10 CELELALTE PROFESII JURIDICE

raport-justitie
1 01 REZUMAT
2 02 JUSTIFICARE
3 03 CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
4 04 MINISTERUL JUSTIŢIEI ŞI REFORMA SISTEMULUI JUDICIAR
5 05 PROFESIA DE AVOCAT
6 06 DREPTURILE OMULUI ÎN ROMÂNIA
7 07 RELAŢIILE DINTRE PROFESIILE JURIDICE
8 08 INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
9 09 CURTEA CONSTITUŢIONALĂ ŞI AVOCATUL POPORULUI
10 10 CELELALTE PROFESII JURIDICE
11 11 INSTITUTUL NAŢIONAL AL MAGISTRATURII
12 12 INVĂŢĂMÂNTUL JURIDIC

Idei centrale :

Personalul auxiliar din justiţie are probleme de statut şi de salarizare.

Poliţia Judiciară nu studiază suficient drepturile omului.

În activitatea de executa silită nu sunt progrese.

Experţii judiciari constituie o colectivitate neorganizată modern.

Traducătorii nu sunt verificaţi suficient.

A. PERSONALUL AUXILIAR DIN JUSTIŢIE

Evaluarea  progresului pe care îl înregistrează o ţară pe calea către reforma justiţiei este marcată de numeroase provocări. Astfel, ar trebui făcută distincţie între tipurile de instrumente/criterii de evaluare şi alte evaluări independente. Analiza sistemului reliefează condiţiile specifice, prevederile generale şi mecanismele prezente în sistemul de justiţie, evaluând cât de bine sunt ele corelate la momentul evaluării cu criteriile specifice reformei, aceasta impunând-se nu ca un studiu statistic ci ca o investigaţie juridică ce scoate la iveală un spectru divers de informaţii ce descriu sistemul de drept.

În ceea ce priveşte categoria magistraţilor au fost introduşi termeni/indicatori cum sunt inamovibilitatea, modul de numire şi destituire, garanţii de natură salarială, etc.

Un eventual  studiu comparativ, magistraţi-personal auxiliar, ar scoate la iveală un aspect deloc de neglijat, si anume,  că reforma nu a „atins” si această din urmă categorie.

Se poate uşor constata că nu există suficiente resurse umane care să susţină activitatea judecătorilor. In general, aceştia nu dispun de  sprijin de natură administrativ-secretarială. În plus, există prea putini grefieri, utilizarea lor este ineficientă si mulţi nu sunt bine pregătiţi.

Teoretic, Şcoala Naţională de Grefieri,  este abilitată să pregătească noi grefieri cât si să perfecţioneze grefierii care  activează în instanţe. Practica demonstrează că promoţiile Şcolii Naţionale de Grefieri nu satisfac nevoile instanţelor din punct de vedere numeric şi  calitativ(profesional).

Pregătirea acestora vizează numai aspecte teoretice, în special de drept, iar stagiile de practică ale cursanţilor sunt insuficiente şi neadaptate cerinţelor activităţii instanţelor. Programele de instruire şi perfecţionare nu includ cursuri de stenografie, statistică judiciară, managementul instanţelor, etc. Unul dintre puţinele  cursurile utile viitorilor grefieri-cursanţi ai SNG- este cel de informatică, în cadrul căruia este prezentat programul de gestiune a dosarelor – ECRIS, însă, apreciez că ar trebui să se treacă de etapa prezentării, acesta urmând a se face în cadrul unei instanţe, în timpul stagiului de practică şi susţinut, pe lângă informaticieni – formatori în cadrul SNG şi de grefieri care operează efectiv cu sistemul informatic.

Practica a demonstrat că un absolvent al SNG  ce este angajat ca grefier în cadrul  unei instanţe, nu poate fi utilizat efectiv înainte de un termen de 6 luni de la data numirii în funcţie, această perioadă fiind absolut necesară pentru însuşirea cunoştinţelor pentru exercitarea funcţiei.

Un alt aspect delicat il reprezintă perfecţionarea grefierilor din instanţe, unii dintre aceştia, din motive mai mult sau mai puţin obiective, neputându-se adapta schimbărilor. Şi, obligatoriu trebuie menţionată „rezistenţa” celor cu vechime în sistem la noile cerinţe, astfel că se impune modificarea modului de lucru în instanţă şi implicit a mentalităţii. Este necesar a se reţine că la acest moment, funcţia de grefier nu este una atrăgătoare, pe de o parte, prin prisma volumului mare de activitate si răspunderii ce se asumă, iar pe de alta, lipsa unui salariu motivant care să atragă candidaţi pentru ocuparea  posturilor vacante.

Sunt numeroase cazurile în care absolvenţii SNG şi-au exprimat  dorinţa de a părăsi sistemul după expirarea celor 5 ani scurşi de la  numirea în funcţie, pentru posturi mai bine retribuite şi care implică responsabilităţi reduse. Opinii similare sunt exprimate şi de grefierii cu oarecare vechime, motivaţiile fiind aceleaşi.

Cred că nu este suficient doar să se organizeze concursuri pentru ocuparea posturilor vacante, ci este absolut necesară o salarizare corespunzătoare conform activităţii, sunt necesare reglementări clare privind atribuţiile şi limitele funcţiei de grefier.

In prezent, atribuţiile funcţiei de grefier sunt  prezentate într-o manieră ce lasă loc de interpretări, si referirea este directă la art. 50 pct. 5 si pct.2 ale articolelor 52,,53, 54, 56, 57, 58, 59, 60, 62 din ROI, conform cărora, grefierul îndeplineşte orice alte sarcini date de conducerea instanţei, în limita funcţiei. Astfel, această prevedere permite conducerilor instanţelor şi implicit judecătorilor, să „dispună” de grefieri, iar „sarcinile” trasate sunt dintre cele mai variate: redactarea unor hotărâri, întocmirea unor lucrări cu caracter administrativ in locul judecătorilor/conducătorilor de instanţe, tehnoredactarea unor lucrări cu caracter personal, precum şi altele care nu au nicio legătură cu activitatea instanţei (shopping, comisioane,etc). Cât despre limitele funcţiei, precizări în acest sens nu sunt inserate în nici un act normativ.

Cred că astfel de situaţii se întâlnesc din  cauza atitudinii unor magistraţi, care sunt convinşi că grefierii există în instanţe pentru a-i „deservi”,  precum şi a unor grefieri care înţeleg greşit subordonarea faţă de magistraţi,. Această falsă „subordonare” pleacă, în principal de la slaba pregătire profesională şi lipsa de demnitate pe care trebuie s-o aibă fiecare dintre noi.

Deşi poate părea ciudat, ar trebui introdus un sistem de evaluare a performanţelor individuale a grefierilor, evaluarea urmând a fi făcută de un organ/organism neutru, independent, ceea ce ar avea un impact pozitiv asupra calităţii actului de justiţie şi, implicit ar duce la degrevarea de unele sarcini mai puţin importante, dar mari consumatoare de timp a grefierilor bine pregătiţi şi care duc greul în instanţe.

Totodată, magistraţii ar trebui să contribuie şi ei la instruirea şi perfecţionarea grefierilor; sintagma „nu suntem dispuşi să facem şcoală pe nervii noştri cu voi” fiind una de tristă amintire şi care, obligatoriu, trebuie să dispară.

„Tratamentul” aplicat celor din sistem trebuie să fie uniform, reglementat de aceleaşi norme. Din acest punct de vedere, lucrurile sunt total nefavorabile grefierilor – personalului auxiliar la modul general. Şi trebuie să amintim, diferenţele privind adoptarea legilor de salarizare pentru magistraţi, respectiv două creşteri salariale in decursul a trei ani ( OUG 177/2002 – cu aplicare de la 1 ianuarie 2003 şi OUG publicată în M.Of. nr. 314/07.04.2006 – aplicabilă de la 1 aprilie 2006), în timp ce legea de salarizare a personalului auxiliar datează de mai bine de 10 ani. Deşi pare neimportant, separaţia dintre cele două categorii a creat animozităţi între acestea, ele adăugându-se la cele deja existente, şi care afectează într-o oarecare măsură actul de justiţie.

Elaborarea unor coduri deontologice distincte pentru categoriile menţionate, a accentuat starea de tensiune si separaţia, corectă fiind adoptarea doar a unuia, cu prevederi exprese pentru  categoriile enumerate, precum si puncte comune.

În altă ordine de idei, separaţia impusă a creat un sentiment de „superioritate” a magistraţilor faţă de grefieri. Personal, cred că relaţia profesională dintre magistrat si grefier trebuie sa aibă la bază relaţia interumană, înţelegerea reciprocă( a nu se înţelege toleranţă), respect, ajungându-se astfel  la armonie in cadrul completelor de judecată şi în activitatea generală a instanţei.

Trebuie sa reţinem că vinovaţi de această situaţie nu sunt doar magistraţii, ea fiind rezultatul atitudinii ambelor categorii şi lipsei reglementărilor.

Se poate reţine şi nemulţumirea unor magistraţi privind transferul unor sarcini administrative către grefieri, creând unora impresia ca sunt „ la mâna” grefierilor, sens în care trebuie amintit că unii(mulţi din păcate...)  dintre magistraţi nu utilizează  PC-ul, si nici programul informatic ECRIS.

Implementarea sistemului de gestiune a dosarelor ECRIS constituie o mare provocare pentru sistemul judiciar român, pentru utilizatorii acestuia (amintesc că ponderea acestora o deţin grefierii) acesta fiind un aspect pozitiv pe calea  înfăptuirii procesului de reformă.

Sistemul, astfel cum este perceput de către personalul auxiliar, este unul in plin proces de transformare si trebuie menţionate si aspectele pozitive. Pe lângă informatizarea instanţelor, care este poate una dintre cele mai spectaculoase înnoiri, există si altele ce trebuie amintite şi mă refer aici la adoptarea unui Statut al personalului auxiliar, o reglementare absolut nouă, necesară şi, evident, perfectibilă, adoptarea unui nou Regulament de Ordine interioară a instanţelor si parchetelor, care se impune a fi actualizat ori de câte intervin modificări în  modul de  desfăşurare a activităţii instanţelor

Si dacă tot  s-a adus în discuţie modificarea, adaptarea  normelor si regulamentelor, poate că forurile competente ar trebui să-i consulte pe toţi cei implicaţi în sistem, astfel ca noua reglementare să poată fi aplicată în cel mai scurt tip de la adoptare,  fără a fi necesară elaborarea unor norme de aplicare, precizări, lămuriri etc.

Consultarea presupune comunicare, şi trebuie remarcat că la acest punct sistemul, în general, este deficitar. De altfel, e imposibil să comunici în condiţiile în care personalul auxiliar nu cunoaşte cui este direct subordonat ( Consiliului Superior al Magistraturii – din punct de vedere profesional si Ministerului Justiţiei din punct de vedere administrativ). Astfel problemele sunt analizate de cele două foruri şi de cele mai multe ori soluţiile prezentate sunt contrare,  rezultatul  fiind deloc îmbucurător.

Reforma sistemului  presupune o analiză a „scării de valori” a fiecăruia,  magistrat , grefier sau altă categorie de personal auxiliar, recunoaşterea meritelor sau  sancţionarea nereuşitelor, respect reciproc  şi,  în principal, respect faţă de cetăţeanul care se adresează justiţiei. Cred că este foarte important  să ne facem treaba cât mai bine pentru a recâştiga încrederea acestuia in sistem. Recâştigarea încrederii va fi posibilă abia după normalizarea raporturilor dintre magistraţi şi personalul auxiliar, atunci cînd noţiunea de „echipă” va fi funcţională.

B. POLIŢIA JUDICIARĂ 

Prezentul raport trebuie privit prin prisma aderării României la Uniunea Europeană, a reformei sistemului judiciar si administrativ din ţara noastră, dar şi a nevoii de implementare a unor măsuri eficiente de funcţionare şi dezvoltare a aparatului poliţienesc, a nevoii de transparenţă a actului decizional, aspecte care trebuie sa se regăsească în reforma acestei instituţii, nu numai prin reorganizarea cadrului legal, dar si prin respectarea celui existent, în sensul aplicării efective si imediate.

Constatările şi recomandările pe care le facem sunt următoarele:

1. Continuarea reformei administrative interne prin eliberarea personalului provenit din Şcolile de Politie dinaintea anului 1990 implicat în acţiuni de securitate, reducerea posturilor de conducere, prin aplicarea unui sistem elitist si corect în recompensarea personalului si prin numirea in funcţiile de conducere a functionarilor tineri, pregatiti, cu mentalitate deschisa, dupa verificarea cunostintelor profesionale pe baza unor programe clare, competitive si eficiente.

2. Respectarea efectiva a prevederilor privind subordonarea din punct de vedere functional a politistilor exclusiv fata de procuror.

Organele de cercetare penala au obligatia sa se conformeze organelor ierarhice din Ministerul Administratiei si Internelor doar sub aspect strict administrativ, art. 219 alin.1 C.pr.pen. dispunând: procurorul poate sa dea dispozitii cu privire la efectuarea oricarui act de urmarire penala. In cazul organelor de cercetare penala ale politiei judiciare, organele ierarhic superioare ale acestora nu pot sa le dea indrumari sau dispozitii privind cercetarea penala, procurorul fiind singurul competent in acest sens. Pe linia subordonarii organelor de cercetare penala fata de procuror, care este o subordonare functionala (profesionala), acestea au obligatia sa exercite dispozitiile procurorului care exercita supravegherea urmaririi penale, sub acest aspect organul ierarhic superior din Ministerul Administratiei si Internelor neavând posibilitatea sa anuleze dispozitiile procurorului.

Desi cadrul legal este foarte clar, aplicarea acestor prevederi in practica este impiedicata de unele aspecte cum ar fi acordarea calificativelor personalului in vederea avansarii exclusiv de catre superiorii pe linie administrativa, repartizarea dosarelor de catre acestia sau trecerea dosarului la un alt lucrator, fara interventia procurorului.

Poate chiar pregatirea profesionala ar trebui supravegheata de procuror.

3. Masuri efective de instruire a personalului cu privire la respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

3.1.     In majoritatea cauzelor finalizate in fata Curtii pe cale amiabila Guvernul s-a angajat sa ia masurile necesare in vederea informarii fortelor de ordine. Cu titlu de exemplu, cauza Notar c. România, publicata in M.Of., Partea I, nr. 1105/26.11.2004.

3.2.     In acest sens, in ceea ce priveste formarea initiala a politistilor in cadrul Academiei de Politie sau a scolilor de agenti, propunem introducerea in programa de invatamânt a acestei materii in vederea asigurarii unei bune receptari a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu preponderenta a cauzelor in care au fost implicati politisti si a celor care privesc afaceri judiciare penale.

3.3.     Introducerea in programa de concurs pentru incadrarea directa de personal a jurisprudentei relevante a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

3.4.     In ceea ce priveste formarea personalului activ, propunem introducerea de astfel de cursuri prin intermediul Centrului de Studii Postuniversitare al Ministerului, precum si ca disciplina de concurs in cadrul concursurilor de ocupare a functiilor de conducere

3.5.     In acelasi sens, in functie de fondurile existente, se pot edita brosuri care sa se adreseze atât personalului, dar si justitiabililor si care sa contina nu doar textul Conventiei, ci si jurisprudenta relevanta si garantiile procedurale rezultate din Conventie pe care fortele de ordine trebuie sa le asigure.

4. Asigurarea transparentei institutiei si a activitatii prin renuntarea la dispozitiile legale care prevad caracterul secret al unor acte administrative interne care in fapt fac parte din activitatea oricarei institutii publice.

4.1.  Pentru a asigura respectarea principiului accesibilitatii legii, actele administrative cu caracter normativ trebuie publicate in Monitorul Oficial al României, cu respectarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicata in M.Of. nr. 777/25.08.2004 (in vederea intrarii lor in vigoare actele normative ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate se publica in Monitorul Oficial al României, Partea I), dar si a jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului (Hotarârea data in cauza Rotaru impotriva României, publicata in M.Of. nr. 19/11.01.2001, Hotarârea data in cauza Petra impotriva României, publicata in M.Of. al României, nr. 637/27.12.1999, Hotarârea Amann impotriva Elvetiei, nr. 27.798/95).

4.2.  Pentru a exemplifica o situatie de neconceput din punct de vedere juridic, invocam Ordine comune dintre Ministerul Public si Ministerul Administratiei si Internelor, chiar nepublicate, cu caracter intern, prin care se deroga de la prevederile Codului de procedura penala, respectiv art. 258 conform caruia in cauzele in care actiunea penala a fost pusa in miscare prezentarea materialului de urmarire penala se face de catre organul de cercetare penala pentru a considera cercetarea penala terminata. Conform unui astfel de Ordin, prezentarea materialului de urmarire penala se face numai de catre procuror, inainte sau dupa primirea dosarului cu referatul de terminare a urmaririi penale, acest din urma caz fiind evident contrar dispozitiilor Codului de procedura penala. Procedura corecta este aceea de a initia o propunere legislativa de modificare a Codului de procedura penala.

4.3.  In acelasi sens, organele de politie detin arhive, dosare cu date de identificare judiciara si arhive cu activitati informative (mapa suspectului) privind descoperirea faptuitorilor, ce contin si fotografii ale persoanelor suspectate de savârsirea unor infractiuni sau date legate de viata privata a acestora, ceea ce poate constitui o ingerinta in exercitiul drepturilor garantate de art. 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, putându-se constata o incalcarea a acestuia in cazul aceste arhive ar fi folosite in cadrul anchetelor in afara unui cadru legal, ceea ce impune declasificarea actelor cu caracter normativ ce fixeaza procedurile de obtinere si stocare a datelor, persoanele cu atributii in acest sens si alte conditii pentru a indeplini conditia ceruta de art. 8, respectiv aceea ca legea sa prevada amestecul autoritatii publice in exercitarea acestui drept fundamental.

5. Interzicerea sau limitarea cazurilor de luare a masurii preventive a retinerii de catre politisti fara studii superioare.

Aceasta masura este necesara pentru a se asigura o protectie a drepturilor persoanelor urmarite penal si se bazeaza pe faptul ca fundamentul de cunostinte juridice al unui politist fara studii superioare nu poate fi la acelasi nivel cu cel al unui politist cu studii superioare de drept, iar masurile privative de libertate constituie una dintre cele mai grave ingerinte in drepturile fundamentale ale omului, respectiv dreptul la libertate, fiind permisa cu titlu de exceptie, numai in cazurile expres stabilite de lege, aprecierea acestor situatii impunându-se din punctul nostru de vedere a fi facuta de un functionar cu pregatirea juridica necesara.

Retinerea administrativa conform art. 31 din Legea nr. 218/2002 nu este vizata de aceasta propunere.

6. Respectarea prezumtiei de nevinovatie a persoanelor cercetate si a dreptului la propria imagine

In acest sens se vor avea in vedere modurile de comunicare catre mass-media a informatiilor legate de anchetele in desfasurare.

Tendinta de a demonstra public succesele unei operatiuni sau investigatii nu justifica incalcarea dreptului la imagine al unei persoane, dreptul la viata privata sau la un proces echitabil. Facem aici referire expresa la inregistrarile audio-video efectuate cu ocazia constatarii anumitor fapte de natura penala, cu ocazia perchezitiilor sau a reconstituirilor, inregistrari care sunt transmise posturilor de televiziune spre difuzare catre public, fara respectarea dreptului la propria imagine si la viata privata ale persoanelor in cauza, prin ascunderea identitatii si a chipului acestora, in cazul in care nu exista un acord expres din partea acestora.

7. Efectuarea cercetarii politistilor cu privire la anumite fapte de natura penala exclusiv de catre procuror sau de catre organe centrale ale politiei si nu de catre anumiti ofiteri din aceeasi unitate din care politistul cercetat face parte.  Aceasta masura are in vedere garantarea unei anchete oficiale, aprofundate si efective.

8. Respectarea termenelor legale de indeplinire a actelor de urmarire penala si a oricaror acte administrative

Cu privire la acest aspect precizam ca art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului garanteaza dreptul oricarei persoane la judecarea in mod echitabil si intr-un termen rezonabil a cauzei sale de catre o instanta independenta si impartiala, care va hotari asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa. Ratiunea este de a asigura oricarei persoane posibilitatea de a obtine intr-un termen rezonabil o decizie definitiva cu privire la temeinicia si legalitatea acuzatiei ce i se aduce, pentru a nu ramâne multa vreme, nejustificat, sub o astfel de acuzatie.

9. Formarea continua

Desi se pare ca exista ordine interne cu privire la efectuarea periodica a unor seminarii de pregatire, specializare, in practica acestea nu exista sau sunt doar motiv de revedere a unor fosti colegi. Se impun si verificari periodice asupra pregatirii.

 

C. EXECUTORII JUDECĂTOREŞTI

- aspecte care pot influenta celeritatea actului de executare silita -

Executarea silita este cea de-a doua faza a procesului civil si are ca scop realizarea definitiva si practica a unor drepturi recunoscute printr-o hotarare judecatoreasca sau un alt titlu executoriu.

Strategia de reforma a sistemului judiciar aprobata prin H.G. nr. 232/2005, presupune asigurarea unui sistem eficient de executare a hotararilor judecatoresti sau a altor titluri executorii, executarea silita fiind un mijloc de garantare a accesului efectiv la justitie dar si o necesitate in vederea recunoasterii reciproce a hotararilor judecatoresti la nivelul Uniunii Europene.

In acest context, trebuie remarcat faptul ca Romania a suferit mai multe condamnari la Curtea Europeana a Drepturilor Omului din cauza intarzierilor in executarea hotararilor judecatoresti.

Disfunctionalitatile inregistrate in activitatea de executare silita, aspect retinut si de Comisia Europeana in raportul de monitorizare a  progreselor Romaniei in vederea aderarii la UE publicat la 25.10.2005, a impus si impune in continuare luarea unor masuri practice pentru simplificarea si perfectionarea reglementarilor procedurale in materia executarii silite menite la afirmarea practica a principiului celeritatii.

Un prim pas in acest sens s-a realizat prin O.U.G. Nr. 190/2005 pentru realizarea unor masuri necesare in procesul de integrare europeana, prin care s-a modificat si completat L. nr.188/2000 privind executorii judecatoresti, una dintre cele mai importante modificari fiind aceea potrivit careia executorii judecatoresti nu pot conditiona punerea in executare a hotararilor judecatoresti de plata anticipata a onorariului. Ulterior, pe baza acestor modificari, s-a impus si modificarea Regulamentului de punere in aplicare a L. nr.188/2000, realizata prin Ordinul ministrului justitiei nr. 658/17.02.2006.

In paralel, tot pentru imbunatatirea cadrului legislativ in  care se desfasoara activitatea de executare silita,  s-a inaintat parlamentului, proiectul de modificare a Codului de procedura civila, Cartea a V-a  despre executarea silita.

Avand ca punct de plecare evaluarile facute asupra modului de aplicare a cadrului normativ existent in aceasta materie, precum si observatiile si propunerile practicienilor, sunt necesare in continuare si alte modificari legislative, mai ales, in  vederea corelarii cu alte dispozitii legale.

Aspectele negative ce pot influenta celeritatea acutului de executare pot fi grupate in mai multe categorii. Astfel:

1. In relatia executor judecatoresc- instanta de judecata  

Majoritatea problemelor se ivesc in legatura cu incuviintarea executarii silite, toate acestea urmand a fi rezolvate odata cu modificarea Codului de procedura civila prin care se elimina aceasta formalitate a incuviintari pe cale judecatoreasca a pornirii executarii silite. In practica se constata:

-         Incuviintarea executarii silite dureaza foarte mult, uneori, la unele instante, pana la 2-3 luni.

-         Pe perioada vacantei judecatoresti incuviintarile de executare silita se dau numai in cazuri urgente.

-         In cadrul unor instante nu se incuviinteaza executarea silita a titlului ci modalitatea de executare (mobiliara, imobiliara, poprire, etc.). In acest fel, se creaza dosare de executare noi pentru fiecare forma de executare solicitata a fi incuviintata, ceea ce presupune o noua cerere si taxa de timbru.

-         Incheierile de incuviintare a executarii silite sunt communicate debitorilor, acestia avand timpul necesar de a-si instraina patrimoniul.

-         Incheierea de incuviintare a executarii silite se da cu calea de atac a apelului desi dispozitiile Codului de procedura civila prevad doar calea de ata a recursului.

Alte probleme vizeaza contestatia la executare. Astfel:

-         Se acorda cu foarte mare usurinta suspendari ale executarii silite la cererea debitorilor fara o minima cercetare a fondului contestatiei.   In conditiile art. 403 alin. 3 Cpr. Civ., simpla achitare a cautiunii  constituie, uneori, singura conditie ce trebuie indeplinita pentru ca judecatorul sa dispuna suspendarea executarii.

-         Termenele de judecata care se acorda sunt mari, o contestatie la executare ajungand sa fie solutionata definitiv chiar si dupa 2 ani, desi art. 402 alin. 1 C . pr. civ. prevede ca judecarea se va face de urgenta si cu precadere.

-         Unele instante introduc in cauza si citeaza si biroul executorului judecatoresc, desi acesta nu este parte in procedura solutionarii contestatiei la executare.

-         Se solicita executorilor judecatoresti comunicarea dosarului de executare in original, uneori chiar telefonic, chiar in ziua in care este fixat termen pentru executare. De asemenea, dosarul executional este acvirat in dosarul instantei pana la solutionarea definitiva a contestatiei, situatie in care se ajunge la o suspendare  sine die a executarii. Toate aceste inconveniente vor fi  surmontate prin noile modificari ale Codului de procedura civila, organul de executare fiind obligat sa transmita instantei doar copii certificate de pe actele dosarului.

-         Instantele de judecata anuleaza actele de executare fara a se arata care act de executare sau ce anume se anuleaza. In acest fel s-a ajuns ca s-a anulat chiar si cererea de executare silita sau incheierea de incuviintare a executarii.

2. In relatia cu institutiile bancare 

-         Contrar dispozitiilor art. 3732 alin. 3 C .pr. civ., bancile, terti popriti, nu comunica informatiile solicitate de executorii judecatoresti pe motiv de confidentialitate.

-         Infiintarea popririi nu are loc la ora cand se primeste adresa de poprire sau, in unele situatii, sunt anuntati debitorii, iar dupa golirea conturilor, se infiinteaza si poprirea.

-         Nu se comunica infiintarea popririi asupra contului debitorului.

3. In relatia cu oficiile de cadastru si publicitate imobiliara 

-         Inscrierea somatiei imobiliare prevazuta de art. 497 C .pr. civ. se face cu intarziere, chiar si dupa 2 luni si se refuza inregistrarea acesteia daca a fost trimisa prin posta sau nu s-au indicat numerele cadastrale sau de carte funciara.

-         Se raspunde cu intarziere relatiilor solicitate de executori cu privire la starea juridica a imobilului sau se comunica date ambigue( in conditiile in care imobilul urmeaza a fi vandut la licitatie).

Inscrierea somatiei imobiliare constituie o operatiune care trebuie sa se desfasoare de urgenta intrucat implica consecinte juridice importante ( instrainarea imobilului dupa inscrierea somatiei nu este opozabila executarii).

Pentru imbunatatirea colaborarii, Agentia Nationala de Cadastru si Publicitate Imobiliara a propus Uniunii Nationale a Executorilor Judecatoresti incheierea unui  protocol menit a

4. In relatia cu autoritatile publice  

Eliminarea prevederilor care impiedica realizarea creantelor persoanelor fizice si juridice impotriva statului si a institutiilor publice, respectiv abrogarea OG.nr.22/2002, se impune cu necesitate intrucat , pe de o parte constituie o discriminare nejustificata, iar pe de alta parte, constituie chiar unul din obiectivele Strategiei de reforma a sistemului judiciar.

5. In relatia cu organele de politie

-         Desi dispozitiile art. 3732 alin. 2 C ,pr. civ. sunt imperative, organele de politie conditioneaza prezenta lor la executare silita de prezentarea unui proces verbal de opozitie a debitorului, sau  se conditioneaza acordarea asistentei de motivare scrisa si de documente justificative.

-         Nu se raspund solicitarilor executorilor judecatoresti in sensul de a se identifica bunuri ale debitorului constand in autovehicule si de a le opri in trafic daca asupra lor este instituit sechestru.

-         Directia de Evidenta Informatizata a Persoanelor comunica cu intarziere relatiile solicitate in vederea depistarii domiciliului sau resedintei debitorului sau in ceea ce priveste evidenta si comunicarea datelor cu privire la debitorii plecati in strainatate.

Colaborarea executorilor judecatoresti cu organele jandarmeriei este buna, acestia raspunzand prompt solicitarilor acestora. Totusi, se pune problema folosirii acestor forte militare in procesele civile. De asemenea, s-a constatat ca organele de politie din orase acorda concursul lor la executare silita cu o mai mare receptivitate decat cei din zona rurala, unde, datorita colectivitatilor restranse, colaborarea este mai dificila.

Acestea reprezentand doar o parte din problematica care afecteaza, intr-un fel sau altul, celeritatea in procedura de executare silita, ramane ca o legislatie adecvata, aplicarea dispozitiilor legale cu strictete de catre executorii judecatoresti si gasirea celor mai adecvate metode de colaborare cu celelalte organe chemate sa-si dea concursul in aceasta ultima faza a procesului civil, sa imbunatateasca in urmatoarea perioada calitatea actului de executare.

D. Experţii judiciari

Expertizele reprezinta un mijloc de proba deosebit datorita caracterului sau stintific, caracter care trebuie sa se regaseasca in expertiza efectuata de specialisti bine pregatiti si in concluzii stintifice trase in urma cercetarilor efectuate de catre acestia, si care la randul lor pot avea o influenta hotaratoare asupra solutiilor pronuntate de catre instantele de judecata sau de catre organele de urmarire penala .

În România, conform legislaţiei în vigoare şi literaturii de specialitate se disting patru categorii de expertize judiciare:

-          expertizele contabile[1],

-          expertizele medico-legale[2],

-          expertizele criminalistice[3],[4],[5],

-          expertizele tehnice judiciare[6].

Potrivit codului de procedura civila legea acorda instantei de judecata facultatea de a dispune efectuarea unei expertize in situatiile in care, pentru lamurirea unor imprejurari de fapt, considera necesar sa cunoasca parerea unor specialisti.

1. Expertiza tehnică

Desi prin lege este reglementat Biroul central pentru expertize tehnice judiciare în subordinea Ministerului Justiţiei, birou care are ca atributie coordonarea, indrumarea si controlul administrativ asupra activitatii de expertiza, implicarea acestuia functioneaza la un nivel minim, multumindu-se cu inregistrarea expertilor si intocmirea unui tabel nominal al acestora.

Dupa noi, activitatea Biroului Central trebuie sa se manifeste mai mult in ceea ce priveste calitatea expertizelor efectuate in cauzele supuse spre solutionare instantelor de judecata sau organelor de urmarire penala. Astfel depunerea expertizelor tehnice si contabile la Birorurile Locale de expertize  (care funcţionează pe lângă fiecare tribunal) pentru avizarea acestora trebuie sa presupuna cu necesitatea, verificarea expertizelor intocmite din punct de vedere legal si  din punct de vedere al calitatii acestora. Pentru ca o avizare formala, si doar o inregistrare statistica a expertizelor si a onorariilor primite pentru acestea nu justifica cu nimic necesitatea unui aviz si nici calitatea de material probator principal in solutionarea unor cauze de catre instante sau de catre organele de urmarire penala. In nici un raport de expertiza nu credem ca s-a depus din partea vreunui Birou Local de expertize un aviz in adevaratul sens al cuvintului care sa cuprinda aprecieri asupra legalitatii acestuia sau a calitatii, ceea ce face ca de cele mai multe ori calitatea slaba a unor expertize sa se reflecte cu tarie in solutiile instantelor de judecata sau ale organelor de urmarire penala.

Credem  de asemenea ca Biroul Central de expertize ar trebui sa organizeze testari ale nivelului de cunostinte al expertilor tehnici si contabili, avind in vedere tocmai calitatea acestora de specialisti, care presupune cu necesitate o pregatire continua in domeniul in care sunt specializati.

Si in ceea ce priveste continutul expertizei prevazut in mod expres de catre art.21 din O.G. nr.2/2000 consideram ca exista posibilitatea imbunatatirii cadrului legislativ. Astfel, din legea care prevede partea introductiva, desfasurarea expertizei si concluziile, credem ca lipseste partea cea mai importanta si anume expertiza propriu-zisa, care reprezinta insasi continutul principal al acesteia si care trebuie sa prevada concluziile stiintifice pe care le trage expertul, analizarea si demonstrarea acestora, si numai dupa acest continut se pot trage si concluziile. Din pacate in practica multe expertize sunt lipsite de acest continut, care asa cum am aratat nici macar nu este amintit in legea de reglementare a expertizelor.

Si nu in ultimul rand cred ca trebuie atrasa atentia asupra faptului ca depunerea unui raport, care reprezinta un inscris nu constituie neaparat si efectuarea expertizei solicitate de catre instante sau de organele de urmarire penala.

2. Expertiza criminalistică

Cu privire la expertizele criminalistice, conform art.1(1) din Legea nr. 488 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 75/2000 privind autorizarea expertilor criminalisti: “(1) Expertizele criminalistice se efectuează de experţi oficiali în institutele şi laboratoarele de expertiză criminalistică, infiinţate potrivit dispoziţiilor legale.” Astfel, în România expertizele criminalistice reprezintă un monopol de stat şi se efectuează instituţionalizat, de către experţi oficiali angajaţi ai statului, în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice din subordinea Ministerului Justiţiei3, al Institutului de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române4 şi în cadrul Institutului pentru Tehnologii Avansate din cadrul Serviciului Român de Informaţii.

În anul 2005 au apărut o serie de modificări în legislaţia din România. Astfel, în materie penală, conform art.IX-2 şi X-2 din Titlul XVI al Legii nr. 247/2005 doar DNA şi DIICOT pot apela la experţi privaţi din ţară sau străinătate, nu şi judecătorii sau părţile : „(4) Constatarile tehnico-stiintifice si expertizele pot fi efectuate si de alti specialisti sau experti din institutii publice sau private române sau straine, organizate potrivit legii, precum si de specialisti sau experti individuali autorizati sau recunoscuti, potrivit legii." În materie civilă, conform art.I-10(5) din Titlul II al Legii nr. 247/2005: "(21) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovada scrisa, declaratii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum si orice acte care, coroborate, întemeiaza prezumtia existentei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluarii abuzive.” În fine, conform art.4(5), Titlul XIII din Legea 247/2005: „(5) Expertizele extrajudiciare prezentate de catre parti în cadrul proceselor funciare au aceeasi valoare probanta ca si expertizele ordonate de catre instanta de judecata, cu conditia ca acestea sa fie efectuate de catre experti autorizati de catre Ministerul Justitiei”.

Prevederile legislative de mai sus sunt contradictorii şi se remarcă încălcarea principiului egalităţii armelor.

Mai mult decât atât, conform prevederilor de la pct 242901 din Clasificarea Ocupaţiilor Profesionale din România, doar juriştii pot fi experţi criminalişti. Această prevedere nu corespunde realităţilor ştiinţifice. Există două categorii de expertize criminalistice:

-          expertizele criminalistice clasice, ce pot fi efectuate atât de jurişti cât şi de absolvenţi ai altor facultăţi: grafică, balistică, dactiloscopică, traseologică

-          expertizele criminalistice în care expertului îi sunt necesare studii superioare de specialitate: (fizico-)chimice, accidente rutiere, înregistrări audio, fotografii şi înregistrări video, tehnnică de calcul, mijloace de telecomunicaţii, ADN, droguri etc. Studiile de drept nu sunt suficiente şi nu sunt adecvate pentru a doua categorie de expertize în care sunt imperios necesare cunoştinţe aprofundate din diferite specialităţi tehnice.

Sistemul actual instituţionalizat de efectuare a expertizelor criminalistice în România este de sorginte sovietică implementat de regimul comunist în anul 1956 prin desfiinţarea Corpului Experţilor de pe lângă Tribunale şi înfiinţarea Laboratorului de Experize din Ministerul Public, transferat în 1958 în cadrul Ministerului Justiţiei. Motivele represive ce au stat la baza acestei decizii sunt lesne de înţeles. Conform teoriei sovietice de la acea vreme doar un absolvent de Drept care a studiat Criminalistica poate fi expert criminalist. Ar fi însemnat că toţi procurorii, judecătorii şi avocaţii din România sunt experţi doarece au audiat cursul de Criminalistică şi nu mai este nevoie de Institute de specialitate. La 16 ani după Revoluţie, organizarea instituţionalizată a expertizelor criminalistice e aceeaşi.

În anii ’70 a fost înfiinţat Institutul de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române ce are de asemenea ca obiect de activitate şi efectuarea de expertize criminalistice. În alte ţări (exemplu Germania, Olanda, Italia) există doar un singur Institut de specialitate la stat, restul expertizelor efectuându-se în sectorul privat. A menţine în funcţiune două sau trei (dacă luăm în considerare şi Institutul din subordinea SRI) institute ale statului (care nici măcar nu rezltă explicit din lege că se concurează) reprezintă un efort financiar considerabil pe care alte ţări nu şi-l permit dar iată că România şi-l permite[7].

Cu privire la prevederile Legii nr. 488 din 11 iulie 2002 pentru aprobarea OG nr 75/2000 privind autorizarea expertilor criminalişti, se remarcă paradoxul că experţii autorizaţi nu efectuează, ci doar participă la efectuarea expertizelor criminalistice de către experţi oficiali, prin observaţii cu privire la obiectul expertizei şi la raport, care trebuie adresate organului judiciar. Pentru a face astfel de observaţii este necesar să fii mai competent decât cel care a efectuat expertiza, respectiv mai competent decât expertul oficial. În nicio ţară UE nu există astfel de limitări impuse expertului privat. Mai mult decât atât, în UE există o concurenţă reală generatoare de progres între experţii privaţi şi cei de stat, şi în unele ţări este recunoscut faptul că doar expertul privat poate fi cu adevărat terţă-parte, nu expertul oficial (de stat) sau specialistul angajat la Ministerul de Interne, la Ministerul Justiţiei sau la SRI.

În România, încă mai există persoane care susţin ideea comunistă că expertul criminalist oficial poate să facă orice fel de expertiză criminalistică. Acest aspect nu se regăseşte în nicio ţară membră UE, nu are acoperire din punct de vedere ştiinţific şi este în contradicţie cu:

-          realităţile ştiinţifice, pratica şi legislaţia internaţională, codurile de practică profesională ale asociaţiilor internaţionale de profil ale experţilor în diferite specialităţi ş.a.,

-          prevederile art. 6 şi 7 ale Capitolului „Competenţe”  din Codul de Conduită ENFSI la care institutele din MJ şi MAI sunt membre,

-          art.4 din OG 75/2000 în care candidatului la examenul de expert autorizat (privat) i se cer studii superioare de specialitate şi experienţă de 4 ani, în timp ce expertului oficial (angajat al statului) nu i se cer studii superioare de specialitate.

În România, s-a ajuns ca expertizele criminalistice de accidente rutiere să fie efectuate de  persoane care sunt la bază chimişti (!!!), expertize (fizico-)chimice să fie efectuate de ingineri mecanici şi expertizele balistice să fie efectuate de jurişti. De asemenea s-a ajuns ca şi expertiza tehnică a accidentelor rutiere, şi expertiza criminalistică a accidentelor rutiere să soluţioneze aceleaşi probleme, dar modalităţile de a deveni expert tehnic sunt diferite de cele ale experţilor criminalişti. Totodată nu se poate stabili diferenţa dintre expertiza tehnică chimică şi expertiza criminalistică chimică, respectiv dintre expertizele tehnice şi cele criminalistice din diferite domenii.

Aceste aspecte nu-şi găsesc corespondent în UE şi se impune ca în România să fie implementate de urgenţă o serie de măsuri pentru modificarea legislaţiei în vigoare, profesionalizarea activităţii de expertiză criminalistică şi liberalizarea acesteia, urmând ca fiecare expert să poată opta (ca şi în UE) pentru a-şi desfăşura activitatea într-un Institut de specialitate sau în sectorul privat.

3. Expertiza contabilă

In ceea ce priveste activitatea de expertiză contabilă, aceasta este reglementată de Ordonanta nr. 65/1994 privind dobândirea calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat.

Astfel, conform legislatiei in vigoare, profesia de expert contabil se exercită exclusiv de către persoane fizice şi juridice care au această calitate, în condiţiile stabilite de Ordonanţa 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi lege cu modificarile aduse prin OG nr.89/1998 si Lg.186/1999 şi a Regulamentului de organizare şi funcţionare a Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi (CECCAR). Recent, presa a dezvăluit grave nereguli care se petrec la nivelul acestei instituţii : în taboul de experţi contabili şi contabili autorizaţi ar figura persoane care în realitate sunt incompatibile în a exercita această activitate, întrucât desfăşoară desfăşoară orice activitate salarizată în afara Corpului sau activitate comercială, alta decât ceade cadru didactic din învăţămantul de profil[8]. Or, exercitarea oricărei atribuţii specifice calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat de către persoane neautorizate sau care se află într-o situaţie de incompatibilitate constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii penale", valabilitatea expertizelor judiciare efectuate de către aceste persoane fiind pusă sub semnul întrebării.

În prezent asistăm la un proces de faramitare a profesiei contabile prin desprinderea din sfera sa de activitate a unei serii de activitati precum: auditul, evaluarea, consultanta fiscala,  fenomene negative cu implicatii in organizarea si desfasurarea expertizei contabile judiciare, situatie ce impune reanalizarea actelor normative in vigoare. Toate aceste  specialitati nou create impun cu necesitate modificarea legislatiei privind efectuarea expertizelor. Daca anterior, pana la aparitia OG 2/2000, expertul contabil judiciar analiza atat probleme de evidenta contabila, audit, evaluare si consultanta fiscala, consideram ca in prezent aceste aspecte au capatat autonomie profesionala prin crearea cadrului legislativ si organisme profesionale distincte, organisme cu atributii unice in aceste domenii, atfel : auditul financiar este reglementat de OG 75/1999 ; consultanta fiscala este reglementata de OG 71/2001, aprobata prin Lg 198/2002 ; evaluarea administrativa- are la baza reglementari impuse prin diverse acte normative ex Codul Fiscal Lg 571/2003 .

Crearea tuturor acestor organisme este un lucru pozitiv atata timp cat sunt autonome si independente, eliminandu-se incompatibilitatile si conflictele de interese care pot aparea in exercitarea profesiei. Prin crearea acestora insa au aparut noi specialitati pe care un expert contabil nu le mai poate acoperi, fiind necesara o interventie legislativa prin care sa se prevada posibilitatea efectuarii de expertize de catre respectivii specialisti in domeniu.

E. TRADUCATORII AUTORIZATI

Actualul sistemul de autorizare a creat situaţii paradoxale. Ligislaţia actuală[9] permite unui posesor de diplomă de licenţă sau echivalentă, din care rezultă specializarea în limba străină pentru să fie autorizat ca traducător şi interpret de către Ministerul Justiţiei fara însă a mai fi testa cunostintele juridice. Autorizatia este valabila pe viata, iar pe parcurs nu se mai verifica daca persoana mai are capacitatea de a traduce (mentala) sau daca nu este depasit.

Astfel, în prezent nu se face diferenta intre traducător şi interpret sii nici intre traducator juridic si traducator general ca in alte tari din Europa (Franta, Anglia, Polonia).

Nu exista o autoritate in cadrul Ministerului Justitiei care sa elaboreze un standard national de traduceri, de verificare si actualizare periodica a cunostintelor traducatorilor. Limbajul traducerilor este in continua schimbare, deci ar fi nevoie de un standard national in traduceri si deasemenea de cursuri de perfectionare pentru actualizarea acestui limbaj.



[1] OG nr. 65/1994 privind dobândirea calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat, publicată în M.Of. nr. 243 din 30 august 1994.

[2] OG nr. 1 din 20 ianuarie 2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală,     republicată în M.Of. nr. 996 din 10 noiembrie 2005.

[3] HG 368/1998 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, publicată în M.Of. nr 248 din  3 iulie 1998.

[4] Art.26 alin. pct. 15 din Legea nr 218 / 2002 privind organizarea şi funcţioarea Poliţiei Române, pulicată în M.Of. nr. 305 din  9 mai 2002.

[5] Art. 1 lit. (a) din Hotărârea Guvernului nr. 1411 din 02.09.2004, publicată în M.Of. nr. 833 din 09.09.2004 privind aprobarea înfiinţării, pe lângă Serviciul Român de Informaţii, a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii

[6] OG nr 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în M.Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000.

[7] Doar pentru dotarea de bază a unui astfel de Institut este nevoie de milioane sau zeci de milioane de Euro.

 

[9] Legea nr.178 din  4 noiembrie 1997 pentru autorizarea şi plata interpreţilor şi traducătorilor folosiţi de Consiliul Superior al Magistraturii, de Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul Naţional Anticorupţie, de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti, de birourile notarilor publici, de avocaţi şi de executori judecătoreşti, publicată în M.Of. nr 305 din 10 noiembrie 1997, cu modificările ulterioare.