18 RECOMANDAREA NR. (2001) 9 PRIVIND CĂILE ALTERNATIVE DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR DINTRE AUTORITĂŢILE ADMINISTRATIVE ŞI PESOANELE PRIVATE

(adoptată de Comitetul Miniştrilor în 5 sept. 2001, la a 762-a reuniune a delegaţilor miniştrilor)

 

 

1.         Comitetul Miniştrilor, în baza art. 15 pct. b din Statutul Consiliului Europei,

 

2.         Având în vedere că scopul Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai strânse între statele membre;

 

3.         Luând în considerare Recomandarea nr. (81) 7 cu privire la mijloacele de facilitare a accesului la justiţie, în a cărei anexă sunt arătate măsurile ce trebuie luate pentru a facilita concilierea şi medierea;

 

4.         Luând în considerare de asemenea Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor şi care încurajează, acolo unde este cazul, reglementarea pe cale amiabilă a litigiilor, fie în afara jurisdicţiei, fie înaintea sau în timpul procedurilor jurisdicţionale;

 

5.         Considerând pe de o parte, că numărul mare de cazuri, aflat în continuă creştere în anumite state, poate afecta posibilitatea instanţelor competente în materie administrativă de a instrumenta cazurile într-un termen rezonabil, după cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului;

 

6.         Considerând pe de altă parte, faptul că procedurile jurisdicţionale nu sunt întotdeauna în practică cele mai potrivite pentru soluţionarea unui litigiu administrativ în mod eficient;

 

7.         Luând în considerare faptul că generalizarea folosirii unor căi alternative de soluţionare a litigiilor poate rezolva aceste dificultăţi şi poate aduce autorităţile administrative mai aproape de cetăţeni;

 

8.         Având în vedere că principalele avantaje ale căilor alternative de soluţionare a litigiilor administrative constau, în funcţie de caz, în: proceduri mai simple şi mai flexibile care sunt mai rapide şi mai puţin costisitoare, rezolvarea pe cale amiabilă, implicarea unor specialişti, recurgerea la principiul echităţii şi nu doar la litera legii, precum şi o mai mare discreţie;

9.         Luând aşadar în considerare, acolo unde este cazul, posibilitatea soluţionării litigiilor administrative prin intermediul altor mijloace decât prin recurgerea la instanţele de judecată;

 

10.       Ţinând seama de faptul că folosirea unor căi alternative nu trebuie să servească autorităţilor administrative sau persoanelor private ca mijloc de a se sustrage obligaţiilor lor sau de a încălca principiul legalităţii;

 

11.       Având în vedere că, în toate cazurile, căile alternative trebuie să permită un control din partea instanţelor de judecată, întrucât acesta reprezintă ultima garanţie atât pentru drepturile celui care apelează la administraţie, cât şi pentru cele ale organului administrativ;

12.       Având în vedere că modalităţile alternative de soluţionare a litigiilor trebuie să respecte principiile egalităţii şi imparţialităţii, precum şi drepturile părţilor;

 

13.       Recomandă ca guvernele statelor membre să promoveze utilizarea căilor alternative de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private urmând, în legislaţie şi în practică, principiile ce se regăsesc în anexa prezentei recomandări.

 

 

Anexa la Recomandarea nr. (2001) 9

 

I.          Prevederi generale

 

1.         Obiectul recomandării

 

i.          Prezenta recomandare se referă la căile alternative de soluţionare a litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private.

 

ii.          Prezenta recomandare se referă la următoarele căi alternative: recursul administrativ intern, concilierea, medierea, tranzacţia[1] şi arbitrajul.

 

iii.         Deşi recomandarea are în vedere soluţionarea litigiilor dintre autorităţile administrative şi persoanele private, unele căi alternative pot servi, de asemenea, la prevenirea litigiilor mai înainte ca acestea să apară; acest lucru este valabil în special în cazul concilierii, medierii şi tranzacţiei.

 

2.         Domeniul de aplicare al căilor alternative

 

i.          Căile alternative de soluţionare a litigiilor trebuie aplicate fie la modul general, fie pentru litigii de o anumită natură, îndeosebi cele referitoare la acte administrative individuale, contracte, obligaţii civile şi, în general, pentru litigii care au ca obiect pretenţii băneşti.

 

ii.          Stabilirea celei mai potrivite căi alternative de soluţionare depinde de chestiunea aflată în litigiu.

3.         Reglementarea căilor alternative

 

i.          Reglementarea căilor alternative trebuie să fie făcută fie prin instituţionalizarea acestora, fie într-un mod care să permită adoptarea lor, de la caz la caz, în funcţie de decizia părţilor implicate.

 

ii.          Reglementarea căilor alternative trebuie:

a.         să asigure părţilor o informare adecvată referitoare la posibilitatea de a recurge la căile alternative;

 

b.         să asigure independenţa şi imparţialitatea conciliatorilor, a mediatorilor şi a arbitrilor;

 

c.         să garanteze proceduri echitabile care să asigure respectarea drepturilor părţilor şi a principiului egalităţii;

 

d.         să garanteze, cât mai mult posibil, transparenţa în folosirea căilor alternative şi un anumit grad de discreţie;

 

e.         să asigure executarea soluţiilor găsite prin recurgerea la căile alternative.

 

iii.         Reglementarea trebuie să prevadă ca soluţionarea conflictului prin intermediul procedurilor alternative să se realizeze într-un interval de timp rezonabil, prin introducerea unor termene-limită sau prin alte mijloace.

 

iv.        Reglementarea trebuie să prevadă faptul că recurgerea la asemenea căi alternative de soluţionare a litigiilor poate avea drept efect, în anumite cazuri, suspendarea punerii în executare a actului fie în mod automat, fie ca urmare a hotărârii unei autorităţi competente.

 

 

II.         Relaţia cu instanţele

 

i.          Anumite căi alternative, cum ar fi recursul administrativ intern, concilierea, medierea şi tranzacţia, pot fi folosite înaintea de a recurge la instanţa judecătorească. Utilizarea acestor moduri ar putea fi obligatorie, constituind o condiţie prealabilă declanşării procedurilor legale.

 

ii.          Unele căi alternative, ca de exemplu concilierea, medierea şi tranzacţia, pot fi folosite în timpul procedurilor legale, eventual la recomandarea judecătorului.

 

iii.         Folosirea arbitrajului ar trebui, în principiu, să excludă procedura jurisdicţională.

 

iv.        În toate cazurile, folosirea căilor alternative trebuie să permită controlul judiciar, întrucât acesta reprezintă ultima garanţie atât pentru drepturile celui care apelează la administraţie, cât şi pentru cele ale organului administrativ;

 

v.         Controlul judiciar variază în funcţie de calea aleasă. Tipurile şi întinderea acestui control vor privi chestiunile de procedură, avându-se în vedere îndeosebi respectarea principiilor enumerate în secţiunile I.3. ii. a, b, c şi d şi/sau chestiunile de fond al cauzei.

 

vi.        În principiu şi sub rezerva reglementării aplicabile, folosirea căilor alternative ar trebui să ducă la suspendarea sau întreruperea termenelor de prescripţie prevăzute pentru introducerea acţiunilor în justiţie.

 

 

III.        Trăsături specifice fiecărei metode alternative

 

1.         Recursul administrativ intern

 

i.          În principiu, recursurile administrative interne ar trebui să fie permise în cazul oricărui act. Ele pot viza oportunitatea şi/sau legalitatea unui act administrativ.

 

ii.          Recursurile administrative interne pot deveni obligatorii în anumite cazuri, ca o condiţie prealabilă recurgerii la instanţă.

 

iii.         Recursurile administrative interne vor fi examinate şi asupra lor vor decide numai organele competente.

2.         Concilierea şi medierea

 

i.          Concilierea şi medierea pot fi iniţiate de părţile implicate, de către un judecător sau pot fi declarate obligatorii prin lege.

 

ii.          Conciliatorii şi mediatorii trebuie să stabilească întâlniri separate cu fiecare parte sau simultan, cu scopul de a găsi o soluţie.

 

iii.         Conciliatorii şi mediatorii pot invita autoritatea administrativă să anuleze, să retragă sau să modifice actul administrativ, pe motive de oportunitate sau de legalitate.

 

3.         Tranzacţia

 

i.          Autorităţile administrative nu vor apela la tranzacţie pentru a se sustrage obligaţiilor lor, decât dacă legea permite aceasta.

 

ii.          În conformitate cu legea, agenţii publici care iau parte la o procedură cu scopul de a negocia un acord trebuie învestiţi cu autoritatea necesară pentru a ajunge la un compromis.

 

4.         Arbitrajul

 

i.          Părţile vor putea hotărî în privinţa legii şi a procedurii de urmat în cazul arbitrajului, respectând limitele impuse de lege. Deciziile arbitrilor se pot baza pe echitate, dacă legea prevede sau părţile au decis astfel.

 

ii.          Chiar dacă nu sunt autorizaţi să se pronunţe, în principal, asupra legalităţii unui act în scopul anulării sale, arbitrii vor putea să o facă ca etapă preliminară, în scopul luării unei decizii cu privire la fondul cauzei.



[1] În limba engleză se utilizează expresia „negotiated settlement” (n.ns, CD).