03 INDEPENDENŢA ŞI IMPARŢIALITATEA JUSTIŢIEI - Standarde Internationale

2007-ghid-factori

01 SOCIETATEA PENTRU JUSTIŢIE

02 ARGUMENT

03 INDEPENDENŢA ŞI IMPARŢIALITATEA JUSTIŢIEI - Standarde Internationale

04 FACTORI DE PRESIUNE ŞI CONFLICTE DE INTERESE - Standarde Internationale

05 ABORDARE ŞI DEFINIRE A NOŢIUNILOR CONFLICTE DE INTERESE şi FACTORI DE PRESIUNE CU REFERIRE DIRECTĂ LA ACTIVITATEA JUDECĂTORILOR

06 ANEXE

07 CONCLUZII

I. Consideraţii introductive

  1. 1. Preambul

Pentru ca judecătorii să asigurare supremaţia legii şi la rândul lor să îşi îndeplinească în mod corect responsabilităţile, au nevoie de un statut şi garanţii speciale: independenţă şi imparţialitate. Există o paletă largă de instrumente internaţionale în această materie, despre care putem spune că aparţin unui Corpus Iuris judiciar internaţional. Ele reflectă preocuparea diverselor organisme interguvernamentale sau neguvernamentale, fie ele mondiale, fie regionale pentru întărirea rolului puterii judecătoreşti. Aceste instrumente juridice, obligatorii sau nu, fundamentează un set de standarde juridice internaţionale ce pot duce la consolidarea poziţiei puterii judecătoreşti faţă de puterea executivă, legislativă sau faţă de alte grupuri sau persoane care acţionează cu sau fără aprobarea statului.

 

  1. 2. Instrumentele internaţionale

Toate instrumentele universale şi regionale garantează dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe independente şi imparţiale. Dacă independenţa judecătorului este consacrată prin statutul acestuia, imparţialitatea este o chestiune lăuntrică, este o virtute; prima înseamnă absenţa oricărei subordonări, pe când cealaltă absenţa oricărei prejudecăţi, pasiuni, slăbiciuni sau sentiment personal; prima se analizează în raport cu un terţ, cea de-a doua în raport de însuşi magistratul.

 

a. instrumente care aparţin instituţiilor oficiale:

-          Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (ONU[1], Paris, 1948) şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ONU, 1966);

-          Declaraţia Americană a Drepturilor şi Obligaţiilor Persoanelor (Conferinţa Internaţională a Statelor Americane, Columbia, 1948);

-          Declaraţia Drepturilor Omului în Islam (Organizaţia Conferinţei Islamice, Cairo, 1990);

-          Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Consiliul Europei[2],, Roma, 1950);

-          Convenţia Americană a Drepturilor Omului („Pactul de la San Jose”, Costa Rica, 1978);

-          Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor (Organizaţia Uniunii Africane, Banjul, 1981);

-          Carta Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor (anexă la Constituţia din 1982);

-          Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei (Adunarea Generală a ONU, 1985);

-          Cartea Europeană privind Statutul Judecătorilor (Consiliul Europei, Strasbourg, 1998);

-          Carta Uniunii Europene[3] privind Drepturile Fundamentale (Consiliul European, Nisa, 2000);

-          Avizul nr.1 referitor la standardele privind independenţa puterii judecătoreşti şi inamovibilitatea judecătorilor, Avizul nr. 2 privind finanţarea şi administrarea instanţelor, cu referire la eficienţa sistemului judiciar şi la articolul 6 al Convenţiei europene privind drepturile si libertăţile fundamentale ale omului, Avizul nr. 3 privind principiile şi reglementările care domină imperativele profesionale care se aplică judecătorilor şi în mod special deontologia, comportamentele incompatibile şi imparţialitatea (Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni din cadrul Consiliului Europei, 2001 şi 2002).

b. instrumente care aparţin asociaţiilor de magistraţi

-          Carta Europeană a Judecătorilor (Asociaţia Europeană a Magistraţilor[4], 1987);

-          Statutul Universal al Judecătorilor (Uniunea Internaţională a Magistraţilor[5], 1999).

 

c. instrumente care aparţin altor ONG-uri sau structuri:

-          Standardele Minime de Independenţă a Justiţiei („Standardele New Delhi”, International Bar Association, 1982);

-          Proiectul Declaraţiei Universale asupra Independenţei Justiţiei (“Singhvi Declaration”, 1989);

-          Declaraţia de la Beijing cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei în Regiunea LAWASIA (Asociaţia de Drept pentru Asia şi Pacific, 1995);

-          Declaraţia de la Caracas (Summit-ul Iberoamerican al Preşedinţilor de Instanţe, 1999);

-          Declaraţia de la Beirut (Conferinţa Arabă a Justiţiei, 1999) şi Declaraţia de Independenţă a Justiţiei de la Cairo (Conferinţa Arabă a Justiţiei, 2003);

-          Principiile de la Bangalore asupra Deontologiei Judiciare (UNODC, Grupul Judiciar pentru Întărirea Integrităţii, 2001);

-          Declaraţia de la Suva asupra Principiilor de Independenţă şi Acces la Justiţie (INTERIGHTS-the Fiji Human Rights Commission-Fiji Judiciary, 2004), etc.

 

II. Independenţa

 

Fundamentată pe teoria separaţiei puterilor în stat, Independenţa justiţiei semnifică că atât justiţia ca instituţie, ca sistem, cât şi judecătorii individuali care decid în cazuri specifice, trebuie să fie capabili să-şi exercite responsabilităţile profesionale fără a fi influenţaţi de puterea executivă, puterea legislativă sau de grupuri economice sau de interese.

 

 

 

1. Independenţa justiţiei (independenţa instituţională, structurală)

Este nevoie de o justiţie independentă pentru a responsabiliza şi împiedica abuzul celorlalte puteri („puterea opreşte puterea”) şi pentru a fi ocrotite în final drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale. Ca regulă generală, independenţa justiţiei trebuie reglementată la nivel constituţional sau prin dispoziţii legale. 

 

1.1.Relaţia cu legislativul:

Dincolo de atribuţiile sale legislative, Parlamentul nu trebuie să intervină în actul de justiţie decât cel mult pentru acordarea amnistiei sau graţierii. Emiterea unor acte normative pentru a bloca procedurile jurisdicţionale sau execuţionale ori audierea judecătorilor în legătură cu soluţiile lor sunt inadmisibile.

Pentru ca instanţele şi judecătorii să nu fie afectaţi prin anumite reglementări adoptate anumit, Standardele IBA[6] prevăd că legislativul nu poate aproba legi care schimbă prin retroactivitate anumite hotărâri judecătoreşti. Legislaţia referitoare la schimbări de termeni şi condiţii ale serviciilor judiciare nu li se va aplica judecătorilor în funcţie la momentul când e aprobată legea respectivă decât dacă schimbările îmbunătăţesc termenii/condiţiile serviciului (pct.19 şi 20a).

 

1.2. Relaţia cu executivul:

Activitatea Guvernului în domeniul rezervat justiţiei este de acceptat numai atunci când exercită funcţia de delegare legislativă. De asemenea, se consideră că acordarea graţierii individuale de către puterea executivă sau de preşedintele ţării nu constituie o ingerinţă în activitatea justiţiei.

Standardele IBA prevăd că miniştrii nu vor exercita niciun fel de presiuni asupra judecătorilor nici vădit, nici în secret şi nu vor face declaraţii care afectează negativ independenţa judecătorilor, priviţi individual sau a puterii judecătoreşti, ca întreg (pct.16).

 

1.3. Instanţele militare şi cele speciale (extraordinare)

Comitetul pentru Drepturile Omului al O.N.U. a susţinut în mod neechivoc că „dreptul de a fi judecat de o instanţă independentă şi imparţială este un drept absolut care nu admite excepţii[7], aşadar se aplică în orice situaţie şi în toate instanţele, fie ele ordinare, fie speciale. Organizarea şi funcţionarea instanţelor militare şi a celor speciale separat de cele civile, ordinare ridică probleme ce privesc compunerea completului de judecată, judecarea civililor de către instanţele militare şi judecarea militarilor în caz de încălcare a drepturilor civililor. 

Crearea în situaţii speciale a unor instanţe militare sau a altor instanţe cu competenţă specială, cum ar fi Curţi ale Siguranţei Statului, Curţi revoluţionare, instanţe pentru jaf şi arme de foc, reprezintă un caz obişnuit de încălcare a dreptului la o procedură legală corectă. „În timp ce Pactul (International privind Drepturile Civile şi Politice-n.ns) nu interzice astfel de categorii de instanţe, condiţiile pe care le stabileşte indică clar faptul că judecarea civililor de către astfel de instanţe ar trebui să fie excepţională şi să se desfăşoare în condiţii care permit într-adevăr garanţiile depline stipulate la articolul 14” [8].

Conform practicii judiciare a Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, instanţele speciale nu pot fi create prin decizii ale executivului, ci „scopul de a cere instanţelor să fie ‚constituite prin lege’ este acela că organizarea justiţiei nu trebuie să fie la discreţia puterii executive, ci trebuie reglementată de legi ce provin de la parlament”. Comisia africană adaugă în privinţa tribunalelor miliare că „factorul critic este dacă procedura este echitabilă, justă şi imparţială”. Considerând că „un tribunal militar nu încalcă per se drepturile din Cartă” şi nu implică neapărat „o procedură inechitabilă şi injustă”, Comisia a subliniat că „Tribunalele militare trebuie să se supună aceloraşi cerinţe de echitate, deschidere, justiţie, independenţă şi proceduri legale corecte ca şi orice alte proceduri. O încălcare este cauzată de nerespectarea standardelor de bază şi fundamentale care ar asigura echitatea."[9]

Recunoscând amestecul puterilor executive în funcţiile şi afacerile autorităţii judiciare, incluzând probleme privind desemnarea, transferarea, mandatarea, promovarea, demiterea şi administrarea afacerilor profesionale ale judecătorilor în cele mai multe ţări arabe, semnatarii Declaraţiei de la Cairo[10] cu privire la Independenţa Justiţiei au propus anularea legislaţiei şi tribunalelor excepţionale care constrâng libertăţile şi drepturile individului, dreptul lor de a recurge la un judecător ordinar şi de a înainta un caz (recomandarea nr 8) şi limitarea puterii tribunalelor militare la a instrumenta numai cazuri militare (recomandarea nr.11).

Tribunalele ad-hoc nu sunt admise, se spune în pct.21 din Standardele IBA.

 

1.4. Independenţa în practică

În mod concret, independenţa structurală trebuie să se manifeste în mai multe domenii:

 

  1. Independenţa în chestiuni administrative

Potrivit standardelor IBA, problemele judiciare ţin în exclusivitate de responsabilitatea puterii judecătoreşti, atât  la nivelul administraţiei judiciare centrale, cât şi a administraţia judiciare a fiecărei instanţe. Responsabilitatea centrală pentru administraţia judiciară va reveni de preferinţă puterii judecătoreşti sau în colaborare  puterii judecătoreşti şi celei executive (pct.8 şi 9).

Art. 14 din Principiile de bază[11] prevede că „Atribuirea cazurilor către judecători în cadrul instanţelor de care aceştia aparţin este o chestiune de administraţie judiciară internă”. Tot în legătură cu acest subiect, Principiul 1 pct.2 lit. e) şi f) din Recomandarea nr. (94) 12 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei arată că „Distribuţia cauzelor nu trebuie să fie influenţate de dorinţa vreunei părţi sau a oricărei alte persoane interesate de hotărâre. Această distribuţie poate, de exemplu, să fie făcută prin tragere la sorţi sau în mod automat urmând ordinea alfabetică sau un sistem analog. Unui judecător nu-i poate fi „luată” o cauză fără vreun motiv just (cum ar fi: o boală gravă sau existenţa unui interes personal în cauză). Toate motivele de înlăturare şi procedura de înlăturare trebuie prevăzute de lege şi nu trebuie să fie influenţate de vreun interes al Guvernului sau administraţiei. O decizie privind desesizarea unui judecător de o cauză, trebuie să fie luată de o autoritate ce se bucură de aceeaşi independenţă pe plan judiciar ca şi judecătorii”.

Exemple de chestiuni interne oferă şi pct. 36 din Declaraţia de la Beijing[12], conform căreia principala responsabilitate în administrarea instanţelor include planificarea, supervizarea şi controlul disciplinar al personalului administrativ; cu conducerea administrativă trebuie investiţi judecătorii sau un organ în care judecătorii să fie reprezentaţi şi să aibă propriul rol.

Şeful Curţii poate avea puterea de supraveghere pentru. a controla judecătorii în probleme administrative (pct.32, Standardele IBA).

  1. Independenţa în chestiuni financiare

Conform principiului 7 din Principiile de bază, este datoria fiecărui stat membru al ONU de a furniza resursele adecvate, care să dea posibilitatea magistraţilor să-şi exercite atribuţiile în condiţii normale. De asemenea, Principiul 3 din Recomandarea nr. (94)12 a Consiliului Europei se referă la condiţiile de muncă ca la o chestiune care influenţează independenţa.

Reglementările internaţionale recunosc că puterile executivă şi legislativă controlează bugetul puterii judecătoreşti. Dar, pentru că există astfel o ameninţare potenţială la adresa independenţei acesteia din urmă, pct. 1.8 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor prevede necesitatea asocierii judecătorilor, prin reprezentanţii lor şi prin organizaţiile lor profesionale, la deciziile referitoare la administrarea instanţelor, la stabilirea resurselor alocate şi la repartizarea acestora pe plan naţional şi pe plan regional.  Ei sunt consultaţi, în aceleaşi condiţii, asupra proiectelor de modificare a statutului lor şi la definirea condiţiilor de remunerare şi de asigurare a protecţiei lor sociale[13].

 

  1. Autonomia judiciară în materia competenţei jurisdicţionale

În conformitate cu principiul 3 din Principiile de Bază, magistraţii trebuie să aibă puterea de a decide asupra tuturor chestiunilor judiciare şi trebuie să aibă autoritatea exclusivă de a stabili dacă o anumită problemă asupra căreia trebuie să hotărască este de competenţa lor, aşa cum aceasta este definită prin lege.

De asemenea, Principiul 1 pct.2 lit.a) III din Recomandarea nr. (94) 12  prevede că niciun organ în afara instanţelor însele nu trebuie să se pronunţe asupra competenţei lor, aşa cum ea este definită prin lege[14].

 

  1. Independenţa în luarea deciziilor şi autoritatea judecătorilor

Aşa cum rezultă din principiul 1 din Principiile de bază, celelalte ramuri ale guvernului, inclusiv „alte instituţii", au datoria „să respecte independenţa justiţiei”. Obligaţia nu este doar una pasivă, astfel că Principiul 1 pct.2 lit.b) din Recomandarea nr. (94) 12 prevede că puterea executivă şi cea legislativă trebuie să se asigure că judecătorii sunt independenţi şi că nu sunt adoptate măsuri susceptibile de a pune în pericol această independenţă, iar Principiul 2 pct.1 din aceeaşi recomandare subliniază că orice persoană implicată într-o cauză, aici înţelegându-se şi organele de stat sau reprezentanţii lor, trebuie să se supună autorităţii judecătorului.

Mai severă, Declaraţia de la Beirut[15] prevede în recomandarea nr.5 că „Abţinerea executorilor judecătoreşti de la executarea deciziilor judecătoreşti este o infracţiune a cărei pedeapsă va trebui întărită. Împiedicarea executării deciziilor va fi considerată ca şi abţinere de la executare”.

Condiţia independenţei sistemului judiciar în luarea deciziilor este, în continuare, susţinută de principiul 4 din Principiile de Bază, în conformitate cu care: „Nu trebuie să existe intervenţii nejustificate sau ingerinţe în cadrul proceselor judiciare, după cum nici deciziile nu vor fi subiect de revizuire. Acest principiu nu neagă  existenţa reexaminării judiciare, şi nici reducerea sau comutarea de către autorităţile competente a pedepselor pronunţate de magistraţi, în conformitate cu legea”. În aceeaşi idee, Recomandarea nr. (94) 12 prevede că „deciziile judecătorilor nu ar trebui să fie obiectul niciunei revizii în afara oricăror proceduri de recurs prevăzute de lege” (Principiul I.2.a.I).

Independenţa trebuie să se manifeste şi faţă de însuşi sistemul juridic. Astfel, în pct.46 din Standardele IBA se arată că în procesul luării de decizii, un judecător trebuie să acţioneze independent vizavi de susţinătorii şi colegii din sistemul judiciar. Atitudinea sa însă trebuie să fie şi una activă, de impunere şi apărare a independenţei: judecătorul va încuraja şi va susţine măsurile de siguranţă menite a permite îndeplinirea obligaţiilor judecătoreşti, în scopul de a menţine şi de a întări funcţionarea independentă a justiţiei[16].

 

2. Independenţa judecătorilor (independenţa personală)

Întrucât justiţia se realizează prin instanţele judecătoreşti, alcătuite din judecători, aceasta înseamnă că puterea judecătorească se exercită numai prin instanţa judecătorească în persoana judecătorului[17], unicul purtător al acestei puteri.  

În aplicarea legii, independenţa judecătorilor exclude noţiunea de ierarhie, subordonare. Principiile internaţionale statuează în mod explicit că judecătorii trebuie să ia decizii în deplină libertate şi să acţioneze fără restricţie şi fără a fi obiectul unor influenţe, incitări, presiuni, ameninţări sau intervenţii nelegale, directe sau indirecte, indiferent din partea cărei persoane vin şi sub ce motiv[18]. Judecătorul, în calitate de deţinător al autorităţii judecătoreşti, trebuie să-şi poată exercita funcţia sa în deplină independenţă în raport cu toate constrângerile/forţele de natură socială, economică şi politică şi chiar în raport cu alţi judecători şi în raport cu administraţia judecătorească[19]. Independenţa unei instanţe se apreciază din acest punct de vedere atât faţă de executiv şi de părţi, cât şi faţă de puteri exterioare, cum ar fi mass-media.

Legislaţia trebuie să postuleze independenţa magistraţilor, iar autorităţilor publice trebuie să li se interzică să le adreseze instrucţiuni referitoare la activităţile lor jurisdicţionale. Legea trebuie să prevadă sancţiuni contra persoanelor care vor să influenţeze astfel pe judecători, recomandă Consiliul Europei[20].

Este important de realizat că principiul independenţei judecătorilor nu a fost conceput în beneficiul personal al judecătorilor înşişi, ci pentru a proteja oamenii împotriva abuzurilor de putere. Aşadar, independenţa nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un beneficiu al cetăţenilor. Din acest punct de vedere, Statutul Universal al Judecătorilor debutează cu reglementarea independenţei nu ca un drept, ci ca o obligaţie: „Prin ansamblul activităţii lor, judecătorii trebuie să asigure dreptul oricărei persoane de a beneficia de un proces echitabil. Ei trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele le stau la dispoziţie pentru ca procesele să fie rezolvate în şedinţă publică, într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal independent şi imparţial stabilit prin lege, în vederea determinării drepturilor şi obligaţiilor în materie civilă sau a realităţii acuzaţiilor în materie penală”[21].

De asemenea, pct.5 şi 6 din Declaraţia Suva[22] dă în responsabilitatea judecătorilor să asigure egalitatea accesului la justiţie, dar şi un acces efectiv la justiţie prin aceea ca participanţii să înţeleagă integral limba şi procedurii curţii.

Unele încălcări ale independenţei sunt consacrate legal, chiar prin normele care reglementează statutul judecătorilor: numirea lor exclusiv de către puterea executivă sau legislativă, durata limitată a mandatului, remuneraţie necorespunzătoare, refuzul de a autoriza înfiinţarea asociaţiilor profesionale. Deosebit de acestea, se întâlnesc şi alte forme de presiune: critici publice în scopul intimidării din partea puterii executive sau a celei legislative, detenţia arbitrară a judecătorilor, exercitarea de ameninţări sau atacuri asupra lor ori familiilor acestora[23] - acestea sunt comise nu doar de autorităţile statului, ci deseori de către persoane private, în mod independent sau cu complicitatea unor organizaţii, cum ar fi cele criminale ori cartelurile de droguri.

 

Scopul pentru care judecătorii trebuie să fie independenţi este tocmai realizarea unei justiţii imparţiale. Pentru aplicarea sa în practică, documentele internaţionale consacră mai multe garanţii, care trebuie examinate cu privire la fiecare membru din componenţa tribunalului în discuţie[24].

 

  1. Numirea judecătorilor

Sisteme: Există mai multe sisteme naţionale de recrutare (numire) a judecătorilor. În unele ţări aceştia sunt cooptaţi chiar de către corpul magistraţilor, în altele sunt aleşi de către populaţie, iar în altele ei ocupă postul prin concurs, fără amestecul vreunei puteri în această procedură. În cele mai multe state ei sunt numiţi de către executiv.

Dreptul internaţional nu se limitează la un anumit mod de numire. Totuşi, în aplicarea art. 24 din Pact s-au manifestat de către Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU mari rezerve asupra sistemului de alegere al judecătorilor în unele state din SUA. Astfel, acestea a reţinut că „a fost îngrijorat pentru impactul pe care actualul sistem de alegere a judecătorilor îl poate avea, în câteva state, asupra implementării drepturilor” garantate prin articolul 14 din Pact, şi a salutat „eforturile depuse de câteva state în adoptarea unui sistem de selecţie bazat pe merite”.  Comitetul a mai recomandat ca sistemul „de numire a judecătorilor prin alegeri să fie reconsiderat în vederea înlocuirii acestuia cu un sistem de numire bazat pe merite de către un organ independent” [25].

Criterii: Singurul criteriu de selecţie trebuie să fie unul obiectiv şi să vizeze integritatea, pregătirea şi competenţa persoanelor recrutate. Declaraţia de la Beijing prevede încă un criteriu, acela al independenţei persoanei şi impune ca pregătirea sa să constea în cea mai înaltă calificare juridică[26].

Orice metodă de selectare judiciară trebuie să prevadă garanţii contra numirilor abuzive. În selectarea judecătorilor nu va fi nicio discriminare pe motive de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau statut; situaţia în care există solicitarea expresă ca un candidat pentru un post în domeniul judiciar să aibă naţionalitatea impusă de ţara interesată, nu este considerată discriminatorie[27].

Mecanism: Numirea judecătorilor trebuie să constituie ea însăşi un factor puternic pentru independenţă şi nu poate fi lăsată la discreţia exclusivă a Executivului şi a Legislativului.

Ca urmare, trebuie să existe un mecanism independent responsabil pentru recrutarea şi sancţionarea disciplinară a magistraţilor. Consiliul Europei prevede în mod expres că autoritatea competentă în privinţa selecţiei şi carierei judecătorilor trebuie să fie independentă faţă de Guvern şi administraţie[28]. Asociaţia Europeană a Magistraţilor susţine direct că selecţia trebuie să fie făcută de un corp independent care îi reprezintă pe judecători[29].

  1. Durata şi stabilitatea mandatului

Conform normativelor internaţionale, judecătorilor trebuie să li se garanteze  perioada de exercitare a funcţiei până la vârsta obligatorie de pensionare sau, dacă sunt numiţi pe o perioadă determinată, până la finalul mandatului[30]. În acest din urmă caz, se consideră că o durată sub 10 ani nu satisface condiţia de independenţă[31].

Judecătorii numiţi cu titlu permanent nu pot fi revocaţi fără un just motiv atât timp cât nu au atins vârsta pensionării obligatorii. Aceste motive, care trebuie să fie definite în mod precis de lege[32], pot fi aplicate în ţările unde judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă determinată sau pot privi cazurile când judecătorul este incapabil să se achite de funcţia sa judiciară ori a comis infracţiuni sau grave abateri disciplinare[33]. Nicio schimbare referitoare la vârsta de pensionare nu poate avea efect retroactiv[34].

În anumite ţări, sunt prevăzute proceduri de evaluare sau recertificare a judecătorilor la diferite intervale de timp. În opinia Comitetului pentru Drepturile Omului, această practică este contrară articolului 14 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

 

  1. Inamovibilitatea judecătorilor în cursul mandatului

Cea mai puternică garanţie a independenţei magistraţilor este inamovibilitatea lor. Aceasta constă în aceea că ei nu pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau promovare fără consimţământul lor liber şi că pot fi suspendaţi sau eliberaţi din funcţie numai în condiţiile prevăzute de legea care le reglementează statutul.

Inamovibilitatea nu trebuie privită ca un privilegiu pentru judecători, ci mai degrabă ca o garanţie pentru justiţiabili. De aceea, inamovibilitatea trebuie să se aplice şi cu privire la modul de desemnare a judecătorilor în secţiile instanţelor şi cu privire la repartizarea dosarelor şi posibilitatea de schimbare a judecătorului. Astfel, există regula potrivit căreia unui judecător nu-i poate fi „luată” o cauză fără vreun motiv just (cum ar fi o boală gravă sau existenţa unui interes personal în cauză)[35].

Consiliul Europei prevede trei excepţii de la aplicarea principiului inamovibilităţii: este permisă mutarea unui judecător fără acordul său cu titlul de sancţiune disciplinară; dacă a fost pronunţată în cazul unei modificări legale a organizării judiciare; şi în cazul încadrării temporare, pentru a ajuta o instanţă învecinată, caz în care durata maximă a acestei încadrări este strict limitată prin statut[36]. Cu privire la desfiinţarea sau restructurarea unei instanţe, pentru a nu fi un motiv de concediere a unor judecători, pct.29 din Declaraţia de la Beijing prevede că toţi membrii curenţi ai curţii trebuie să fie reinvestiţi în poziţia iniţială sau învestiţi într-o altă instanţă de statut şi durată echivalente. Membrii curţii pentru care nu poate fi găsită o poziţie alternativă trebuie despăgubiţi integral.

 

  1. Siguranţa financiară

Nivelul remuneraţiei. Principiul ONU nr.11 prevede ca judecătorii să dispună de remunerare corespunzătoare, precum şi de pensii adecvate.

La stabilirea remuneraţiei trebuie să se ţină seama atât de importanţa activităţii lor, cât şi de faptul că, de regulă, judecătorilor le este interzisă  exercitarea unor alte funcţii publice sau private[37]. Consiliul Europei subliniază că nivelul ei trebuie fixat în aşa fel încât să îi pună pe magistraţi la adăpost de presiunile care vizează să le influenţeze sensul deciziilor şi în general comportamentul jurisdicţional, alterându-le astfel independenţa şi imparţialitatea; remuneraţia poate să varieze în funcţie de vechime, de natura atribuţiilor judecătorului care le exercită cu titlu profesional, sau în funcţie de importanţa sarcinilor impuse, apreciate în condiţii de transparenţă[38].

Pct. 14 din Standardele IBA prevede că pensiile şi salariile judiciare ar trebui sa fie modificate conform creşterii preţurilor independent de controlul executiv.

Scăderea salariilor. În anumite ţări, salariile judecătorilor sunt protejate împotriva scăderilor, deşi măririle salariale pot depinde de puterea executivă şi cea legislativă. IBA acceptă că salariile judiciare nu pot fi micşorate în timpul serviciului unui judecător decât ca o măsură economică de interes public. (art.15b).

Pensionare. Şi judecătorii care se pensionează au un regim financiar deosebit. Astfel, art.13 alin.3 şi 4 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede: „Judecătorului îi este permis să iasă la pensie şi să primească o pensie corespunzătoare categoriei sale profesionale. După pensionarea sa, judecătorului nu-i va fi interzisă  exercitarea unei alte activităţi profesionale în domeniul juridic pe considerentul deţinerii, în trecut, de către acesta, a funcţiei de judecător”.

 

  1. Protecţia judecătorilor

Puterea de decizie pe care o au judecătorii poate duce la emiterea de hotărâri nepopulare, ceea ce impune existenţa unui sistem de protecţie.

La nivel fizic, judecătorilor trebuie să li se creeze un spaţiu de judecată corespunzător, unde să poată exercita poliţia instanţei, dar să fie şi asiguraţi că vor fi împiedicate acţiuni negative din partea nemulţumiţilor, exercitate asupra lor sau a familiilor lor. Protecţia trebuie asigurată, potrivit pct.40 din Declaraţia de la Beijing, de către autorităţile executivului. În acest sens, Principiul 3 pct.2 din Recomandarea (94) 12  prevede că „Trebuie luate toate măsurile necesare pentru a veghea la securitatea judecătorilor, mai ales prin prevederea prezenţei pazei în incinta tribunalelor sau prin protecţia de către poliţie a judecătorilor care ar putea să devină sau care sunt victime ale unor ameninţări grave”.

La nivel profesional însă, trebuie să îi protejeze un organism independent de puterea executivă sau de cea legislativă. Consiliul Europei indică ca acest organism să fie alcătuit cel puţin jumătate din judecători aleşi de colegii lor astfel încât să se asigure cea mai largă reprezentare posibilă. Orice judecător care consideră că drepturile sale statuare sau, într-o manieră mai generală, independenţa sa sau cea a justiţiei sunt ameninţate sau nesocotite în vreun fel, trebuie să aibă posibilitatea de a sesiza acest organism, care să dispună de mijloacele efective în scopul de a remedia acest lucru sau a propune remedierea lui[39]. Organizaţia LAWASIA susţine că în componenţa acestui organism ar trebui să intre doar reprezentanţi ai celei mai înalte jurisdicţii şi ai profesiilor legale independente[40].

  1. Răspunderea judecătorului

Cu privire la răspunderea civilă şi penală, art. 10 din Statutul Universal al Judecătorilor prevede: „Când aceasta este admisă, acţiunea civilă îndreptată împotriva unui judecător, precum şi aceea în materie penală, inclusiv arestarea, trebuie efectuate în condiţii ce nu pot avea drept obiect exercitarea unei influenţe asupra activităţii judiciare a acestuia.”

Fiind paznicii independenţei şi cei care interpretează legea, judecătorii nu pot face obiectul unor acţiuni disciplinare în baza simplei exercitări a funcţiilor lor judecătoreşti, cu excepţia cazului în care comportamentul nedemn al unui judecător este dovedit. Mult mai important este faptul că judecătorii nu pot fi constrânşi să lucreze sub ameninţarea unei sancţiuni financiare, a cărei existenţă poate influenţa, chiar inconştient, hotărârile lor[41]. Erorile judiciare trebuie să fie soluţionate pe calea apelului, în spiritul respectării jurisdicţiei şi a procedurii,  interpretând, aplicând legea sau evaluând probele; celelalte erori judiciare care nu pot fi îndreptate prin acest mod trebuie să conducă, cel mult, la o acţiune a părţii nemulţumite împotriva statului.

Într-o concepţie oarecum diferită, Principiul ONU nr. 16 acordă imunitate civilă judecătorilor: „Fără a aduce vreo atingere procedurii disciplinare sau dreptului de a face apel ori de a obţine o compensaţie din partea statului, în acord cu legile naţionale, judecătorii nu vor putea fi acţionaţi în judecată civilă, pentru îndeplinire de acte abuzive sau pentru omisiuni în exercitarea funcţiilor lor judiciare”. Ceea ce, desigur, nu exclude răspunderea statului pentru erorile judiciare.

În acelaşi fel, pct. 32 din Declaraţia de la Beijing prevede că „Fără prejudicierea vreunei proceduri disciplinare sau a vreunui drept de apel sau a unei compensaţii de la stat, în concordanţă cu dreptul intern, judecătorii trebuie să beneficieze de imunitate raportat la despăgubiri monetare, la acţiuni necorespunzătoare sau la omisiuni în exercitarea funcţiilor lor juridice”.

 

În caz de incapacitate profesională şi pentru comiterea de abateri disciplinare, împotriva judecătorului pot fi luate anumite măsuri. Se pune problema modalităţii de stabilire a tipurilor de sancţiuni şi a organismului care să le aplice.

Ocrotirea independenţei: Principiul 6 pct.2 al Recomandării (94) 12 solicită în mod expres ca aplicarea sancţiunilor să nu aducă atingere independenţei justiţiei: este esenţial ca judecătorii să nu fie supuşi unor măsuri disciplinare datorită opoziţiei faţă de fondul cauzei  decise de judecătorul în cauză. În ceea ce priveşte Belarus, Comitetul pentru Drepturile Omului a menţionat „cu îngrijorare acuzaţiile referitoare la demiterea a doi judecători de către Preşedinte… deoarece în cursul îndeplinirii atribuţiilor judiciare ale acestora nu au reuşit să impună şi să colecteze o amendă impusă de puterea executivă”[42].

Organ competent: În baza dreptului internaţional, judecătorilor supuşi unor proceduri disciplinare trebuie să li se garanteze o procedură legală corectă în faţa unui organism competent, independent şi imparţial care trebuie să fie – sau să fie controlat de – o autoritate independentă de puterea executivă. IBA admite că Executivul ar putea participa la procedura disciplinară a judecătorilor numai când este vorba de plângerile adresate lor sau la iniţierea procedurilor disciplinare, dar nu şi la adjudecarea unor asemenea probleme[43].

Principiul 6 pct.3 din Recomandării (94)12 propune statelor să constituie conform legii un organ special însărcinat să aplice sancţiunile şi măsurile disciplinare, atât timp cât ele nu sunt examinate de un tribunal, ale cărui decizii trebuie să fie controlate de un organ judiciar superior sau ca această autoritate să fie ea însăşi un organ judiciar superior. Legea trebuie să prevadă procedurile potrivite pentru ca judecător urmărit să beneficieze cel puţin de toate garanţiile unei proceduri echitabile prevăzute de Convenţie, de exemplu prin prevederea posibilităţii de prezentare a argumentelor sale într-un termen rezonabil şi prin prevederea dreptului de a răspunde la toate acuzaţiile aduse contra lui.

Mult mai simplu, Carta Judecătorilor în Europa prevede că organismul competent trebuie să fie alcătuit din judecători, care să acţioneze după reguli prestabilite şi nu ad-hoc (principiul nr.9).

Motive: Conform principiilor nr. 18 şi 19 al ONU, judecătorii sunt supuşi suspendării sau eliminării numai din motive de incapacitate sau comportament care-i face necorespunzători pentru îndeplinirea îndatoririlor lor.

Principiul 6 pct. 1 din Recomandarea nr. (94) 12 prevede posibilitatea luării de măsuri dacă judecătorii nu-şi îndeplinesc obligaţiile într-o manieră eficace şi adecvată sau în caz de abateri disciplinare.

În fine, potrivit principiului nr. 9 al Cartei Judecătorilor în Europa, greşelile judiciare sunt motivul sancţionării disciplinare a judecătorului.

Oricum, fundamentele înlăturării unui judecător trebuie reglementate în mod clar în lege şi pot fi numai motive infracţionale, neglijenţe vizibile şi repetate sau datorită unei incapacităţi psihice sau fizice pe care a arătat-o el însuşi, incompatibile cu funcţia de judecător[44].

 

Măsuri: Doar Recomandarea (94) 12 prevede măsurile care s-ar putea lua:

  1. desesizarea judecătorului (această măsură este amintită însă şi în Declaraţia de la Beirut, drept sancţiune pentru incompetenţa judecătorului);
    1. atribuirea altor sarcini judecătorului;
    2. sancţiuni pecuniare, cum ar fi reducerea remuneraţiei pe o perioadă determinată de timp;
      1. suspendarea. 

 

  1. Libertatea de exprimare şi asociere 

Drepturile judecătorilor la libertate de exprimare şi asociere sunt esenţiale într-o societate democratică care respectă statul de drept şi drepturile omului. Dreptul la asociere profesională al judecătorilor trebuie recunoscut, pentru a permite judecătorilor să fie consultaţi mai ales asupra regulilor statutare ale acestora, aspra eticii şi a altor chestiuni, asupra problemelor justiţiei, şi pentru a permite apărarea intereselor lor legitime[45].

Potrivit Principiului 9 ONU, judecătorii sunt liberi să pună bazele şi să se alăture unor asociaţii de judecători sau altor organizaţii care să le reprezinte interesele, care să promoveze pregătirea lor profesională şi care să protejeze independenţa justiţiei. Şi Principiul 4 al Recomandării (94) 12 prevede că judecătorii trebuie să fie liberi de a crea asociaţii având, singure sau în colaborare cu alte organe, sarcina de a conserva independenţa lor şi de a le proteja interesele

 

  1. Formare şi educaţie

Principiul V.3.g al Recomandării nr. (94) 12 a Consiliului Europei prevede ca o responsabilitate: „judecătorii să urmeze toate etapele de pregătire profesională necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile într-o manieră eficientă şi adecvată. Statele trebuie să adopte măsuri efective în acest sens şi să ia măsurile corespunzătoare pentru a se asigura că mai mulţi judecători beneficiază de formare corespunzătoare”. Declaraţia de la Cairo prevede în recomandarea nr. trei că toate aspectele referitoare la studiul şi programele de instruire, asigurate de stat, trebuie supuse supervizării judecătoreşti, şi că programele de calificare se vor concentra atât pe instruirea profesională şi judiciară, cât şi pe cea legată de dezvoltarea individuală. Dar responsabilitatea pregătirii adecvate revine în egală măsură judecătorilor înşişi şi asociaţiilor profesionale de judecători, conform principiului 9 din Principiile de bază.

Formarea nu trebuie să privească doar dreptul naţional, substanţial şi procedural, ci şi dreptul internaţional al drepturilor omului şi programe de educaţie privind contextul social.

 

  1. Dreptul şi îndatorirea de a asigura proceduri judiciare echitabile  

Principiul 6 din Principiile de bază prevede ca procedurile judiciare să fie desfăşurate în mod echitabil şi ca drepturile părţilor să fie respectate. Aceasta înseamnă că judecătorii au obligaţia să soluţioneze cauzele aduse în faţa lor conform legii, să protejeze drepturile şi libertăţile individuale şi să respecte în mod constant diversele drepturi procedurale care există în temeiul dreptului intern şi internaţional.

Potrivit principiului V pct. 3b) din Recomandarea (94) 12, este răspunderea judecătorilor să hotărască asupra cauzelor într-o manieră independentă conform propriei evaluări a faptelor şi propriei interpretări a legii.  Din acest punct de vedere, sunt criticate statele unde judecătorii se ghidează după circularele emise de Ministerul Justiţiei cu caracter obligatoriu pentru judecători[46].

 

 

  1. Publicitatea şedinţei de judecată

Asigurarea publicităţii dezbaterilor care se desfăşoară în faţa judecătorilor este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, contribuind totodată la promovarea încrederii cetăţenilor în administrarea justiţiei.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului permite instanţei să decidă desfăşurarea dezbaterilor în şedinţă secretă dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau părţile şi ar aprecia că astfel s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a probelor. În acest fel, judecătorul este chemat să facă o permanentă analiză a interesului public şi privat din cauză.

 

  1. Stabilitatea hotărârii

După pronunţarea unei decizii obligatorii, aceasta nu mai poată fi modificată de o autoritate nejudiciară, în detrimentul uneia dintre părţile procesului soluţionat[47].

Cât priveşte hotărârile luate de secţiile unite ale unei înalte jurisdicţii, chiar dacă judecătorii au obligaţia a se conforma acestea jurisprudenţe, aceasta nu afectează independenţa cât timp deciziile au valoare de principiu în activitatea judiciară, iar instanţele inferioare rămân independente în soluţionarea cauzelor concrete[48].

  1. Obligaţia motivării hotărârii

Principiul V pct 3b) din Recomandarea (94) 12 arată că judecătorii, cu excepţia cazului când legea sau practica stabilă dispun altfel, trebuie să-şi motiveze decizia lor clar şi complet, utilizând termeni uşor de înţeles.

În legătură cu acest aspect, Curtea Europeană a susţinut, în cauza Higgins şi alţii, că această obligaţie „nu poate fi înţeleasă ca necesitând un răspuns detaliat la fiecare argument”, dar că „măsura în care se aplică această sarcină de a motiva poate varia în funcţie de natura deciziei şi trebuie determinată ţinând cont de împrejurările cauzei”[49]. Atunci când Curtea de Casaţie nu a dat în hotărârea sa explicaţii exprese şi specifice asupra unei reclamaţii conform căreia Curtea de Apel nu a fost imparţială, Curtea a stabilit o încălcare a articolului 6 alin. (1)[50].

m. Aparenţa de independenţă

Unul din criteriile de apreciere a independenţei este cel al aparenţei. Din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg[51], rezultă că este necesar nu numai ca justiţia să se realizeze în fapt, ci să existe şi toate aparenţele din care să reiasă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru ca judecata să se desfăşoare în mod echitabil. Aparenţa de independenţă semnifică în acest sens încrederea pe care tribunalele trebuie să o inspire populaţiei într-o societate democratică. Această cerinţă este consacrată pe plan internaţional prin adagiul preluat din sistemul anglo-saxon potrivit căruia: ”justice must not only be done, it must be seen to be done”[52].

În aprecierea bănuielilor cu privire la posibila lipsă de aparenţă a independenţei, se are în vedere punctul de vedere al celui vizat, însă susţinerile sale trebuie să fie justificate din punct de vedere obiectiv.

Astfel, s-a decis că, din moment ce într-un tribunal se află o persoană care este subordonată ca funcţie şi sarcini faţă de una din părţi, justiţiabilii pot să se îndoiască în mod legitim de independenţa acelei persoane[53] - se consacră astfel necesitatea independenţei nu doar faţă de executiv şi legislativ, ci şi faţă de părţi [54]. La fel, s‑a hotărât în cazul unui funcţionar în cadrul comisiei de poliţie municipale – autoritate cu atribuţii jurisdicţionale – care provenea din conducerea poliţiei şi care era susceptibil de a fi chemat să îndeplinească din nou acele sarcini, că justiţiabilii vor avea tendinţa să vadă în el un membru al corpului de poliţie, integrat într-o ierarhie şi solidar cu colegii săi[55].

III. Imparţialitatea

Independenţa justiţiei şi a judecătorilor nu este nici scop în sine, nici suficientă pentru realizarea actului de justiţie în mod echitabil. Mai este nevoie de imparţialitate. Cele două noţiuni nu se confundă însă.

Astfel, independenţa justiţiei este o stare de spirit, care trebuie întregită la nivelul judecătorilor printr-un statut adecvat, iar la nivel instituţional prin stabilirea raporturilor cu puterea executivă şi legislativă[56].

Imparţialitatea judiciară priveşte de asemenea starea de spirit, atitudinea instanţei faţă de chestiunile şi părţile unui anumit caz (nediscriminare, toleranţă etc.), dar şi maniera în care este condus un proces. Ea presupune ca judecătorii implicaţi să hotărască în mod obiectiv şi pe baza propriilor evaluări a faptelor relevante şi a dreptului aplicabil, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează, şi fără că să acţioneze în moduri care susţin interesele uneia din părţi”[57].

Imparţialitatea se află într-o strânsă legătură cu independenţa. Astfel, dacă o instanţă poate fi independentă chiar dacă nu este imparţială, în schimb o instanţă care nu este independentă nu poate fi în niciun caz imparţială; de asemenea, cerinţa independenţei faţă de părţi se confundă practic cu nevoia imparţialităţii.

*

Conform art.5 din Statutul Universal al judecătorilor, „judecătorul trebuie să fie şi să apară imparţial în exerciţiul activităţii sale judiciare. El trebuie să-şi  îndeplinească sarcinile sale cu moderaţie şi demnitate în raport cu funcţia sa şi faţă de toate persoanele implicate”. Imparţialitatea presupune lipsa oricărei prejudecăţi sau interes al judecătorului în cauza pe care trebuie să o soluţioneze[58].

Deontologia profesională îi obligă pe judecători să-şi exercite funcţia cu obiectivitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului, fără a da curs presiunilor şi influenţelor exterioare. Mai mult, ei sunt ţinuţi să adopte un comportament din care să rezulte chiar şi aparenţa de imparţialitate (în sensul ca aceasta să fie vizibilă pentru justiţiabili), tocmai pentru a înlătura orice îndoială cu privire la îndeplinirea corectă a îndatoririlor profesionale[59].

Imparţialitatea judecătorului presupune deci ca acesta să fie echidistant, astfel că el nu va favoriza prin cuvânt sau faptă pe niciuna dintre părţi şi, în plus, va urmări în permanenţă ca nicio parte să nu fie sau să nu se simtă dezavantajată. În materie civilă, neutralitatea sa presupune a da prioritate modului de rezolvare a litigiului aşa cum doresc părţile, în cazul în care acestea au ajuns la o înţelegere; în materie penală, neutralitatea judecătorului se rezumă doar la a împiedica orice dezechilibru procesual între părţi, el fiind cel care va hotărî modul de finalizare a procedurii.

 

1. Cerinţele imparţialităţii

Cea mai scrupuloasă analiză a imparţialităţii este făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva art. 6, par. 1 al Convenţiei europene, Curtea de la Strasbourg indică că imparţialitatea unui tribunal trebuie determinată potrivit unui demers subiectiv şi a unuia obiectiv, analizate în raport cu fiecare magistrat din complet[60]:

 

  1. a) Demersul subiectiv.

Imparţialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanţei nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecţie. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparţialitatea judecătorului ar însemna deci a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecăţii şi în modul de soluţionare a unei cauze concrete.

Comportamentul care favorizează sau defavorizează o anumită parte poate consta, de exemplu, în exprimarea unor remarci din care rezultă că judecătorul este convins de vinovăţia acuzatului sau în legătura de rudenie a lui cu una dintre părţi.

Astfel, Curtea de la Strassbourg a decis că nu îndeplinea condiţia de imparţialitate un jurat al unei curţi cu juraţi care s-a declarat rasist[61] şi niciun judecător al secţiei penale care şi-a făcut publică opinia în sensul constatării vinovăţiei acuzatului[62].

Având în vedere că imparţialitatea subiectivă pune în discuţie „forul interior” al judecătorului, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit că ea este prezumată până la proba contrară[63], indiferent că este vorba de un magistrat de profesie, un membru al juriului sau de persoane specializate care participă alături de magistrat la soluţionarea litigiului[64].

 

  1. b) Demersul obiectiv

Curtea Europeană consideră că noţiunea de imparţialitate conţine nu doar un element subiectiv, ci şi unul obiectiv: nu numai că instanţa trebuie să fie imparţială din punct de vedere mental, prin aceea că „niciunul din membrii instanţei nu ar trebui să aibă prejudecăţi sau predilecţii personale”, dar că aceasta trebuie, de asemenea, „să fie imparţială dintr-un punct de vedere obiectiv”, prin aceea că „trebuie să ofere garanţii pentru a exclude orice îndoială justificată în această privinţă[65].

Acest criteriu presupune a se analiza de data aceasta dacă, independent de comportamentul personal al judecătorului, există fapte determinate şi verificabile care pot justifica îndoielile cu privire la imparţialitatea sa[66]. Se are în vedere deci competenţa sa funcţională. Scopul acestei analize este acela de a se stabili dacă judecătorul a oferit garanţii suficiente pentru a exclude, în persoana lui,  orice dubiu legitim în cauza respectivă. Din acest punct de vedere, noţiunile de independenţă şi imparţialitate obiectivă par intim legate.

Astfel, în cauza Constitutional Rights Project, Comisia africană pentru drepturile omului şi popoarelor a trebuit, inter alia, să ia în considerare compatibilitatea cu articolul 7 alin. (1) din Carta africană pentru drepturile omului şi popoarelor cu Actul (Tribunalului Special) privind tulburarea ordinii publice, în condiţiile căruia instanţa în cauză ar trebui să fie formată dintr-un judecător şi patru membri ai forţelor armate. În opinia Comisiei, instanţa a fost, ca atare, „compusă din persoane care aparţineau, în majoritate, secţiunii executive a guvernării, aceeaşi secţiune care a aprobat Actul privind tulburarea ordinii publice”[67]. Comisia a amintit apoi că articolul 7 alin. (1) lit. (d) din Cartă „solicită instanţei să fie imparţială”, adăugând că, „indiferent de caracterul membrilor individuali ai unor astfel de instanţe, alcătuirea acestora creează aparenţa, dacă nu chiar lipsa efectivă, de imparţialitate”. Prin urmare, a existat o încălcare a dispoziţiei menţionate în acest caz[68].

2. Aparenţa de imparţialitate

Pentru a se stabili existenţa unor bănuieli legitime de lipsa de imparţialitate a unui judecător, se are în vedere în primul rând optica celui acuzat. Dar aceasta nu este decisivă, ci susţinerile sale trebuie să poată fi justificate din punct de vedere obiectiv.

Principiul nr.3 al Cartei Judecătorilor în Europa indică în mod expres că judecătorul nu numai că trebuie să fie imparţial, ci trebuie să fie văzut de toţi ca fiind imparţial. La rândul său, Curtea Europeană ridică la rang de principiu necesitatea existenţei până şi a aparenţei de imparţialitate, necesară pentru a nu afecta încrederea publică (iar în procesele penale, mai mult ca orice, încrederea acuzatului) pe care într-o societate democratică trebuie să o inspire instanţele judecătoreşti[69].

Dându-se importanţă adagiului englez ”justice must not only be done, it must be seen to be done” rezultă că maniera, atitudinea, manifestările în care un judecător instrumentează o cauză trebuie să fie de natură a arăta părţilor că el nu intenţionează favorizarea sau defavorizarea vreuneia. Astfel, în mod explicit se reţine că „tribunalul trebuie să fie şi să pară că este independent şi imparţial”; în consecinţă, sistemul tribunalelor „fără chip” (judecătorii mascaţi în vederea păstrării anonimatului din raţiuni antiteroriste) nu garantează aceasta.

 

3. Evoluţia jurisprudenţei CEDO în materia imparţialităţii

Dar imparţialitatea se analizează şi în legătură cu implicarea judecătorului în diferite faze procesuale ale acelui dosar. Pentru a împiedica formarea prejudecăţilor, trebuie evitată exercitarea succesivă de funcţii jurisdicţionale diferite în aceeaşi cauză de către acelaşi judecător: interpretând noţiunea de tribunal independent şi imparţial şi aceea de proces echitabil, Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat în sensul unui separatism între funcţia de urmărire de cea de judecată[70], a funcţiei de instrucţie de cea de judecată[71], a funcţiei de urmărire de cea de instrucţie[72]. Aplicarea acestei reguli a cunoscut însă o evoluţie în jurisprudenţa Curţii, pornindu-se de la o interpretare restrictivă, abstractă a imparţialităţii obiective şi ajungându-se ulterior la una concretă:

Astfel, iniţial s-a stabilit că un judecător nu poate soluţiona cauza în fond dacă a exercitat funcţia de judecător în faza de urmărire penală[73] sau de judecător de instrucţie[74]. Aceasta pentru că s-a considerat că ne aflăm în prezenţa unei aparenţe a lipsei de imparţialitate prin simpla implicare a judecătorului de fond în stadiile procesuale anterioare: o cauză deja cunoscută de judecător îl poate face pe acesta la judecata în fond să se raporteze la opinia deja exprimată într-o circumstanţă anterioară. S-a constatat însă că aplicarea strictă a acestei reguli ar putea duce la blocări ale activităţii jurisdicţionale datorită lipsei personalului suficient, motiv pentru care a fost criticată (teorie cunoscută sub denumirea „tirania aparenţei”).

Ulterior, Curtea cere ca suspiciunile asupra imparţialităţii să poate fi justificate obiectiv prin raportare la circumstanţele concrete ale cauzei [75]. De acum încolo anumite tipuri de cumul sunt acceptate sub rezerva analizării în concret a investigaţiilor efectuate de judecător în faza prealabilă judecăţii. În măsura în care aceste investigaţii sunt sumare şi nu creează impresia că judecătorul şi-a format o prejudecată asupra fondului cauzei, este posibil ca cel care a dispus arestarea preventivă[76] sau a fost judecător de instrucţie[77] să dea soluţia pe fond. Aşadar, simplul fapt că un judecător a luat cunoştinţă de un dosar înainte de proces nu justifică, în sine, o bănuială asupra imparţialităţii sale[78].

 

4. Obiectivul cerinţei de imparţialitate

Este imposibil ca, unui judecător ce într-o anumită fază a procesului a luat cunoştinţă de conţinutul unui dosar, să i se ceară să nu îşi formeze vreo opinie în legătură cu posibila soluţie care o va da acelei cauze. Dar, din cele arătate mai sus, rezultă că imparţialitatea nu interzice a-ţi forma o opinie, ci ea împiedică dorinţa de a nu ţi-o schimba (de a înlătura rostul dezbaterilor): judecătorul trebuie să rămână deschis la primirea noilor fapte, argumente, interpretări.

 

5. Garanţiile imparţialităţii

Imparţialitatea judecătorilor este garantată prin regimul de incompatibilitate şi conflictele de interese, de interdicţii şi de incapacităţi.

 

5.1. Conflictul de interese

Principiul 5 pct. 3 e) al Recomandării (94) 12 A Consiliului Europei prevede că judecătorii trebuie să-şi asume responsabilitatea de a se abţine să judece o cauză sau să renunţe când există motive juste în acel caz, de exemplu probleme grave de sănătate, existenţa vreunui conflict de interese sau interesul justiţiei.

 

Definiţie: Conflictul de interese reprezintă acea situaţie sau împrejurare care priveşte un magistrat în care interesul personal, direct ori indirect, contravine interesului public, astfel încât afectează sau ar putea afecta independenţa şi imparţialitatea în luarea deciziilor ori îndeplinirea la timp şi cu obiectivitate a îndatoririlor care îi revin în exercitarea funcţiei.

Practic judecătorul are de ales între interesul public, acela de a face dreptate, şi interesul privat, acela de a-şi procura un beneficiu. Această observaţie ne face să afirmăm că regula evitării conflictului de interese este o aplicaţie a principiului nemo in rem suam auctor esse potest, adică nimeni nu poate oficia în propria sa cauză[79].

 

Tipuri de interes: Alături de cerinţa lipsei prejudecării, imparţialitatea presupune evitarea conflictului de interese, adică lipsa oricărui interes personal, material sau moral al judecătorului în cauză.

Interesul poate fi unul material, cum s-a reţinut în cauza D. vs. Irlanda (2002) unde judecătorul deţinea acţiuni la societatea pârâtă din dosarul pe care îl judeca.

Dar interesul poate fi şi unul moral: de exemplu, în cauza Remli vs. Franta[80], s-a analizat faptul că în timpul soluţionării cauzei unul din juraţi se declarase rasist; în cauza Pescador Valiero vs. Spania (2003), s-a dezbătut imparţialitatea cu privire la  concedierea reclamantului de către universitatea cu care magistratul implicat avea strânse relaţii profesionale.

Beneficiarul deciziei luată într-o situaţie de conflict de interese poate fi: decidentul (interes direct); familia, prietenii, apropiaţii săi (interes indirect); persoane sau organizaţii cu care a avut, are (interes actual) sau va avea (interes viitor) relaţii de afaceri, politice etc.

Desigur, interesul poate fi unul real, când se întemeiază pe fapte probante, sau aparent, atunci când creează doar suspiciuni cu privire la corectitudine. În legătură cu acest aspect, s-a decis că împrejurarea că un membru al completului cunoaşte personal pe unul dintre martorii audiaţi nu e suficient pentru a concluziona că are o prejudecată favorabilă cu privire la mărturia acelei persoane, ci trebuie analizată natura şi intensitatea legăturii[81]. La fel s-a decis în caz de apartenenţă a uneia dintre părţi şi a judecătorului cauzei la aceeaşi organizaţie (în speţă, francmasonă[82]).

Dacă reclamantul a avut o polemică în presă cu preşedintele instanţei care l-a judecat, referitoare la activitatea acelei instanţe, iar preşedintele a exprimat în public aprecieri negative cu privire la cauza reclamantului înainte de judecarea ei, Curtea a decis ca temerile reclamantului cu privire la imparţialitatea tribunalului sunt justificate obiectiv[83]. Tot astfel, într-o altă speţă, s-a decis că participarea la ansamblul procedurilor chiar a persoanelor al căror comportament era criticat este suficientă pentru a face ca imparţialitatea organului de decizie să fie subiect de neîncredere, căci instanţele nu sunt instituţii impersonale, ci funcţionează prin judecătorii care le compun şi, pentru a fi imparţiali, ei trebuie să fie suficient de detaşaţi, or în cauză contează sentimentele personale ale judecătorilor pentru a stabili dacă a existat sau nu ofensă adusă autorităţii judiciare, când infracţiunea s-a comis chiar faţă de ei[84]. Cu atât mai mult, dacă judecătorii care l-au condamnat pe reclamant sunt aceiaşi cu cei în faţa cărora s-a comis infracţiunea este suficient pentru a ridica dubii legitime, care sunt justificate obiectiv, asupra imparţialităţii instanţei (nemo judex in causa sua).

Dacă într-un tribunal se află o persoană care este subordonată ca funcţie şi sarcini faţă de una dintre părţi, justiţiabilii pot să se îndoiască în mod legitim de independenţa acestei persoane[85].

 

5.2. Incompatibilităţi şi interdicţii

Conform art. 7 din Statutul Universal al Judecătorilor, „Judecătorul nu poate deţine nicio altă funcţie publică sau privată, remunerată sau nu, care nu este compatibilă cu atribuţiile şi statutul său. Judecătorul nu i se pot încredinţa funcţii exterioare exerciţiului judiciar fără acordul său”.

Standardele IBA enumeră activităţile incompatibile cu funcţia de judecător: în exerciţiul funcţiei, judecătorii nu pot avea şi funcţii executive, cum ar fi în ministerele de guvernământ, nici nu pot servi ca membri ai Legislativului sau ai Consiliului Local, decât dacă aceste funcţii sunt combinate printr-o tradiţie istorică îndelungată; judecătorii pot fi şefi ai comitetului de investigaţie în  cazuri unde procesul presupune cunoştinţe de găsirea urmelor şi luare de probe; judecătorii trebuie să fie imparţiali faţă de partidele politice; în afară de judecătorii temporari, ceilalţi nu pot exercita puteri legislative în exerciţiul funcţiei; un judecător ar trebui să se abţină de la activităţi de afaceri, în afară de investiţii personale sau de deţinerea unei proprietăţi (pct.35-39).

5.3. Înlăturarea judecătorului

Judecătorul despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparţial trebuie să se abţină de la examinarea cauzei.

Pct.2.5 din Principiile de la Bangalore prevede: judecătorul se va abţine în orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care i-ar putea părea unui observator corect ca nefiind capabil să judece. Între astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea să fie completă, se numără următoarele: cazul în care judecătorul se simte subiectiv sau are o prejudecată cu privire la una din părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal faptul că există probe controversate care pot prejudicia desfăşurarea procesului; cazul în care, anterior, judecătorul a funcţionat ca avocat sau a servit ca martor în dosarul supus judecăţii sale, sau cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un interes material în rezultatul disputei. Toate acestea, sub rezerva ca judecătorului să nu i se poată cere recuzarea atunci când nu se poate constitui o alta instanţă care să judece cauza sau când, din motive de urgenţă, inacţiunea ar putea duce la un grav act de injustiţie.

 




[1] România este stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 14 dec.1955.

[2] România a ratificat Statutul Consiliului Europei (Londra, 5 mai 1949) prin Legea nr. 64 din 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 oct.1993 şi a devenit membru al Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993

[3] România este membru al Uniunii Europene începând cu 1 ian. 2007.

[4] Una dintre asociaţiile judecătorilor şi procurorilor, respectiv Asociaţia Magistraţilor din România (înfiinţată în 1993), este membru al Asociaţiei Europene a Magistraţilor.

[5] Asociaţia Europeană a Magistraţilor este grup regional al Uniunii Internaţionale a Magistraţilor.

[6] Standardele Minime de Independenţă Judiciară, adoptate de International Bar Association în 1982, la New Delhi.

[7] Comitetul pentru drepturile omului, Comunicarea nr. 263/1987, M. Gonzalez del Rio vs. Peru (Opinii adoptate la 28 octombrie 1992), în doc. ONU GAOR, A/48/40 (vol. II), p. 20, par. 5.2.

[8] Comunicarea nr. 577/1994, R. Espinoza de Polay vs. Peru (Opinii adoptate la 6 noiembrie 1997), în doc. ONU GAOR, A/53/40 (vol. II), p. 43, par. 8.8. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice stipulează în articolul 14 alin. 1 că „toţi oamenii sunt egali în faţa instanţelor” şi, în continuare, că „până la stabilirea oricărei acuzaţii penale împotriva sa sau a drepturilor şi obligaţiilor sale pe parcursul unui proces, orice persoană are dreptul de a fi audiată în mod echitabil şi public de către o instanţă competentă, independentă şi imparţială instituită prin lege”.

[9] ACHPR, Civil Liberties Organisation, Legal Defence Centre, Legal Defence and Assistance Project [Organizaţia Libertăţilor Civile, Centrul de Apărare Juridică, Proiectul de Asistenţă şi Apărare Juridică] vs. Nigeria, Comunicarea nr. 218/98, decizia adoptată în timpul celei de-a 29-a sesiuni ordinare, 23 aprilie – 7 mai 2001, disponibilă la http://www1.umn.edu/humanrts/africa/comcases/218-98.html

[10] Declaraţia a fost însuşită de participanţii la cea de-a doua conferinţă arabă, la Cairo, în 24 feb.2003.

[11] În 1985, al şaptelea Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra prevenirii criminalităţii şi tratamentul făptuitorilor a adoptat Principiile de Bază privind Independenţa Justiţiei, care au fost ulterior unanim aprobate de Adunarea Generală prin rezoluţiile 40/32 din 29 noiembrie 1985 şi 40/146 din 13 decembrie 1985.

[12] Declaraţia de la Beijing cu privire la Principiile de Independenţă a Justiţiei în Regiunea LAWASIA, adoptată la 19 august 1995.

[13] Carta a fost adoptată sub egida Consiliului Europei, de către participanţii la reuniunea multilaterală consacrată statutului judecătorilor în Europa, organizată  între 8 şi 10 iulie 1998 la Strasbourg.

[14] A se vedea şi articolul 36 alin. 6 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, şi, în ceea ce priveşte Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, articolul 32 alin. 2 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului.

[15] Declaraţia a fost formulată la Prima Conferinţă Arabă asupra Justiţiei, organizată la Beirut în 14-16 iunie 1999, de participanţii din 13 state arabe.

[16] Pct. 1.5. din Principiile de la Bangalore cu privire la Conduita Judiciară 2002, Proiectul de la Bangalore al Codului de conduită judiciară – 2001 adoptat de Grupul judiciar de întărire a integrităţii magistraţilor, astfel cum a fost revăzut la masa rotundă a preşedinţilor de tribunal, care a avut loc la Palatul Păcii din Haga, 25 -26 noiembrie 2002.

[17] De aici rezultă diferenţa dintre noţiunile de „autoritate judecătorească”, care cuprinde instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii, şi „puterea judecătorească”, care se referă doar la instanţe.

[18] Principiul ONU nr.3.

[19] Art. 2 din Statutul Universal al Judecătorilor, adoptat de Uniunea Internaţională a Magistraţilor în 1999, la Taipei.

[20] Principiul 2, pct. 2 lit. d din Recomandarea R (94) 12 privind independenţa, eficacitatea şi rolul judecătorilor.

[21] Art.1 alin.1 din Statutul Universal al Judecătorilor.

[22] Declaraţia cu privire la principiile independenţei judiciare şi a accesului la justiţie a fost adoptată la Primul Colocviu Internaţional Judiciar cu privire la Drepturile Omului ce a avut loc la Suva în Fiji, 6-8 aug.2004.

[23] A se vedea, de exemplu, documentul ONU E/CN.4/2000/61, Raportul Raportorului Special privind independenţa judecătorilor şi a avocaţilor, p.74; şi „Atacuri asupra justiţiei – Hărţuirea şi persecutarea judecătorilor şi a avocaţilor” (Centrul pentru Independenţa Judecătorilor şi a Avocaţilor (CIJL), Geneva), a zecea ediţie, ianuarie 1999 – februarie 2000, p.499.

[24] Comisia EDO, 18.12.1980, nr. 8603/1979, Crociani ş.a. vs. Italia.

[25] Doc. ONU GAOR, A/50/40 (vol I), par.  288 şi 301.

[26] Pct. 14 şi 15 din Declaraţia de la Beijing

[27] Principiul ONU nr.10.

[28] Principiul I pct 2 lit c) din Recomandarea (94) 12 a CoE.

[29] Principiul 4 din Carta Judecătorilor în Europa, adoptată de Asociaţia Europeană a Magistraţilor, la 4 nov.1997. Asociaţia are ca membri asociaţii naţionale din 38 de state europene.

[30] Principiul ONU nr 12 .

[31] Raportorul Special privind independenţa judecătorilor şi avocaţilor, doc. ONU E/CN.4/2000/61/Add.1, Report on the Mission to Guatemala [Raport privind misiunea în Guatemala], par. 169 lit. (c).

[32] Încetarea din funcţie poate avea loc, conform pct.7 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor ca urmare a demisiei, a inaptitudinii fizice constatate prin expertiză medicală, a limitei de vârstă, a expirării mandatului prevăzut de lege sau prin revocarea dispusă ca urmare a încălcării îndatoririlor impuse prin statut.

[33] Principiul 6 pct.2 al Recomandării (94) 12 CoE.

[34] Art.8 alin.3 din Statutul Universal al Judecătorilor.

[35] Pct. 2, lit. f din Recomandarea  (94) 12 CoE.

[36] Pct.3.4 din Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor.

[37] Pentru un studiu comparativ pentru 45 de state europene, la nivelul anului 2004, a se vedea Sisteme Judiciare din Europa, 2006 realizat de CEPEJ www.coe.int/cepej, tradus în limba română şi disponibil pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei la  http://www.just.ro/files/Studii_si_analize/CEPEJ_grila_RO.rar

[38] Pct.6.1 şi 6.2 din Carta europeană privind statutul judecătorilor.

[39] Pct.1.3 şi 1.4 din Carta Europeană privind Statutul judecătorilor.

[40] Pct. 8 din Declaraţia de la Beijing.

[41] A se vedea Avizul 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) privind principiile şi reglementările care domină imperativele profesionale care se aplică judecătorilor şi în mod special deontologia, comportamentele incompatibile şi imparţialitatea, par. 5.3 şi 5.3.

[42] Doc. ONU GAOR, A/53/40 (vol. I), par. 149.

[43] Pct. 4.a din Standardele IBA.

[44] Pct.29 din Standardele IBA.

[45] Art. 12 din Statutul Universal al Judecătorilor.

[46] Comitetul faţă de situaţia din Cambogia, Doc. ONU GAOR, A/54/40 (vol. I), par. 299.

[47] CEDO, Van de Hurk vs. Olanda, 19.04.1994, par.45.

[48] CEDO, Ciobanu vs România, 16.07.2002 par. 44, Curuţiu vs. România 22.10.2002.

[49] CEDO, Higgins şi alţii vs. Franţa, 1998, Rapoartele 1998-I, p. 60, alin. 42.

[50] Ibid., p. 61, alin. 43.

[51] CEDO Campbell şi Fell vs. UK , 1984, Cooper vs. UK, 2003, par. 104; Greaves vs. UK, 2003, par. 69; Langborger vs. Suedia, 1989, par. 32; Bryan vs. UK, 1995, par. 37; Ciraklar vs. Turcia 1998, par. 38.

[52] CEDO, Delcourt vs Belgia 1970, par. 31. Formularea completă a acestui adagiu este „Justice should not only be done, but should manifestly and undoubtedly be seen to be done" şi îi aparţine lui Lord Hewart, Lord Chief Justice în perioada 1922-1940, în cauza The King vs Sussex Justices, ex parte McCarthy,  din 9 nov.1923.

[53] CEDO, Sramek vs.Austria, 1984, par. 42, în: V. Berger, op.cit., p. 197.

[54] CEDO, Vasilescu vs. România 22.05.1998, par 41 şi Chevrol vs. Franta 13.02.2003 par 77.

[55] CEDO, Belilos vs. Elveţia, 1998, în: V.Berger, op. cit., p. 183.

[56] A se vedea Curtea Supremă Canadiană, (1985) N.C.S. 2. Valiente c. Regina 637, ce poate fi găsită la http://www.lexum.umontreal.ca/csc-scc/en/pub/1 985/vol2/html/1 985scr2 0673.html, la p. 2.

[57] Comitetul pentru Drepturile Omului, Comunicarea nr. 387/1989, Arvo O. Karttunen c. Finlanda (Opinii adoptate la 23 octombrie 1992), în doc. ONU GAOR, A/48/40 (vol. II), p. 120, par. 7.2.

[58] CEDO, Piersack vs. Belgia, hotărârea din 1 oct.1982, par.30.

[59] La fel ca şi independenţa, imparţialitatea nu este doar o chestiune de substanţă, ci şi de aparenţă: nu este suficient să fii independent şi imparţial, ci trebuie ca acest lucru să se şi vadă.

[60] CEDO, hotărârea din 6.05.2003, Klein şi alţii vs. Olanda, trad. de C.-L. Popescu,  „Pandactele române”, nr. 4/2003, p. 172-176.

[61] CEDO, Remli vs Franta, 1996.

[62] CEDO, Lavents vs Letonia, 2002.

[63] CEDO, Le Compte, Van Leuven şi De Meyere vs. Belgia, 1981.

[64] CEDO, Ettl şi alţii vs. Austria, 1987, par. 40

[65] CEDO, Cauza Daktaras c. Lituania, 2000, par.30.

[66] CEDO, Hauschildt vs. Danemarca, 1989, par. 48.

[67] ACHPR, Constitutional Rights Project c. Nigeria, Comunicarea nr. 87/93, alin. 13; pentru textul hotărârii, a se vedea ,de exemplu http://www1.umn.edu/humanrts/africa/comcases/87-93.html. A se vedea, de asemenea, ACHPR, International Pen, Constitutional Rights Project, Interights [Centrul Internaţional pentru Protecţia Juridică a Drepturilor Omului] în numele lui Saro-Wiwa Jr. şi Civil Liberties Organisation  [Organizaţia pentru Libertăţi Civile] c. Nigeria, Comunicările nr. 137/94, 139/94, 154/96 şi 161/97, decizie din 1 octombrie 1998, alin. 86; pentru text, a se vedea http://www1.umn.edu/humanrts/africa/comcases/137-94_139-94_154-96_161-97.html.

[68] Ibid., alin.  14.

[69] CEDO, Thorgeirson vs. Islanda, 1992, în: M. Macovei, op.cit., p. 337.

[70] CEDO, Piersack vs. Belgia,1984, în V. Berger, op.cit., p.205.

[71] CEDO, cauza De Cubber vs. Belgia, 1984.

[72] CEDO, Huber vs. Elvetia, 1990.

[73] Piersak, precit.

[74] De Cubber, precit.

[75] Hauschildt, precit, par.48.

[76] CEDO, Sainte-Marie vs. Franta, 1992. Aceeaşi soluţie în cazul acuzaţilor minori – a se vedea CEDO, Nortier vs.Olanda, 1993.

[77] CEDO, Fey vs. Austria, 1993 şi Padovani vs Italia, 1993.

[78] Nortier, precit, par.33.

[79] P.-F. Cuif, « Le conflit d’intérêts, Essai sur la détermination d’un principe juridique en droit privé », RTD com. 2005, p. 7.

[80] suscitată.

[81] CEDO, Pullar vs. UK, 20.06.1996, par.38

[82] CEDO, Küskinen vs. Finlandia, 01.06.1999.

[83] CEDO, Buscemi vs. Italia, 16.09.1999, par. 68

[84] CEDO, Kyprianou vs. Cipru, 27.01.2004, hotărâre trad. de C.-L. Popescu, „Curierul judiciar”, nr. 3/2004, p. 91-92.

[85] CEDO, Sramek vs. Austria, 22.10.1984.