din 26 mai 2006 pronunţându-se asupra cererii formulate de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională, dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Preşedintele României şi primul-ministru, pe de altă parte că  „libertatea de exprimare şi de critică este indispensabilă democraţiei constituţionale, însă ea trebuie să fie respectuoasă, chiar şi atunci când exprimă a atitudine critică fermă. Întrucât independenţa autorităţii judecătoreşti este garantată prin Constituţie, Curtea consideră că este imperioasă o protejare efectivă, în sens constituţional, a magistraţilor împotriva atacurilor şi denigrărilor de orice natură ar fi ele, aceasta cu atât mai mult cu cât magistraţii, care sunt lipsiţi de orice drept de replică în legătură cu activitatea lor de restabilire a ordinii juridice, ar trebui să poată conta pe sprijinul celorlalte puteri ale statului, cea legislativă şi cea executivă.[4]

Aceste principii au fost întărite şi dezvoltate prin legile privind sistemul judiciar adoptate în anul 2004 şi ulterior modificate substanţial prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.

Observaţia necesară care se impune a fi făcută este aceea că în prezent există suficiente garanţii constituţionale şi legale, precum şi garanţii convenţionale (Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului) în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea justiţiei, însă, în pofida acestor elemente, ne îngăduim să relevăm un fapt deja intrat în istoria noastră recentă. Astfel, după adoptarea Constituţiei din anul 1991 care a proclamat principiul inamovibilităţii judecătorilor, s-a procedat la  acordarea acestui statut tuturor judecătorilor în funcţie, fără să se facă o minimă şi necesară evaluare a acestora din punct de vedere etic, profesional, al bunei reputaţii etc; aceasta  a condus la menţinerea în sistem a unor persoane care s-au dovedit pe parcurs că nu fac cinste magistraturii şi demnităţii acesteia. Apreciem că astfel s-a ratat o bună ocazie de a se face o reală asanare a magistraturii ca sistem şi a magistraţilor ca actori principali ai acesteia.

 

2.2. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti 

Autonomizarea instanţelor judecătoreşti

Dacă în ceea ce priveşte justiţia, în ansamblul ei, aceasta trebuie să fie independentă, instanţelor ar trebui să li se mărească gradul de autonomie, adică de a avea capacitate administrativă independentă. Tendinţa la nivel legislativ şi normativ este ca instanţele judecătoreşti să devină cât mai autonome. Deşi s-au făcut paşi semnificativi în această direcţie nu putem spune că s-a atins acest deziderat. Bunăoară, lipsa unor prerogative în favoarea conducerii instanţelor pentru a propune, adopta şi administra eficient  bugetul, lipsa unor atribuţii ce vizează stabilirea regulilor specifice atât de necesare pentru buna desfăşurare a activităţii în funcţie de particularităţile şi nevoile concrete, fireşti a fiecărei instanţe judecătoreşti.

Deşi în prezent responsabilităţile asupra funcţionării unei instanţe revin conducerii acelei instanţe, conducerii instanţei superioare, CSM-ului şi Ministerului Justiţiei, managementul (atât cel de instanţă, cât şi cel de caz[5]) este aproape inexistent. Iar aceasta se reflectă şi în continuarea dependenţei faţă de Ministerul Justiţiei:

- ordonatorii secundari şi terţiari de credite nu au capacitatea de a întocmi o planificare bugetară temeinică. Pentru aceasta, apelează la angajaţii ministerului, care însă nu au de unde cunoaşte situaţia din teritoriu;

- multe instanţe din ţară sunt dotate cu plăcuţe pe care scrie numele instanţei sub denumirea `Ministerul Justiţiei`, ceea ce creează vizual senzaţia subordonării faţă de acesta. La fel, plăcuţele de înmatriculare ale autoturismelor cu care sunt dotate instanţele conţin iniţialele MJR (Ministerul Justiţiei din România);

- unei mari părţi a personalului din instanţe nu li s-au asigurat legitimaţii de ani de zile de către curţile de apel, acesta folosind legitimaţiile vechi eliberate de Ministerul Justiţiei.

 

Instanţele sunt organizate administrativ ca orice altă instituţie, având un conducător – de regulă ordonator de credite, un colegiu de conducere, şefi de secţii şi subordonaţi. Dacă în îndeplinirea actului de justiţie judecătorii sunt independenţi, în coordonarea sectoarelor auxiliare ale instanţei ei se supun conducerii, potrivit principiului subordonării administrative; la fel personalul auxiliar (grefieri, arhivari, registratori) şi cel conex (agenţi procedurali, şoferi).

Cu menţiunea că următoarele aspecte sunt valabile atât pentru conducerile instanţelor, cât şi pentru cele ale parchetelor, subliniem:

Recrutarea conducătorilor de instanţe

Recrutarea în vederea ocupării funcţiilor de conducere (preşedinte şi vicepreşedinte) la instanţe a devenit o reală problemă a sistemului judiciar. Ani de-a rândul aceste posturi s-au ocupat fără a se face o reală selecţie, considerentele subiective (în special cele politice) şi lipsa de transparenţă fiind caracteristice. Subliniem că doar magistraţilor care ocupă aceste funcţii după septembrie 2005 li s-au verificat cunoştinţele în materie de management, comunicare şi resurse umane, în cadrul concursurilor organizate potrivit legii. Ceilalţi, majoritatea încă, ocupă aceste funcţii dinainte de introducerea cerinţei de a se susţine concurs din aceste materii - astfel, o înnoire completă a conducerii instanţelor după noile condiţii va avea loc de abia în 2009. SoJust consideră că ar fi fost necesară o evaluare a acestor persoane şi organizarea de training-uri pentru specializarea lor. În timp, este de gândit dacă nu cumva ar trebui să se renunţe la ocuparea funcţiei de preşedinte de instanţă de către un judecător – această funcţie fiind eminamente administrativă, ea ar putea să cadă în sarcina unui manager profesionist, iar judecătorii să se ocupe doar de soluţionarea cauzelor, participând la viaţa administrativă a instanţei doar în cadrul colegiilor de conducere. În orice caz, considerăm fără nici o urmă de reţinere că, în perspectiva unui sistem judiciar modern, parte componentă a sistemului judiciar european, activitatea de administrare a instanţelor va reprezenta atributul persoanelor specializate în acest domeniu, urmând ca preşedinţii instanţelor să fie adevăraţi lideri în colectivităţile care îi vor promova în aceste funcţii prin votul lor.

O situaţie particulară îi priveşte pe conducătorii parchetelor. Potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală, aceştia pot infirma actele procurorilor din subordine. Dar, pentru a ocupa un astfel de post de conducere, am arătat că noile dispoziţii legale prevăd susţinerea unui concurs unde nu se verifică capacităţile profesionale ale candidaţilor procurori, ci doar cele manageriale. Prin urmare, se poate ajunge la situaţia în care un procuror bun manager, dar slab pregătit profesional, să trebuiască a se pronunţa cu privire la legalitatea şi temeinicia actelor întocmite de cei pe care îi conduce. SoJust atrage astfel atenţia asupra necesităţii modificării sistemului de recrutare a procurorilor cu funcţii de conducere.

Există multe posturi de conducere neocupate sau ocupate prin delegare, ceea ce constituie o altă problemă acută şi care are influenţă directă asupra activităţii instanţelor. Se ajunge uneori la situaţii aberante: un candidat la funcţia de (vice)preşedinte nu reuşeşte la concursul organizat pentru numirea în această funcţie (constând în plan management, interviu, probe scrise), dar totuşi ocupă acest post prin delegare dispusă de CSM (constrâns într-un simplu interviu). Astfel, practic instituţia delegării este folosită într-un fel ca un mod de eludare a legii; şi spunem aceasta pentru că delegarea se dispune pe maxim 6 luni într-un an, astfel că cel delegat în funcţia de preşedinte în a doua jumătate a anului are toate şansele să fie delegat în continuare în prima jumătate a anului următor, deci poate fi preşedinte un an prin delegare, apoi de regulă se face „rocada” cu vicepreşedintele pe aceeaşi perioadă ş.a.m.d. Nu vedem în baza căror criterii CSM constată că acele persoane care nu reuşesc la examen, pot exercita totuşi – chipurile temporar -  funcţia respectivă[6].

În legătură cu delegarea în funcţii de conducere, mai semnalăm un aspect: CSM pronunţă în mod curent hotărâri retroactive cu privire la aceasta. Astfel, în mod nelegal, CSM dispune ocuparea unor astfel de funcţii cu persoane care îşi încep activitatea mai înainte de a se da o hotărâre în acest sens. Din acest punct de vedere, situaţia cea mai alarmantă s-a petrecut în şedinţa din 15 sept. 2006, când o persoană a fost delegată din 12.06.06 în funcţia de preşedinte de secţie[7]; cum delegarea se poate dispune pe maxim trei luni, rezultă că la data când s-a dispus delegarea aceasta şi incetase, pe 12.09.2006!

Atribuţiile conducătorilor de instanţe

Preşedinţii de tribunale şi de curţi de apel sunt ordonatori secundari şi respectiv ordonatori terţiari de credite. În acelaşi context, al imposibilităţii/nepriceperii unor preşedinţi de instanţe de a se ocupa de toate atribuţiile administrative, relevăm faptul că unii au delegat exercitarea funcţiei de ordonator de credite directorului economic – acest lucru este permis de lege atât tip cât directorul economic nu devine atât ordonator, cât şi executant, ceea ce se întâmplă la instanţele unde compartimentul economic are un personal redus. În orice caz, constatările negative ale Curţii de Conturi sunt aproape inexistente. Şi totuşi, din verificările noastre însă, doi magistraţi de la instanţe diferite dar de acelaşi nivel, cu acelaşi grad profesional şi cu aceeaşi vechime nu primesc acelaşi venit lunar; conducătorii de instanţe utilizează deseori maşinile instituţiei în interesul propriu, etc

Un rol important revine conducătorilor în informatizarea instanţelor. Din păcate, rezistenţa magistraţilor pentru utilizarea computerelor este destul de mare în unele zone: mulţi afirmă că vor deveni dactilografe, nevăzând cu adevărat facilităţile automatizării: nu doar dactilografiere, ci informare asupra legislaţiei prin programele existente în acest sens, asupra practicii judiciare interne şi internaţionale, comunicare între magistraţi, comunicare cu ministerul sau CSM etc. În plus, întreg circuitul informaţiei în instanţe va fi schimbat datorită informatizării, ceea ce va prinde total nepregătite instanţele, plus că va trebui acordată atenţie maximă securităţii informaţiilor.

Ordonator principal de credite a rămas încă Ministerul Justiţiei. Legea 304 din 2004 prevede că bugetul instanţelor va trece din 2008 în responsabilitatea ICCJ, pe când în Raportul de ţară al Comisiei Europene din octombrie 2005 se sugerează că acest lucru trebuie să se facă în favoarea CSM. SoJust subliniază însă că, deocamdată, nici ICCJ nici CSM nu au dovedit că au capacitatea preluării întregului buget al instanţelor. Nu putem însă să nu remarcă o anomalie legislativă, aceea că, deşi ministrul justiţiei are sub autoritate parchetele, totuşi el nu deţine bugetul acestora, ci procurorul general al parchetului de pe lângă instanţa supremă este ordonator principal de credite pentru toate parchetele; pe când, ministrul justiţiei este ordonator de credite pentru instanţe, cu excepţia curţii supreme care are buget separat, deşi instanţele ar trebui să fie independente financiar de puterea executivă.

Sunt instanţe unde preşedinţii încep să nu îşi mai asume responsabilităţile, apelând tot mai des la colegiul de conducere. Astfel, deciziile importante se iau de acest organism colectiv, deşi persoanele din componenţa sa nu primesc venitul pe care îl are un preşedinte de instanţă. Dar s-a ajuns să fie convocat colegiul de conducere şi pentru luarea unor măsuri simple, precum aprobarea cererilor de acordare a concediului de odihnă.

Oricum, unii conducători de instanţe nu au aceeaşi încărcătură de dosare pentru soluţionat ca şi colegii lor, motivând ocuparea funcţiei de conducere; sunt unele instanţe unde preşedintele nici măcar nu mai soluţionează cauze, situaţie întâlnită şi în cazul procurorilor cu funcţie de conducere. Asta, în condiţiile în care pentru ocuparea acelei funcţii de conducere sunt remuneraţi în plus faţă de colegii lor.

În fine, încă o critică a conducătorilor de instanţă este faţă de articolele apărute în presa locală despre magistraţi. În 2004, ministrul justiţiei a aprobat un ordin prin care solicita preşedinţilor să înştiinţeze inspecţia ministerului despre astfel de ştiri. După preluarea atribuţiilor de inspecţie de către CSM, o mare parte a preşedinţilor au găsit necesar să înştiinţeze din proprie iniţiativă acest organism. Credem că asemenea atribuţii pot fi eventual stabilite între purtătorii de cuvânt ai instanţelor şi parchetelor şi cel de la CSM.

Colegiile de conducere

Şi activitatea colegiilor de conducere se desfăşoară, în anumite instanţe, în condiţii de totală lipsa de transparenţă şi chiar sfidare a judecătorilor care i-au propulsat în acel organism colectiv de conducere. În multe instanţe, convocarea colegiului nu se realizează în spiritul legii, nu este întocmită o ordine de zi, iar materialele ce vor forma obiectul dezbaterilor nu sunt puse la dispoziţia membrilor colegiului. Există instanţe în care judecătorii nu sunt informaţi cu privire la orarul şi ordinea de zi a şedinţelor colegiului de conducere şi nu li se comunică hotărârile adoptate de colegiu.

Uneori desfăşurarea şedinţelor colegiului este consemnată lapidar în procesul verbal, fără a reflecta modul real de dezbatere a problemelor analizate. Deosebit de gravă este nemotivarea de către colegiul de conducere al unor instanţe a hotărârilor adoptate, dând senzaţia de superficialitate, arbitrariu ori  urmărirea satisfacerii anumitor interese personale.

Regulamentul de ordine interioară

În momentul de faţă, toate instanţele din ţară funcţionează potrivit unui regulament unic, edictat de CSM. Doar ICCJ a adoptat un regulament distinct[8]. SoJust se declară împotriva acestei practici. Existenţa unui singur regulament pentru aproximativ 230 de instanţe este contraproductiv – acestea au grade diferite, număr de personal diferit, funcţionează în zone geografice diferite (ceea ce a şi condus în concret la conturarea anumitor practici locale).

În vederea autonomizării instanţelor şi în egală măsură a eficientizării activităţii acestora, CSM ar trebui să adopte doar un regulament cadru, iar în rest fiecărei instanţe să i se dea posibilitatea ca, eventual prin intermediul colegiului de conducere, să adopte normele necesare unei bune funcţionări în raport cu specificul şi nevoile fireşti ale regiunii sau zonei de competenţă. Apreciem că aceasta va conduce nu numai la eficientizarea în plan general a justiţiei ca serviciu public, dar în egală măsură dacă nu şi mai important va servi interesele justiţiabililor, ale cetăţenilor în general.

Unul dintre cele mai aberante aspecte este cel în legătură cu programul de lucru al magistraţilor. Sunt instanţe în care preşedinţii insistă în completarea condicilor de prezenţă deşi această obligaţie nu cunoaşte vreo reglementare legală. Apoi, deşi în Regulamentul intern actual se prevede în art. 88 alin. (1) că „Programul de lucru la instanţe este de 8 ore zilnic, timp de 5 zile pe săptămână; programul începe de regulă la ora 8,00 şi se încheie la ora 16,00”, de multe ori şedinţele de judecată se desfăşoară şi în afara acestor ore, indiferent că sunt procese civile sau penale. Oricum, SoJust militează pentru un program de lucru flexibil al judecătorilor, prezenţa la sediul instanţei urmând să fie asigurată doar pentru asigurarea desfăşurării sarcinilor judiciare şi, cel mult, administrative. O atare flexibilitate a prezentei judecătorilor la sediul instanţei este impusă, cel puţin în prezent, şi de condiţiile materiale precare de care dispun aceştia, birourile lor fiind supraaglomerate şi lipsite de condiţiile elementare de igienă, aspecte ce influenţează negativ munca judecătorului.

2.3. Asanarea morală a magistraţilor şi creşterea profesionalismului lor

Salarizarea

Principala problema ridicata de magistraţi este salarizarea. Eforturile bugetare pentru majorarea indicelui de referinţă sectorial, informatizare, reparare sedii, plata drepturilor salariale restante par a fi trecute într-un plan secund. Pentru cei care discriminatoriu au primit spor 40% (anticorupţie, terorism) s-a ajuns la situaţia ilegala de a prelungi durata proceselor şi la cea dezonorantă de a numi toţi judecătorii din secţia penală ca specialişti in cauze de terorism sau anticorupţie doar pentru ca mai multe persoane să încaseze aceste sume de bani.

Este adevărat că încă nu este dezvoltat un sentiment al responsabilităţii la magistraţi, după cum nu există nici instrumentele de definire, impunere şi control in sistem.

Declaraţiile de avere

Sunt judecători care nu respectă regulile stabilite legal pentru a mări transparenţa sistemului: din declaraţiile de avere postate pe internet, am constatat că foarte multe nu sunt semnate, neînţelegându-se dacă ele sunt sau nu asumate de titulari.

În fine, cercetând declaraţiile de avere şi cele de interes ale magistraţilor, am descoperit faptul că unii sunt acţionari (de ex, la ICCJ sunt 9 judecători în această situaţie, iar la parchetul de pe lângă aceasta sunt 6 procurori), lucru interzis de lege şi confirmat recent de către CSM. Or, încălcarea legii cu privire la acest aspect constituie abatere disciplinară, însă, deşi declaraţiile de avere sunt postate de un an de zile, CSM nu s-a sesizat cu privire la neregulile menţionate.

Detaşări

Magistratura a devenit o veritabilă bază de resurse umane pentru detaşări în alte instituţii: CSM, Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Guvern, Ministerul Afacerilor Externe etc. – aceasta deşi sistemul se confruntă cu o lipsă acută de magistraţi, iar în condiţiile în care nu există o politică clară în materia resurselor umane, aceste detaşări afectează calitatea muncii celor rămaşi să lucreze în locul detaşaţilor.  În acest context, se poate pune şi problema dacă nu cumva, la încetarea detaşării, magistratul în cauză are vreo datorie morală faţă de instituţia în care a fost detaşat, aspect care îi va putea afecta la un moment dat imparţialitatea.

Magistratura română se confruntă cu o acută lipsă de personal, generată de mai mulţi factori. Un factor important şi care a accentuat această criză a fost modificările din iunie 2005 ale celor trei legi (organizarea judiciară, statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea şi funcţionarea CSM). Menite să cureţe magistratura, modificările ne-au dovedit că un număr important de magistraţi văd în această profesie doar un loc unde se câştigă bine. Altfel nu ne putem explica de ce de ex, un magistrat la 49 ani a ales să se pensioneze anticipat imediat ce i s-a oferit ocazia, deşi până la vârsta normală de pensionare mai erau 16 ani[9].

Fosta securitate

Există puternice suspiciuni că unii magistraţi au fost agenţi sau colaboratori ai fostei securităţi a statului comunist[10]. Nu vom şti niciodată câţi dintre magistraţii de după 1990 proveneau din rândul acestora, date fiind pensionările în masă de până acum. Dar pentru cei care în prezent îşi exercită funcţia în sistemul judiciar, sistem care are în primul rând rolul de a proteja drepturile individului, nu vedem cum un magistrat care a contribuit la întreţinerea terorii instaurate de securitate ar putea să îşi îndeplinească această înaltă funcţie socială.

Deşi prin legea nr. 247 din 2005 s-a prevăzut obligativitatea pentru CNSAS ca până la 22 ian.2006 să verifice declaraţiile magistraţilor cu privire la apartenenţa sau colaborarea cu securitatea, nici până în prezent nu au fost comunicate rezultatele acestor verificări. Legea nu prevede vreo sancţiune pentru magistraţii respectivi, în afară de faptul că ei nu vor putea ocupa funcţii de conducere sau de membri CSM, dar SoJust consideră că din motive de moralitate aceştia vor trebui să demisioneze[11]. Oricum, considerăm necesară publicarea acestor declaraţii.

Primul magistrat dovedit, potrivit informaţiilor apărute în presă[12], că a colaborat cu securitatea este chiar un membru CSM. Refuzul demisiei sale, precum şi a iniţierii procedurii de revocare de către preşedintele sau vicepreşedintele CSM, aşa cum a solicitat SoJust, AMR şi Asociaţia 15 nov 1987 ne-a convins că cei care ar trebui să impună respectarea moralei în rândul magistraţilor nu au voinţa de a-şi aplica lor înşişi aceleaşi standarde. Eşecul CSM în această materie a determinat magistraţii din ţară să iniţieze ei revocarea judecătorului vizat – în ultima săptămână, adunările generale ale judecătorilor de la tribunalele din Cluj şi Oradea au votat deja revocarea.

Transparenţă

În vederea creşterii transparenţei sistemului, credem că ar trebui publicate toate datele de interes public referitoare la magistraţi. Astfel, considerăm necesară publicarea biografiei profesionale (educaţie si etape profesionale, lucrări publicate, activităţi semnificative în interesul justiţiei) pentru fiecare magistrat din ţară, însoţită de fotografie[13].

Atragem atenţia că, deşi art. 113 alin. 1 din Legea 161 din 2003 obligă ca declaraţiile de interese să fie publice, sunt instanţe care nu s-au conformat (Tribunalul Bucureşti, judecătoriile de sector, judecătoriile din Braşov ş.a). Deşi aceasta constituie abatere disciplinară şi sancţionarea ei este de competenţa CSM, până în prezent acesta nu s-a autosesizat în această chestiune.

În aceeaşi idee, relevăm că sunt unele instanţe care nu respectă legea 544 din 2001 cu privire la furnizarea informaţiilor de interes public. Cea mai mare curte de apel din ţară a fost recent condamnată pentru o astfel de încălcare; în prezent, instituţia refuză executarea de bună voie a hotărârii judecătoreşti[14].

Recrutare

Aparent, numărul de magistraţi este insuficient pentru soluţionarea unui număr de aproximativ 2 mil. de dosare anual. Situaţia este îngreunată şi de lipsa unui număr suficient de personal auxiliar, şi de încărcarea artificială a instanţelor cu unele cauze neserioase pentru soluţionat. Întrucât în practică foarte multe locuri sunt ocupate dar persoanele respective sunt în concediu de maternitate sau detaşate la diverse instituţii, propunem instituirea unui sistem de angajări temporare în posturile de magistraţi, dar şi de personal auxiliar.

Sănătate şi securitate în muncă

Pentru asigurarea unei calităţi sporite a muncii judecătorilor şi personalului auxiliar, CSM trebuie să implementeze programul de normare a muncii cât mai curând.

De asemenea, potrivit reglementărilor în vigoare, la fiecare instanţă trebuie organizate compartimente de protecţie a muncii, cu servicii de securitate şi de sănătate a muncii. Lipsa unei astfel de organizări şi mai ales a medicilor de medicina muncii se reflectă în netratarea la timp al unor magistraţi care suferă de anumite disfuncţii fizice sau psihice[15].

Pregătirea profesională a judecătorilor

În această chestiune facem o paralelă cu situaţia de anul acesta a profesorilor: la examenul de titularizare mulţi au obţinut nota 5, pe când media de admitere era 7. Totuşi, datorită numărului scăzut de profesori, cei care au obţinut note între 5 şi 7 vor preda mai departe anul acesta ca suplinitori[16].

La fel este şi în cazul judecătorilor: dacă analizăm datele oferite de tabelele cu note de la ultimul examen de promovare în funcţii de execuţie (de la Judecătorie la Tribunal şi de la Tribunal la Curtea de Apel) din 2006, ajungem la următoarele concluzii: din 780 candidaţi, un număr de 180 la dreptul material, 140 la procesual, 158 la jurisprudenţa ICCJ şi a Curţii Constituţionale şi aproape 500 la jurisprudenţa CEDO si Curţii Europene de Justiţie (adunate, de data aceasta) au obţinut note mai mici de 5 (din 10)[17]. Şi totuşi, după această verificare a cunoştinţelor, ei judecă mai departe fără a exista o certitudine asupra acoperirii carenţelor astfel constatate.

O situaţie similară am întâlnit şi la recrutarea magistraţilor din rândul juriştilor cu 5 ani vechime. Acum un an, un avocat s-a prezentat la concursul pentru admitere în magistratură şi a obţinut nota 2 tocmai la materia pe care o preda la facultate. După o nouă încercare, a reuşit să intre în magistratură…

2.4. Desfăşurarea activităţilor judiciare

Judecător sau instanţă judecătorească

Nici prin legile justiţiei din 2004, nici prin modificările din 2005, nu s-a înţeles că justiţia nu este realizată de instanţe, ci de judecători. Este adevărat că eroarea provine de la norma constituţională potrivit căreia „Justiţia se înfăptuieşte de ICCJ şi celelalte instanţe judecătoreşti reglementate de lege”. Pe lângă faptul că nu înţelegem dihotomia în ICCJ pe de o parte şi celelalte instanţe judecătoreşti pe de altă parte, este evident că o hotărâre nu se dă de întreaga instanţă judecătorească, ci de judecătorii care activează în cadrul acelei instanţe. Aceasta este o deosebire fundamentală de celelalte puteri publice: în timp de pentru edictarea unei legi sau hotărâri este necesară aprobarea sa de către Plenul Parlamentului, respectiv de Plenul Guvernului, pentru exercitarea puterii judecătoreşti este suficient un singur judecător[18]; de asemenea, tot spre deosebire de celelalte puteri publice, posturile de magistrat se ocupă prin examen şi nu prin procedura alegerii, precum în alte state.

În această idee, instanţele judecătoreşti nu pot avea decât rol administrativ (de altfel ele şi sunt organizate ca instituţii administrative), adăpostind în interiorul lor cabinetele judecătorilor – adevăraţii înfăptuitori ai justiţiei.

Împărţirea aleatorie a dosarelor

În trecut, dosarele erau repartizate judecătorilor spre soluţionare de către preşedintele instanţei sau al uneia din secţii, ceea ce constituia o presiune directă asupra magistratului (de ex, judecătorii „incomozi” primeau dosare mai multe şi/sau grele) sau era menită să ridice suspiciuni de corupţie. Acest ultim motiv a generat apariţia Hotărârii CSM nr. 71 din 9 martie 2005 şi în prezent împărţirea dosarelor se face aleatoriu, cu ajutorul computerului. 

Cu privire la funcţionarea acestui sistem, arătăm că determinarea de către computer atât a judecătorului, cât şi a primului termen de soluţionare a dosarului este improprie. Întrucât electronic nu se ţine evidenţa dosarelor în curs, ci doar a celor nou intrate, se poate ajunge astfel a un judecător care are deja mai multe dosare de soluţionat sau mai grele, să fie supraîncărcat prin atribuirea cauzelor nou intrate fără a se putea ţine seama de acestea.

De aceea, SoJust arată că se impune ca doar judecătorul să fie desemnat electronic. Acesta va urma apoi să îşi stabilească singur primul termen de judecată, în funcţie de încărcătura de dosare pe care o are şi de timpul pe care îl apreciază necesar pentru a studia în mod temeinic dosarul. Astfel, se măreşte autonomia administrativă a judecătorului în sânul instanţei. Pe de altă parte, în multe situaţii computerul nu poate fi programat să determine şi să stabilească primul termen de judecată în aşa fel încât să se respecte celeritatea şi rezolvarea urgentă a unui dosar (avem în vedere cauzele ce se judecă de urgenţă şi cu precădere).

Programarea şedinţelor de judecată

Una dintre problemele justiţiabililor este aceea că nu pot prezice când se vor finaliza procedurile. Intentarea unei acţiuni deseori înseamnă abordarea unui proces care se aşteaptă să fie îndelungat dar a cărui întindere exactă este imposibil de prezis. Astfel, justiţiabilii tind să considere că impresia unui proces care nu se va mai termina niciodată se aplică tuturor cauzelor[19]. Justiţiabilii necesită procese previzibile (de la început) ca şi o perioadă optimă de soluţionare. Totuşi, trebuie notat faptul că o limită temporală predictibilă nu este în sine o limită de timp acceptabilă. Acţionând în vederea unei mai bune predictibilităţi a cadrului temporal este aşadar suplimentar acţiunii de a reduce durata temporală. Transparenţa ar trebui oferită prin publicarea datelor legate de durata proceselor pentru fiecare tip de cauze, atât la nivel naţional cât şi la nivelul instanţelor.

În prezent, justiţiabilii sunt citaţi la aceeaşi oră, dimineaţa, indiferent de numărul de ordine pe care îl au. Se întâmplă astfel ca unii să aştepte de dimineaţa până noaptea târziu pentru a le veni rândul la judecată. Situaţia se întâlneşte mai ales în materia penală la instanţele de fond, unde durata unei zile de judecată este mai mare datorită numărului ridicat de audieri. O bună organizare a instanţei ar include citarea la anumite ore: prima dată dosarele unde există cereri de amânare, apoi cele cu lipsă de procedură, apoi cele unde administrarea probelor este mai simplă (cu acte) etc. 

În perioada vacanţei judecătoreşti, deşi legea prevede că se soluţionează doar cauzele urgente şi în penal cele cu arestaţi, mulţi preşedinţi de instanţe dispun judecarea normală, pe tot parcursul verii, pentru a figura pe o poziţie mai bună în statistica naţională cu privire la numărul dosarelor soluţionate. Decizia nu este una dintre cele mai fericite: vacanţa ar trebui lăsată judecătorilor să se pună la punct cu apariţiile legislative, iar întregul personal să îşi poată efectua concediul de odihnă. Oricum, avocaţii sunt majoritatea în vacanţă în această perioadă, astfel încât fixarea unui termen în timpul verii este pur formală, doar pentru a rula dosarul, căci amânarea soluţionării lui este aproape sigură. Nu lipsite de importanta sunt cheltuielile inutile din bugetul instanţelor, determinate de citarea părţilor pe timpul vacanţei judecătoreşti, în situaţia în care majoritatea cauzelor se amână pentru lipsa apărătorilor. 

Publicarea soluţiilor

Deşi s-a creat în mod oficial facilitatea publicării soluţiilor instanţelor fiecărei instanţe la http://portal.just.ro, oportunitatea nu este îndeajuns exploatată.

Doar la instanţele din judeţul Argeş am întâlnit postate pe internet toate deciziile judecătorilor, in extenso, într-o modalitate care permite consultarea soluţiilor pronunţate într-o zi în timp real, căutarea practicii unui judecător într-o anumită materie sau controlarea de către preşedinte a modalităţii de respectare a termenului de redactare a hotărârilor. Această aplicaţie ar trebui extinsă pentru toată ţara: pe lângă facilităţile oferite părţilor şi avocaţilor de a consulta mersul unui dosar şi conţinutul hotărârilor, ea face inutilă menţinerea de către instanţe a registrelor în format de hârtie.

Nu în ultimul rând accesul magistraţilor la textul integral al hotărârilor judecătoreşti serveşte la unificarea practicii judiciare, aspect deloc de neglijat în prezent.

Motivarea soluţiilor

Modalitatea de redactare a unei hotărâri în România este cea pe care o cunoaştem cu toţii: practicaua, considerentele, urmate la final de dispozitiv. Există puţine hotărâri judecătoreşti organizate ori structurate pe puncte de argumentare, numerotate. Este îndeobşte cunoscut că hotărârile instanţelor europene (Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi instanţele comunitare - Curtea Europeană de Justiţie, Tribunalul de Primă Instanţă şi Tribunalul Funcţiei Publice) au  la bază o altă modalitate de sistematizare a ideilor ce uşurează foarte mult abordarea problemelor, iar stilul de redactare este cel mai indicat fiind uşor de citit. Pentru a se realiza o clasificare a problemelor abordate la redactarea hotărârii este nevoie de o capacitate de sinteza, viziune de ansamblu şi un oarecare simţ estetic.

Acest mod de redactare nu este specific judecătorilor români, regula fiind expunerea tuturor problemelor, fără a le numerota sau fără a individualiza paragrafele şi, deci, fără a putea face referire la vreun punct anterior sau la un anumit paragraf. Mai mult, a motiva o soluţie se rezumă de cele mai multe ori la o narare inutilă a tuturor actelor procedurale efectuate de părţi sau instanţă, urmate la final de redarea seacă a textului de lege aplicabil.

De aceea, credem ca ar trebui sa fie revizuită modalitatea de redactare a hotărârilor, oarecum desuetă, vetustă, astfel încât hotărârea să permită şi instanţelor de control judiciar să facă referire la anumite probleme prin indicarea punctului sau a paragrafului, să faciliteze lectura, înţelegerea şi să uşureze analiza acesteia de către justiţiabili şi nu în ultimul rând să fie recunoscute de instanţele europene[20].

Relaţia cu justiţiabilii

În ceea ce ii priveşte pe cetăţeni, în calitatea lor de “consumatori de justiţie”, se constată că este încă o mare distanţă între magistraţi şi aceştia: deseori justiţiabilii părăsesc, nemulţumiţi, sălile de judecată, întrucât  nu li se explică suficient ce se întâmplă, soluţiile nu sunt convingătoare, hotărârile nu sunt previzibile. Cum, în ceea ce îi priveşte, nu funcţionează un “organism de protecţia consumatorului”, relevantă este activitatea eficientă a instanţelor judecătoreşti, fiecare şi în ansamblu, şi deopotrivă reacţia şi acţiunea energică a CSM. Deşi anul trecut a fost tipărit un „Ghid al justiţiabilului”, informaţiile conţinute de acesta sunt doar reproduceri ale textelor legale şi nu prezentări într-o manieră accesibilă a informaţiilor de interes procesual[21]. Am găsit instanţe unde acest ghid nici măcar nu este afişat (cu excepţia internetului), ci este ţinut în birourile judecătorilor sau grefierilor.

Dar şi desele reacţii nepotrivite ale justiţiabililor întreţin această situaţie tensionată. De la abrogarea ultrajului prin insultă şi calomnie, nu puţine sunt situaţiile în care părţile sau martorii înjură magistraţii fără a se putea lua împotriva lor decât măsura amendării procesuale. De asemenea, datorită lipsei unui număr suficient de jandarmi în incinta instanţelor, de multe ori securitatea magistraţilor este pusă în pericol de justiţiabili recalcitranţi. În fine, ar mai fi de amintit că petiţiile nenumărate adresate organelor administrative sau legislative (Preşedinţie, Guvern, Parlament, CSM) ori mass-media, în căutarea unei justiţii paralele[22], nu face decât să adâncească starea negativă şi să mărească neîncrederea populaţiei în justiţie.

O practică tot mai extinsă o constituie repetarea unor cereri respinse iniţial de instanţă, fără ca aceasta să poată fi stopată potrivit legislaţiei actuale (de ex, se respinge cererea de revocare a măsurii arestării preventive de un judecător, iar a doua zi inculpatul formulează o nouă cerere pentru aceleaşi motive la un alt judecător). Astfel de situaţii ar trebui să îşi găsească o rezolvare legislativă, aşa cum s-a găsit recent în materia recuzării prin Legea 356 din 2006.

Societatea civilă (instituţii relevante, organizaţii neguvernamentale, cetăţeni) atât la nivel naţional cât şi internaţional ar trebui încurajaţi să participe la dezbaterea având scopul de a îmbunătăţi funcţionarea sistemului judiciar.

 

3. Independenţa justiţiei

Independenţa justiţiei nu poate privi decât judecătorii[23]. În condiţiile în care aceştia se bucură de inamovibilitate, ei au dreptul (de ce nu, chiar obligaţia) de a demasca public tentativele de deturnare a mersului unui proces. Cum astfel de demascări nu au avut loc, înţelegem fie că manifestările respective nu au existat, fie că judecătorii sunt caracterizaţi prin frică[24] şi atunci nu merită să exercite această înaltă funcţie. Sigur, este de preferat ca nici cu privire la procurori - care nu fac însă justiţie - să nu existe asemenea încercări. Ele s-au înregistrat însă de-a lungul anilor. Şi au fost şi în anul 2005 (chestiunea telefoanelor şi a întâlnirilor între anumite persoane cercetate şi reprezentanţi ai autorităţilor).

Totul trebuie să fie astfel reglementat (legislativ sau consacrat prin practici) încât oamenii să înţeleagă că orice discuţie despre proces trebuie să se desfăşoare în faţa organului judiciar, cu care trebuie să colaboreze întru totul pentru a ajuta la aflarea adevărului.

Din acest punct de vedere, SoJust critică votul dat în Parlament cu privire la percheziţia domiciliară a unui parlamentar. Într-o ţară în care suspiciunile de corupţie sunt acute şi neîncrederea în justiţie este mare, o astfel de decizie nu a făcut decât să creeze convingerea că deşi se spune că suntem egali în faţa legii, unii sunt totuşi mai egali decât alţii. SoJust speră că Parlamentul nu a devenit o tribună de la care se fac apărări în procese sau, mai mult, se soluţionează cauze.

S-au înregistrat aprecieri generale negative din partea unor miniştri sau chiar a preşedintelui ţării cu privire la funcţionarea sistemului juridic. SoJust consideră că, în anumite limite, asemenea aprecieri sunt necesare: clasa politică, cel puţin acum, manifestă interes pentru funcţionarea sistemului juridic într-un mod obiectiv, există voinţa politică de reformă. Discursul politic face parte din instrumentarul politicianului, dar atragem atenţia asupra principiilor care trebuie promovate în astfel de discursuri: calitatea actelor procesuale, necesitatea încrederii populaţiei în sistem, independenţa decizională, termenul rezonabil de soluţionare a dosarelor[25].

Pe de altă parte, este adevărat că nu trebuie să se ajungă la extrema cealaltă: iresponsabilitatea. „Independenţa justiţiei nu înseamnă impunitatea magistraţilor”, spunea recent un înalt comisar european[26]. Nu trebuie să uităm că magistratul se supune legii, iar legea trebuie aplicată în litera şi spiritul ei de către toţi magistraţii în egală măsură – doar astfel se va ajunge şi la aplicarea unitară a legii. Pe de altă parte, instanţele disciplinare şi morale ale magistraturii – CSM şi asociaţiile de magistraţi – trebuie să funcţioneze nu în scopul de a proteja magistraţii, de a nu se afla carenţele caracterului sau pregătirii lor, ci pentru a proteja populaţia de posibile abuzuri sau greşeli. La urma urmei, independenţa nu este un privilegiu al magistratului, ci un beneficiu al cetăţeanului.

4. Rolul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ)

ÎCCJ ar trebui să fie curtea etalon. Calităţile profesionale şi morale ale judecătorilor de la instanţa supremă ar trebui să fie dincolo de orice suspiciune. SoJust atrage atenţia că desemnarea judecătorilor ICCJ reprezintă o decizie de importanţă majoră pentru întreaga societate şi pentru procesul de reformă a sistemului judiciar. Având în vedere că hotărârile Instanţei Supreme afectează vieţile a milioane de români, numirea judecătorilor la aceasta instanţă este o problema de interes public. De aceea, CSM ar trebui să aibă criterii foarte clare şi adecvate în această materie. SoJust propune ca procedura de numire să fie axată pe următoarele principii: 1. principiul competenţei profesionale; 2. principiul promovării drepturilor şi libertăţilor fundamentale înscrise în Constituţie şi în documentele internaţionale la care România este parte; 3. principiul promovării şi protecţiei independenţei Puterii judecătoreşti; 4. principiul transparenţei; 5. principiul implicării judecătorilor din toată ţara. Candidaţii ar trebui evaluaţi după criterii cum sunt: experienţa în soluţionarea cauzelor complexe; disciplina procedurală; integritatea; cunoaşterea şi folosirea practicii judiciare a CEDO; coerenţa şi claritatea argumentării; independenţa şi imparţialitatea; pregătirea continuă şi interesul pentru cercetarea juridică.

Or, verificarea unor astfel de cerinţe impune o monitorizare nu doar atentă, ci şi îndelungată a potenţialilor candidaţi pentru ICCJ. În acest context, ne este imposibil să înţelegem cum a fost promovat, pe 15 sept. 2006 la instanţa supremă, şeful Inspecţiei Judiciare de la CSM[27]. Astfel, legea impune ca o condiţie de promovare ca persona candidată să fi fost judecător în ultimii doi ani, or candidatul în cauză nu a activat în instanţă, ci a fost detaşat într-o instituţie, alta decât o instanţă judecătorească. În al doilea rând, chiar instituţia în care a fost detaşată – CSM – este aceea care e competentă să decidă asupra promovării judecătorilor, ceea ce dă naştere la un evident conflict de interese. Mai mult, Inspecţia Judiciară e abilitată chiar să facă verificări cu privire la membrii CSM. Cum în ultimul an au fost făcute astfel de verificări soldate cu efect negativ, nu putem să nu ne gândim la faptul că, de fapt, avansarea sefului inspecţiei, pe lângă faptul că e ilegală, e un fel de răsplată. În plus, cât timp încă nu şi-a dat demisia din CSM, nu credem că noul judecător la instanţa supremă va demara vreo procedură împotriva celor care i-au dat votul.

Deşi în 2005 s-a consacrat legislativ că preşedintele ICCJ este reprezentantul puterii judecătoreşti, SoJust nu a identificat până acum nici o acţiune a actualului preşedinte corespunzător acestei funcţii. Mai mult, prezenţele publice, distinct, ale acestuia sunt inexistente.

Rolul ICCJ în materia conturării unei practicii unitare este poate cel mai important. Asigurarea unei interpretări unitare a legii va fi în mod special importantă pentru construirea încrederii care stă la baza principiului recunoaşterii reciproce de către instanţele din străinătate. Din nefericire, chiar la instanţa supremă am întâlnit cazuri de practică neunitară: nu numai că un complet decide într-un sens contrar altui complet într-o cauză similară, ci sunt şi cazuri când un judecător dintr-un complet decide într-un fel, iar când este în alt complet într-o cauză similară decide altfel. De asemenea, sunt situaţii în care la instanţe se trimite practica ICCJ în fascicule cu o anumită practică, în timp ce partea primeşte o hotărâre cu o altă practică.

Interesant este că modalitatea de pregătire profesională a judecătorilor de la ICCJ nu este cunoscută. Foarte rar un judecător de la această instanţă ia parte la seminariile de pregătire organizate cu ceilalţi magistraţi. Oricum, un raport de activitate al ICCJ pe anul 2005 nu este nici acum publicat[28].

Competenţa materială a ICCJ trebuie regândită: acţionând potrivit actualelor reglementări, instanţa este supraaglomerată. Poate ar începe şi aici reforma dacă ICCJ ar avea a se pronunţa numai asupra chestiunilor de principiu (cum ar fi recursurile in interesul legii etc.), iar nu a da decizii de speţa pe individualizarea pedepsei la infracţiuni de competenţa în primă instanţă a tribunalelor si pentru pretenţii de 5 miliarde şi un leu in civil.

Apoi, pornind de la curtea supremă, gândită ca o curte de casaţie şi nu de justiţie, ar trebui regândită competenţa tuturor instanţelor, cu lămurirea rolului şi locului curţilor de apel, instanţele cele mai nepotrivite actualului sistem (căci au şi competenţă în primă instanţă, şi competenţă în apel, şi în recurs). Viziunea cea mai adecvată o considerăm aceea de a împărţi competenţa de primă instanţă între judecătorii şi tribunale, iar competenţa de a soluţiona apelul (care ar urma să fie singura cale ordinară de atac) să fie în favoarea curţilor de apel; chestiunile prejudiciale (de interpretare a unui text de lege sau de schimbare a jurisprudenţei), precum şi recursul, însă doar pentru chestiuni de drept, urmând să revină Înaltei Curţi.

5.Soluţionarea optimă a cauzelor

Pentru o soluţionare temeinică a dosarelor, administrativ şi politic, la nivel central, dar şi la nivel local trebuie să se ia anumite măsuri concentrate. Aceste necesităţi au fost deja analizate la nivel european[29] şi soluţiile oferite nu trebuie decât implementate şi în România.

Astfel, la nivelul autorităţilor statale ar trebui urmate liniile de acţiune:

  1. a. acţionarea asupra resurselor:

- toţi participanţii la justiţie trebuie să primească o remuneraţie suficientă proporţională cu contribuţia lor;

- dezvoltare înseamnă facilitarea dezvoltării „proiectelor instanţelor” către obiective de administrare a cauzelor;

- asigurarea că celor responsabili cu managementul administrativ al instanţelor le sunt furnizate pregătirea profesională adecvată şi le sunt definite în mod clar responsabilităţile specifice pentru fiecare categorie implicată;

- îmbunătăţirea administrării cazurilor în derulare şi a celor neprocesate;

- modernizarea resurselor, mai ales prin utilizarea mijloacelor informatice.

b. acţiunea asupra calităţii legislaţiei: pentru fiecare lege, evaluarea impactului avut asupra cadrului temporal judiciar şi asupra activităţii instanţelor.

c. îmbunătăţirea previzibilităţii cadrului temporal: publicarea informaţiilor referitoare la durata procedurilor pentru fiecare tip de caz.

d. definirea şi monitorizarea standardelor pentru un cadru temporal optim pentru fiecare tip de caz:

- elaborarea unui cadru temporal standard pentru a fi încorporat în programele de îmbunătăţire a operabilităţii instanţelor;

- monitorizarea complianţei cu cadrul temporal optim;

- dezvoltarea capacităţilor de informare şi analiză a cadrelor temporale puse în aplicare în mod concret de către instanţe;

- conştientizarea instanţelor cu privire la importanţa acordării unei atenţii speciale cazurilor mai vechi;

- asigurarea că există numai o singură limită temporală între momentul în care decizia se pronunţă verbal şi data la care decizia este comunicată în scris părţilor.

e. îmbunătăţirea strategiilor de informare şi comunicare:

-furnizarea de instrumente statistice adecvate, în care cazurile individuale sunt înregistrate în baza unui sistem naţional administrat de către un departament central de statistică;

- încurajarea participării societăţii civile în dezbateri cu privire la îmbunătăţirea operativităţii sistemelor judiciare,

- dezvoltarea activităţilor de cercetare şi analiză a diverselor chestiuni în discuţie cu privire la perioada de timp rezonabilă.

La nivelul procedurilor, ar trebui implementate următoarele:

  1. a. permiterea modificării cadrului temporal:

- dezvoltarea unei proceduri care necesită ca instanţele relevante şi părţile să cadă de acord cu privire la stabilirea unei limite temporale determinate;

- introducerea ideii de informare obligatorie a persoanelor cu privire la cadrul temporal prevăzut în cazurile la care se constituie ca părţi în proces.

b. acţiunea asupra unui număr de cazuri derulate de către instanţă prin asigurarea utilizării adecvate a procedurii de apel şi a altor proceduri:

- fără a aduce atingere dreptului la judecată eficientă, opţiunile de apel trebuie limitate. CEDO a confirmat că, făcând subiectul unor anumite garanţii, o astfel de limitare nu este contrară prevederilor Convenţiei[30];

- introducerea mecanismelor de filtrare  în ceea ce priveşte Curtea Supremă;

- analizarea posibilităţilor de sancţionare a persoanelor care declară apel în mod abuziv şi manifest.

c. acţiunea asuprea calităţii procedurilor:

-crearea sau consolidarea funcţiei judecătorului responsabil cu pregătirea cazurilor pentru înfăţişare (juge de la mise en état), în materie civilă;

- interzicerea amânărilor sine die a procedurilor;

- existenţa unor consecinţe a procedurilor în cazul absenţei sau întârzierii nejustificate;

- acordarea unei atenţii prioritare calităţii hotărârilor pronunţate în primă instanţă.

d. definirea priorităţilor în administrarea cauzelor: elaborarea unui sistem de procesare a priorităţilor în baza unei clasificări iniţiale a categoriilor de cazuri aflate în derulare.

e. o mai bună organizare a proceselor pentru a se reduce timpul de aşteptare, şi o atenţie sporită adresată victimelor şi martorilor: organizarea audierilor astfel încât să fie reduse incertitudinile privind ora la care persoanele chemate în faţa instanţei trebuie să se înfăţişeze efectiv.

f. instituirea unei proceduri de restituire a unei cauze în aşteptare: instituirea unei proceduri care să permită părţii să depună de urgenţă o plângere prin care să declare că autoritatea care se ocupă de caz este prea înceată, şi astfel să poate fi luate măsurile necesare, dacă este cazul.

g. flexibilizarea regulilor privind jurisdicţia teritorială a instanţelor de fond: solicitarea instanţelor de a primi toate apelurile, iar apoi să distribuie imediat cauzele către instanţele competente, părţile fiind informate cu privire la acest aspect.

În fine, cu privire la categoriile profesionale implicate, ar fi necesar:

a. implicarea categoriilor relevante în administraţia instanţelor:

- furnizarea de informaţii, în mod regulat, cu privire la funcţionarea instanţelor şi instituirea forurilor necesare pentru acordarea şi dezvoltarea de medii consultative cu preşedinţii instanţelor;

- efectuarea de sondaje privind satisfacţia beneficiarilor la nivelul instanţelor.

b. dezvoltarea pregătirii profesionale a judecătorilor, procurorilor şi, la modul general, a tuturor categoriilor de profesii implicate:

- consolidarea naturii interdisciplinare a pregătirii profesionale;

- introducerea de module specifice cu privire la durata procedurilor în cadrul programelor de pregătire.

c. organizarea relaţiei cu avocaţii: acordarea unei atenţii speciale rolului avocaţilor în cadrul sistemului judiciar, cu privire la implementarea măsurilor propuse în acest Program Cadru.

d. îmbunătăţirea monitorizării complianţei cu limitele temporale de către experţii din sistemul judiciar:

- instituirea unui mecanism de urmărire a rapoartelor de expertiză;

- asigurarea publicităţii cu privire la limitele temporale pentru furnizarea rapoartelor de expertiză.

e. definirea modalităţilor prin care pot fi implicaţi în justiţie aprozi, grefieri, notari, precum şi alte profesii.

6. Asociaţiile profesionale

Observaţii generale

În menţinerea independenţei sistemului şi reglarea internă a disfuncţionalităţilor, un rol deosebit revine asociaţiilor profesionale ale magistraţilor. În România, nu există conturat un adevărat corp judiciar şi, ca urmare, a unui spirit asociativ. Corpul judecătorilor, respectiv al procurorilor nu au dezvoltat încă o conştiinţă profesională matură şi încă nu s-au obişnuit cu firescul acţiunilor participative, în interesul profesional comun conjugat cu cel public, care să răspundă noilor lor responsabilităţi privind apărarea independenţei justiţiei, garantarea aplicării eficiente a legii şi asigurarea unui înalt standard profesional în întregul sistem.

Până în 2004 judecătorii nici nu puteau face parte din organizaţii neguvernamentale, ci doar din forme profesionale de organizare. Acest lucru a contribuit la izolarea lor faţă de mediul ideilor publice, la inhibarea în ce priveşte implicarea lor publica şi la crearea unei confuzii faţă de scopul asociaţiilor profesionale, de la care se aşteaptă în general rezolvarea problemelor de natura sindicală, cum ar fi creşterea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor materiale, reducerea volumului de munca ş.a.

Un factor inhibant l-a constituit şi reacţia miniştrilor de justiţie, precum şi a conducătorilor de instanţe şi parchete (numiţi de ministru în acele vremuri), care vedeau prin constituirea unor asociaţii sub conducerea unui lider, un factor destabilizator şi de subminare a propriei influenţe asupra sistemului. De multe ori, cei înscrişi în asociaţi au fost şi încă mai sunt catalogaţi drept rebeli, revoluţionari etc. Cert este că, fără astfel de „revoluţionari”, multe lucruri stranii din magistratură nu ar fi fost dezvăluite.

Deşi în România sunt mai multe asociaţii de magistraţi[31], multe nu s-au evidenţiat prin nici un fel de activitate, iar altele s-au limitat în special la solicitări de natură sindicală[32]. Ignorarea lor se reflectă şi la faptul că Ministerul Justiţiei şi CSM[33] au organizat câte o singură întâlnire cu toate aceste asociaţii în ultimii cinci ani. Mai mult, asociaţiile reprezintă o realitate de necombătut în viaţa multor instanţe, însă CSM nu a găsit necesar să reglementeze prin regulamentul de ordine interioară modul de permitere şi de sprijinire oficială a desfăşurării activităţii de către asociaţii.

Publicitatea activităţii lor nu este asigurată în spaţiul public decât pentru două asociaţii, AMR[34] (însă cu o pagina de internet neactualizată din februarie 2005) şi AMI[35].

Deseori s-a ridicat problema reprezentativităţii acestor asociaţii, mai ales în contextul în care AMR a susţinut mulţi ani că este singura asociaţie a magistraţilor, cele locale fiind doar filiale ale sale. SoJust a rezolvat această dilemă. Potrivit legii, magistraţii sunt obligaţi dă depună declaraţii de interese, care conţin menţiuni cu privire asociaţiile din care fac parte. Monitorizând aceste declaraţii, facem următoarele constatări:

-          unii magistraţi nu s-au conformat obligaţiei legale de a-şi publica declaraţiile de avere şi de interese (instanţe din Bucureşti, Craiova, Prahova, Buzău, Dolj, Călăraşi); această încălcare a legii constituie abatere disciplinară, dar până acum Inspecţia Judiciară nu a făcut nici o verificare;

-          unii magistraţi nu ştiu cum se numeşte asociaţia din care fac parte. Unii nu pot preciza exact (Mangalia), alţii declară că sunt membri în „Asociaţia Magistraţilor” (Constanţa, Călăraşi), in „Asociaţia Magistratului” (Călăraşi), alţii în „Asociaţia Naţională a Magistraţilor” (C-lung Moldovenesc, Pucioasa) sau „Asociaţia Magistraţilor Argeş”, însă aceste asociaţii nu există;

-          unii afirmă că fac parte dintr-o uniune o asociaţiilor de judecători; or, o astfel de uniune nu poate reuni persoane fizice!

-          unii fac parte din asociaţii, dar nu au declarat aceasta; astfel, de ex, Asociaţia Magistraţilor din Iaşi are aproximativ 83 membri (conform site-ului oficial), dar numai 6 au declarat apartenenţa la această organizaţie; un alt exemplu este al „Asociaţiei Braşov-Covasna”  unde doar doi judecători s-au declarat membri, în timp ce legea arată că număr minim de persoane dintr-o asociaţie este de trei;

-          unii magistraţi nu ştiu ce funcţii ocupă în aceste asociaţii[36].

Importanţa declarării asociaţiei din care face parte un magistrat constă în evitarea conflictului de interese. Din păcate, chiar cei chemaţi să verifice respectarea legii în această privinţă sunt ei înşişi deseori în conflict de interese: CSM este sesizat de AMR cu diverse petiţii, şi niciodată membrii AMR din CSM nu s-au abţinut în luarea deciziei cu privire la acele chestiuni.

 

Tipul de acţiuni ale asociaţiilor sunt fie declarative, gălăgioase chiar, orale (AMR) fie strict profesionale (AMI); nu exista o gândire asociativă matură, coerentă de influenţare a politicilor publice şi a dezbaterilor privind justiţia. Asociaţiile nu au cartă şi nu au emis vreun cod deontologic.

Asociaţia Magistraţilor din România (AMR)

AMR, înfiinţată în 1993, este cea mai veche asociaţie a magistraţilor din ţară. AMR s-a declarat la înfiinţare drept urmaşa fostei Asociaţii a Magistraţilor şi Avocaţilor (AMA) din perioada postbelică, dar acest aspect nu a fost a stabilit în contradictoriu cu urmaşii A.M.A. De altfel, recent a fost  manifestată dorinţa de către avocaţi de recreare a AMA, prin încorporarea AMR ceea ce ar fi o mare eroare.

Alături de recenta Asociaţie a Procurorilor din România (înfiinţată în 2005), este o asociaţie constituită la nivel naţional, cuprinzând filiale judeţene. Nu există informaţii nici publice, nici interne clare cu privire la numărul de filiale, numărul de membri ai asociaţiei şi cu atât mai puţin ai celor care plătesc cotizaţii şi activează efectiv pentru atingerea scopurilor propuse. În mod surprinzător, deşi actuala legislaţie cu privire la asociaţii şi fundaţii obligă filialele să aibă personalitate juridică, doar 8 structuri teritoriale s-au supus acestei obligaţii, având deci organizare autonomă.

A.M.R. este membru al Uniunii Internaţionale a Magistraţilor şi al Asociaţiei Europene a Magistraţilor. Spre deosebire însă de majoritatea asociaţiilor din aceste organizaţii internaţionale, AMR cuprinde atât judecători (638), cât şi procurori (414)[37]. Contrar declaraţiilor publice ale conducerii AMR în nenumărate rânduri cum că asociaţia ar cuprinde peste 3000 membri, mai puţin de 1100 şi-au declarat apartenenţa la organizaţie. Chiar şi aşa, în acest număr semnificativ sunt cuprinşi membri care nu au participat niciodată la nivelul organizaţiei, atât pe plan local, unde sunt filiale care de ani de zile nu au mai avut adunările prevăzute de statut, cât şi la nivel central.

Din datele culese de SoJust, în care activează chiar şi membri AMR, activitatea AMR este privită de judecători ca fiind contradictorie, incoerentă şi, în general, prea puţin cunoscută şi imprevizibilă chiar pentru membrii proprii. Preşedintele asociaţiei s-a dovedit în timp a fi o voce extrem de puternică pe scena publică, fiind puternic mediatizată şi atrăgându-şi simpatia judecătorilor pentru intervenţiile ei ferme în favoarea unor drepturi şi interese punctuale ale corpului de magistraţi.

Cu toate acestea, asociaţia nu desfăşoară activităţi tipice formelor de organizare profesională, cum ar fi publicarea de reviste ori buletine informative, organizarea de programe de instruire pentru magistraţi, educare juridică a publicului ş.a. AMR-ul nu are un mesaj public clar, coerent, uşor de identificat de orice partener de dialog instituţional ori cetăţean. AMR-ul nu are o strategie de dezvoltare a politicilor în domeniul justiţiei şi nu a elaborat un sistem de valori pe care să-l susţină şi care să-i fundamenteze şi legitimeze acţiunile publice. AMR nu pare preocupat de elaborarea unei strategii de răspuns la evoluţia previzibilă a sistemului judiciar, la schimbările necesare ale acestuia, determinate de compatibilizarea cu sistemele europene de drept. Prin vocea preşedintelui său, AMR pare în dispută permanentă şi personalizată cu ministrul justiţiei şi cu membrii CSM, deşi un secretar de stat din minister şi trei membri CSM sunt în acelaşi timp membri (nesuspendaţi măcar) în AMR.

AMR-ul este însă o organizaţie cu un potenţial important de influenţare a dezbaterilor publice cu privire la mersul justiţiei. Acesta ar putea fi probabil pus în mod optim în valoare în momentul în care va găsi forme de exprimare publică care să ţină seama de interesele comune ale membrilor săi, în urma unor consultări care să evidenţieze nevoile reale a corpului profesional.

Cea mai controversată activitate a AMR este susţinerea de preşedintele asociaţiei a unor persoane în faţa CSM pentru a fi promovate la ICCJ. Observaţiile SoJust sunt: această activitate nu este făcută cu girul membrilor AMR; cei susţinuţi nu sunt întotdeauna membri AMR; susţinerea nu se bazează pe nişte criterii obiective (la fel cum de altfel nu foloseşte asemenea criterii nici CMS); soţul preşedintei AMR face parte din Colegiul de conducere al ICCJ care dă avizul asupra candidaţilor.

Mai este de menţionat că în 11.02.2004,  A.M.R. a fondat Alianţa pentru o Justiţie Europeană în România (A.J.E.R.) organizaţie neînregistrată oficial - alături de organizaţii neguvernamentale cu o binecunoscută activitate în domeniul drepturilor omului şi a statului de drept: Centrul de Resurse Juridice (CRJ), Asociaţia Română pentru Transparenţă (TI-România), Asociaţia Pro-Democraţia (APD), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului din România – Comitetul Helsinki  (APADOR-CH), Societatea Academică Română (SAR), Agenţia de Monitorizare a Presei „Academia Caţavencu”, Fundaţia pentru o Societate Deschisă (FSD). Din păcate, viziunile diferite ale acestor organizaţii au făcut ca alianţa să se rezume doar la observaţii şi negocieri pe marginea proiectelor de lege care aveau să fie incluse în pachetul privind reforma justiţiei din 2004. În prezent, AJER nu mai funcţionează.

Filialele AMR

O reacţie naturală la unele disfuncţii interne ale asociaţiei a fost evoluţia separată a unor filiale cu personalitate juridică ale AMR, care şi-au dezvoltat singure un portofoliu de acţiuni publice specifice, declarându-şi din ce în ce mai mult independenţa funcţională faţă de organizaţia centrală. Procesul de descentralizare şi de întărire a formelor de organizare asociativă locală este previzibil şi în continuare.

Cele mai puternice filiale s-au concentrat în Ardeal: AMR Cluj şi AMR Mureş sunt binecunoscute pentru activitatea lor independentă. Reacţii la principalele ingerinţe ale politicului, la politica de discriminare salarială sau de acordare neobiectivă a stimulentelor băneşti, acţiuni la CEDO sau întâlniri cu oficiali europeni sunt printre preocupări. Cele mai impresionante activităţi din ultimul an au fost reacţia imediată la acuzele preşedintelui României de corupţie la nivelul instanţelor[38] şi declanşarea procedurii de revocare a unui judecător colaborator cu securitatea din funcţia de membru CSM[39].

Deşi în evidenţele AMR figurează faptul că în Harghita ar funcţiona o filială, în realitate în acest judeţ există o asociaţie distinctă de AMR, şi anume “Asociaţia Magistraţilor din Harghita”.

O observaţie generală cu privire la filialele AMR: se pare că numărul mare de procurori în unele zone asigură forţa acestei asociaţii: la Galaţi sunt 2 membri judecători şi 17 procurori, la Timişoara sunt numai procurori, la Alba sunt 9 judecători şi 40 de procurori, la Craiova sunt 30 judecători şi 57 procurori.

Asociaţia Magistraţilor din Iaşi (AMI)

O asociaţie regionala a judecătorilor cu o activitate profesională importantă este AMI. Aceasta se situează, prin preocupările şi activităţile sale, la polul opus fata de AMR, impresionând prin numărul proiectelor profesionale desfăşurate – amintim aici doar de programul cu caracter experimental Instanţa pentru Minori Iaşi. Asociaţia nu are poziţii publice pe diferitele teme generale de interes privind justiţia ori statutul judecătorilor.

AMI s-a înfiinţat în 1997, şi cuprinde în prezent doar judecători de la instanţele din raza Curţii de Apel Iaşi. Deşi pe pagina oficială de internet se arată că asociaţia cuprinde un număr de 83 de membri, din declaraţiile de interese date de judecători rezultă că doar un număr de 6 recunosc apartenenţa la aceasta (aceste neconcordanţe sunt de altfel comune asociaţiilor de judecători; oricum, la nivelul Iaşi-ului există o confuzie în ce priveşte apartenenţa judecătorilor la AMI, respectiv la AMR filiala Iaşi).

Asociaţia Profesională a Judecătorilor „Constantin Stătescu”, Târgovişte (APJCS)

APJCS este o organizaţie care cuprinde judecători din raza judeţului Dâmboviţa. Este singura asociaţie care editează o revistă proprie, unde sunt descrise regulat activităţile asociaţiei şi sunt prezentate puncte de vedere asupra legislaţiei sau practicii judiciare. De altfel, scopul asociaţiei este să asigure pregătirea continuă a membrilor. Are o colaborare îndelungată cu Uniunea Juriştilor din România, manifestată în simpozioane comune. Din 2004 organizează manifestări de Ziua Europeană a Justiţiei Civile.

La sfârşitul lui iunie 2006 a organizat prima Conferinţă naţională a judecătorilor din România (Târgovişte, 29-30 iunie 2006), unde s-a dezbătut teme de un important interes precum rolul judecătorilor, independenţa justiţiei, practica unitară. A fost primul semn cu privire la nevoia de autoreglementare a sistemului.

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor şi Independenţei Judecătorilor din Bihor

Născută în 2005 din dorinţa de a pune bazele unei asociaţii unice a judecătorilor şi pe fondul unei prese locale ostile, asociaţia orădeană organizează întâlniri cu asociaţii omologe din Ungaria şi colaborează la acţiuni comune cu AMR Cluj şi AMR Mureş. De asemenea, a organizat mai multe  mese rotunde cu reprezentanţi ai mass-media, insistând pentru o activitate judiciară transparentă.

Asociaţia magistraţilor timişeni

Asociaţia a dezvoltat proiecte locale prin care a măsurat pentru prima dată în România încrederea populaţiei în justiţie. De asemenea, a editat broşuri conţinând elemente minime pentru cetăţenii care apelează la justiţie. Totuşi, din declaraţiile oficiale rezultă că în asociaţie ar fi doar doi membri, deşi datele asociaţiei relevă un număr mult mai mare.

Concluzia este că în România nu există vreun organism de autoreglementare a puterii judecătoreşti. Nu există congrese ori consilii ale judecătorilor, care să exercite o minimă influenţă în materia organizării administrative a instanţelor. SoJust e de părere că asociaţiile profesionale ar trebui să pună un mai mare accent pe rol lor de a fi vectori de transformare şi progres în domeniul organizării justiţiei şi a ideilor publice despre aceasta. De asemenea, cum am mai arătat, preşedintele ICCJ, unicul reprezentant al puterii judecătoreşti, deci al judecătorilor, ar trebui să joace un rol major în dezbaterile privind politicile publice din domeniul justiţiei.



[3] Semnalam in context o alta garanţie constituţională deosebit de importantă, respectiv cea înscrisă la art. 152 din actuala Constituţie, unde se exprimă ritos ca independenţa justiţiei nu poate face obiect al revizuirii.

[4] Decizia nr. 435 din 26 mai 2006 a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 576 din 04.07.2006.

[5] Este de menţionat că mai multe state europene au instituit un „sistem de calitate” în cadrul organizării lor judiciare.  Un astfel de sistem încorporează problema organizării interne adecvate a instanţelor, proceduri eficiente, calitatea judiciară şi dorinţele justiţiabililor. Obiectivul principal este acela de a îmbunătăţi calitatea sistemului judiciar în întregul său.

[6] Situaţii întâlnite la multe instanţe, unele chiar importante – de ex. Curtea de Apel Suceava, Oradea, Galaţi.

[10] Într-o propunere semnata de Teodor Coman, Ministru de Interne, sub nr. 01598 din 25.05.1976/410 (astfel cum este redată la pagina 440 în volumul Arhivele Securităţii, Editura Nemira 2004) apare următoarea informaţie: “Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, pe baza propunerilor Ministerului de Interne, să întreprindă măsuri pentru sporirea numărului de locuri la cursurile de zi şi fără frecvenţă ale Facultăţilor de Drept, în vederea asigurării cadrelor cu studii superioare juridice necesare în unele compartimente ale aparatului de Securitate si Miliţie”.

[15] Un judecător se masturbează în faţa unei autostopiste http://www.evz.ro/article.php?artid=136087, un altul îşi dă pantalonii jos in faţa publicului http://www.ziua.net/display.php?id=152577&data=2004-07-16, o doamnă  judecător practică magia neagră http://www.ziua.net/display.php?id=195506&data=2006-03-11, iar o alta acuză furtul ovulelor http://www.ziua.ro/display.php?id=202102&data=2006-06-22.

[18] sau un complet alcătuit din  2 judecători (în apel), 3(în recurs; prima instanţa la ICCJ), sau 9 judecători(recurs la ICCJ), potrivit legii.

[19] Această situaţie explică probabil discrepanţa între opinia publică şi viziunea membrilor sistemului judiciar, atunci când cei din urmă, conform statisticilor, susţin că o proporţie apreciabilă a proceselor sunt finalizate în limite temporale acceptabile. Această durată medie este, în România, oficial de 6 luni!

[21] Recomandăm utilizarea exemplului oferit de EJN - Reţeaua Judiciară Europeană  în materie civilă şi comercială, http://ec.europa.eu/civiljustice/

[22] Aceasta se datorează şi unei crase inculturi juridice a cetăţeanului, care nu cunoaşte competenţele judiciare ale diverselor organe ale statului. A se vedea http://www.sojust.ro/forum/viewtopic.php?t=99

[23] Există şi părerea conform căreia independenţa justiţiei  trebuie privită din două perspective: independenţa justiţiei ca sistem şi independenţa fiecărui judecător.  Pentru dezvoltări, a se vedea opinia unui judecător la: http://www.ziua.ro/cluj.php?id=22890&kword=Independenta+justitiei&style=3

[24] Credem că frica poate proveni doar din şantaj: fie magistratul este incompetent, fie este corupt, fie are anumite interese (de ex. doreşte să promoveze şi nu vrea să supere „organele superioare”).

[26] Este vorba de vicepreşedintele Comisiei Europene Franco Frattini, august 2006, Bucureşti: http://www.gulf-times.com/site/topics/article.asp?cu_no=2&item_no=101099&versionfiltered=1&template_id=39&parent_id=2

[29] Strasbourg, 13 septembrie 2005 , CEPEJ (2004) 19 REV 2, COMISIA EUROPEANĂ PENTRU EFICIENTIZAREA JUSTIŢIEI (CEPEJ), Un nou obiectiv pentru sistemele judiciare: procesarea fiecărui caz într-o perioadă de timp optimă şi cuantificabilă, Program Cadru, pct.24

[30] CEDO, 17 ianuarie 1970, Delcourt v. Belgia: ‚Articolul 6 alin. 1 din Convenţie nu obligă statele membre, este adevărat, să înfiinţeze curţi de apel sau casaţie. Cu toate acestea, un stat care nu înfiinţează astfel de Curţi trebuie să se asigure că persoanele care se supun legii se vor bucura în faţa acestor instanţe de garanţiile fundamentale prevăzute de articolul 6’ şi CEDO, 29 iulie 1998, Omar v. Franţa: Rapoartele 1998-V, pag. 1840, § 34: Curtea reiterează că dreptul de înfăţişare în faţa instanţei, cu privire la care dreptul la acces este doar unul dintre aspecte, nu este absolut; poate face subiectul unor limitări permise prin implicare, în special cu privire la condiţiile de admisibilitate al unui apel. Cu toate acestea, astfel de limitări nu trebuie să restricţioneze exercitarea drepturilor într-un astfel de mod sau într-o asemenea măsură încât să ducă la încălcarea fundamentală a drepturilor. Trebuie să urmărească un scop legitim şi trebuie să existe o proporţionalitate rezonabilă între mijloacele angajate şi scopul care se doreşte a fi îndeplinit’.

[32] Deşi legislaţia română interzice constituirea magistraţilor în sindicate (lucru permis în alte state europene), în fapt cel puţin o asociaţie a desfăşurat în mod curent astfel de activităţi. Totuşi, nici o autoritate statală nu a luat vreo măsură.

[33] Seminarul „Consiliul Superior al Magistraturii şi Asociaţiile Magistraţilor – diferenţele definitorii în termeni de atribuţii şi obiective, precum şi cu privire la ariile de parteneriatdin 39.06.2006. La aceată întâlnire a participat un singur membru CSM, timp de o jumătate de oră…

[34] Asociaţia Magistraţilor din România – www.asociatia-magistratilor.go.ro

[35] Asociaţia Magistraţilor din Iaşi – www.magistrat.ro.

[36] De ex, un membru CSM declară în luna iunie 2006 http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/02_06_2006__4506_ro.pdf

că este vicepreşedintele AMR, pe când din http://www.asociatia-magistratilor.go.ro/pgid3_site_RO.html aflăm că AMR are alte persoane drept vicepreşedinţi.

[37] Cifrele se referă la magistraţii în funcţie la data de 1 sept. 2006.