10 RECOMANDAREA NR. (95) 5 PRIVIND INTRODUCEREA ŞI IMBUNĂTĂŢIREA FUNCŢIONĂRII SISTEMELOR ŞI PROCEDURILOR DE APEL ÎN MATERIE CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ

(adoptată de Comitetul  Miniştrilor în 7 febr. 1995, la a 528-a reuniune a delegaţilor miniştrilor)

Comitetul Miniştrilor, în baza articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei,

Observând că Protocolul nr.7 al Convenţiei privind Protecţia Drepturilor Omului şi a Liberţilor Fundamentale (“Convenţia”) obligă părţile semnatare să reglementeze examinarea de către o jurisdicţie superioară a declaraţiilor de vinovăţie şi a hotărârilor judecătoreşti;

Fiind de acord asupra faptului că procedurile de apel[1] trebuie să fie admise şi în materia dreptului civil sau comercial, nu doar în cazurile de drept penal;

Ţinând seama de problemele cauzate de o eventuală creştere a numărului cererilor de apel şi de durata procedurilor de apel;

Considerând că dreptul persoanei la a-i fi examinată cauza într-un timp rezonabil, aşa cum prevede art. 6 par.1 din Convenţie, poate fi afectat de asemenea probleme;

Conştient de faptul că procedurile inadecvate sau ineficace şi utilizarea abuzivă a dreptului la apel al părţilor cauzează întârzieri nejustificate şi pot pune sistemul juridic într-o lumină nefavorabilă;

Având convingerea că procedurile eficace de apel sunt în interesul tuturor justiţiabililor şi al administraţiei justiţiei;

Ţinând seama de Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, de Recomandarea nr. (84) 5 asupra principiilor de procedură civilă menite să îmbunătăţească funcţionarea justiţiei, de Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor şi de Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate materială,

Recomandă guvernelor statelor membre să adopte sau să consolideze, după caz, toate măsurile pe care le consideră necesare pentru îmbunătăţirea funcţionarii sistemelor şi procedurilor de apel în materie civilă şi comercială, şi cu precădere următoarele:

Capitolul I – Principii Generale

Articolul 1 – Dreptul la controlul jurisdicţional

a.         În principiu, trebuie să existe posibilitatea reanalizării oricărei decizii a unei instanţe inferioare (“prima instanţă”) de către o instanţă superioară (“instanţa secundă”).

b.         Dacă se consideră necesar să se facă excepţii de la acest principiu, acestea trebuie să fie stipulate în lege şi să fie în concordanţă cu principiile generale de drept.

c.         Trebuie oferite părţilor informaţii privind dreptul lor de apel şi modul de exercitare al acestuia, cum ar fi termenul în care poate fi introdus apelul.

d.         Judecătorilor din instanţele superioare nu trebuie să li se permită participarea la instrumentarea unui caz în care aceştia au fost implicaţi la o instanţă inferioară.

Capitolul II – Limitele controlului jurisdicţional

Articolul 2 – Măsuri la nivelul primei instanţe

a.         În principiu, chestiunile aflate în litigiu trebuie stabilite la nivelul primei instanţe. Toate cererile, faptele sau dovezile trebuie prezentate în faţa primei instanţe. Statele trebuie să adopte legislaţia sau să ia alte măsuri specifice în acest sens.

b.         Pentru a oferi părţilor posibilitatea de a decide dacă vor recurge sau nu la folosirea dreptului de apel şi pentru a încerca, acolo unde este posibil, să limiteze apelul, prima instanţă trebuie să fie obligată prin lege să ofere motivări complete şi clare pentru deciziile luate, folosind un limbaj accesibil tuturor. În principiu, nu este necesară motivarea deciziilor instanţei atunci când nu a fost înaintată o contestaţie sau în cazul deciziilor luate de juraţi.

c.         Prima instanţă trebuie să aibă dreptul, acolo unde este cazul, să permită executarea provizorie, numai dacă aceasta nu va cauza apelantului un prejudiciu grav sau ireparabil sau dacă va face imposibilă adoptarea ulterioară a unei decizii diferite.

Articolul 3 – Cauze excluse de la drept la apel

Pentru a se asigura de faptul că numai problemele ce merită atenţia instanţei de control judiciar ajung spre analiza acesteia, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a.         excluderea anumitor categorii de cazuri, de exemplu, pretenţii băneşti minore[2];

b.         cererea unei autorizări pentru a exercita apelul;

c. stabilirea unor limite de timp precise pentru exercitarea dreptului de apel;

d.         amânarea dreptului de apel împotriva unor decizii intermediare ale cazului până la apelul exercitat cu privire la întregul caz.

Articolul 4 – Măsuri de prevenire a abuzurilor în exercitarea apelului

Pentru a preveni  orice abuz în procedura sau sistemul de apel, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a.         apelanţilor să li se solicite, într-un stadiu incipient, să îşi motiveze apelul şi să precizeze modalitatea în care doresc îndreptarea soluţiei atacate;

b.         instanţa de control judiciar să poată respinge, într-o manieră simplă, de exemplu fără informarea celeilalte părţi, orice apel pe care îl găseşte nefondat, lipsit de sens sau vexatoriu; în astfel de cazuri, se pot prevedea sancţiuni specifice, cum ar fi amenzile;

c.         acolo unde hotărârea este executorie imediat, să se permită o amânare a execuţiei numai în cazurile în care punerea în aplicare a deciziei ar cauza apelantului un rău major şi ireparabil sau ar obstrucţiona realizarea ulterioară a justiţiei; în astfel de cazuri, trebuie depuse garanţii în conformitate cu importanţa cazului instrumentat;

d.         acolo unde decizia este una cu aplicare imediată, să se acorde dreptul instanţei de apel să refuze examinarea cauzei dacă apelantul nu s-a supus executării, cu excepţia cazului în care acesta a depus garanţiile necesare sau dacă prima instanţă sau instanţa secundă a decis o amânare a execuţiei;

e.         acolo unde au fost cauzate întârzieri nejustificate de către una dintre părţi, să oblige partea în cauză la plata cheltuielilor adiţionale datorate întârzierii.

Articolul 5 – Măsuri de limitare a domeniului procedurilor în faţa instanţei secunde

Pentru a se asigura de faptul că problemele invocate în apel sunt examinate de instanţa  secundă, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele masuri:

a.         să permită instanţei sau părţilor să ia în considerare parţial sau în totalitate aspectele reţinute de prima instanţă;

b.        să permită părţilor să ceară o decizie limitată doar la anumite aspecte ale cazului;

c.         acolo unde este necesară autorizarea apelului, să ofere instanţei posibilitatea de a limita aria de întindere a apelului, de exemplu, doar la aspecte de drept;

d.         să impună restricţii privind introducerea de noi cereri, fapte sau probe în faţa instanţei secunde, doar dacă nu au apărut circumstanţe noi sau există alte motive prevăzute de dreptul naţional pentru care nu au fost prezentate în faţa primei instanţe;

e.         să se limiteze examinarea doar la motivele de apel, exceptând cazurile în care instanţa extinde cercetarea din oficiu.

 

Capitolul III -  Alte măsuri vizând îmbunătăţirea eficienţei pentru funcţionarea sistemelor şi procedurilor de apel

Articolul 6 – Măsuri de îmbunătăţire a eficienţei procedurilor de apel

Pentru a se asigura că apelurile sunt examinate într-o manieră eficientă şi rapidă, statele pot adopta una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

a.         să nu repartizeze mai mulţi judecători decât este necesar pentru instrumentarea cazurilor. Un singur judecător se poate ocupa, de exemplu, de una sau mai multe din următoarele probleme:

i. cereri de autorizare a apelului;

ii. incidente de procedură;

iii. cazuri minore;

iv. acolo unde părţile solicită aceasta;

v. cerere nefondată în mod evident;

vi. cazuri din materia dreptului familiei;

vii. cazuri având caracter de urgenţă.

b.         cum cazul a fost deja instrumentat de prima instanţă, să limiteze numărul expunerilor scrise ale  părţilor la minimul necesar,de exemplu, să prevadă că fiecare parte are dreptul să prezinte un singur set de documente instanţei  secunde;

c. în statele în care cazurile pot fi dezbătute oral în faţa instanţei secunde, să permită părţilor să fie de acord asupra analizării cazului fără audieri, cu excepţia cazurilor în care instanţa de apel găseşte necesar acest fapt;

d.         să reducă durata dezbaterilor orale la ceea ce este strict necesar, de exemplu utilizând mai mult procedurile scrise sau recurgând la furnizarea de argumente sau adrese scrise;

e.         acolo unde au loc dezbateri orale, să se asigure că acestea sunt realizate în cel mai scurt timp posibil (“concentrarea dezbaterilor orale”). Instanţa trebuie să delibereze şi imediat după acestea să emită hotărârea sau într-un timp destul de scurt, după cum este prevăzut în lege;

f.          să impună respectarea strictă a limitelor de timp, de exemplu în ceea ce priveşte schimbul de documente şi invocarea de apărări, şi să prevadă sancţiuni pentru nerespectarea limitelor de timp, precum amenzi, respingerea apelului sau neluarea în consideraţie a chestiunilor ce au depăşit timpul limită;

g.         să ofere instanţei secunde un rol mai activ atât înaintea, cât şi în timpul examinării cauzei pentru a asigura acestuia un ritm de progres constant, de exemplu, prin realizarea de anchete preliminarii sau prin încurajarea rezolvării amiabile a litigiului;

h.         să prevadă o abordare specială pentru cazurile urgente, de exemplu să decidă cine este îndreptăţit să solicite o instrumentare rapidă a cazului, pe ce criterii poate fi calificat un caz drept urgent şi să decidă ce complet de judecată are competenţa necesară instrumentării unor asemenea cazuri;

i.          să contribuie la îmbunătăţirea relaţiilor dintre instanţe şi avocaţi şi celelalte părţi implicate în litigiu, de exemplu prin organizarea de seminarii de către instanţa secundă împreună cu barourile sau realizând dezbateri asupra modalităţilor de îmbunătăţire a procedurilor;

j.          să doteze instanţa secundă cu mijloace tehnologice adecvate, precum telefaxuri sau computere, şi să ofere facilitaţi similare şi primei instanţe pentru a facilita pregătirea şi realizarea transcrierilor dezbaterilor şi a deciziilor;

k.         să promoveze reprezentarea părţilor de către avocaţi calificaţi.

Capitolul IV – Rolul şi funcţia terţei instanţe

Articolul 7 – Măsuri referitoare la recursurile în faţa unei terţe instanţe

a.         Prevederile prezentei recomandări trebuie să fie aplicabile, unde este cazul, şi unei  “terţe instanţe” acolo unde o asemenea instanţă există, adică o instanţa ce exercită controlul asupra deciziilor instanţei de apel. Curţile constituţionale sau echivalentele acestora nu fac obiectul prezentei recomandări.

b.        În luarea de măsuri vizând funcţionarea instanţelor terţe, statele trebuie să ţină cont de faptul că prezentele cazuri au fost deja analizate de alte două instanţe consecutive.

c.         Recursurile în faţa unei instanţe terţe trebuie făcute numai în acele cazuri ce merită într-adevăr o a treia analizare judiciară, de exemplu cazuri care prin natura lor pot contribui la dezvoltarea legislaţiei sau la interpretarea uniformă a legii. De asemenea, recursul poate fi limitat la situaţia care ar privi o chestiune de drept de importanţă generală. Recurentul trebuie să justifice motivele pentru care cazul său se încadrează în aceste situaţii.

d.         Statele pot lua în calcul varianta introducerii unui sistem prin care un caz să fie supus direct instrumentării unei terţe instanţe, de exemplu prin trimiterea cauzei pentru a se da o hotărâre preliminară sau printr-o procedură ce exclude instanţa de apel  (procedura “leapfrog[3]). Asemenea proceduri pot fi realizate în special pentru probleme referitoare la chestiuni de drept şi în care un recurs în faţa instanţei terţe s-ar produce în orice circumstanţă.

e.         Deciziile luate de instanţa secundă trebuie să aibă un caracter executoriu, cu excepţia cazurilor în care instanţa de apel sau cea de recurs acordă o amânare a executării deciziei, ori dacă recurentul oferă garanţii suficiente.

f.          Statele ce nu admit un sistem de autorizare a recursului în faţa unei terţe instanţe sau care nu oferă instanţei terţe posibilitatea de a respinge parţial un recurs, pot lua în considerare varianta introducerii unor asemenea sisteme cu scopul de a limita numărul cazurilor ce merită o a treia examinare judiciară. Legea poate stabili motive exacte care să îndreptăţească terţa instanţă să îşi limiteze examinarea numai la anumite aspecte ale cazului, de exemplu, în cazul autorizării recursului sau a respingerii, după o analiză sumară, a anumitor părţi ale recursului.

g.         În principiu, nu pot fi aduse în faţa instanţei terţe fapte şi probe noi.



[1] Varianta in limba franceză utilizează termenul „le recours”, iar cea în limba engleză termenul de „appel” . În traducerea în limba română, vom folosi termenul de apel pentru instanţa de control judiciar secundă şi termenul de recurs pentru instanţa de control judiciar terţiară (n.ns, CD).

[2] În variantele oficiale sunt denumite „small claims” (lb.engl), respectiv „les faibles montants” (lb.fr).

[3] Procedura “leapfrog” (jocul „de-a capra”) permite ca anumite hotărâri să fie reanalizate direct de instanţa de recurs, „sărind” peste instanţa de apel (n.ns. CD).