05 ABORDARE ŞI DEFINIRE A NOŢIUNILOR CONFLICTE DE INTERESE şi FACTORI DE PRESIUNE CU REFERIRE DIRECTĂ LA ACTIVITATEA JUDECĂTORILOR

2007-ghid-factori

01 SOCIETATEA PENTRU JUSTIŢIE

02 ARGUMENT

03 INDEPENDENŢA ŞI IMPARŢIALITATEA JUSTIŢIEI - Standarde Internationale

04 FACTORI DE PRESIUNE ŞI CONFLICTE DE INTERESE - Standarde Internationale

05 ABORDARE ŞI DEFINIRE A NOŢIUNILOR CONFLICTE DE INTERESE şi FACTORI DE PRESIUNE CU REFERIRE DIRECTĂ LA ACTIVITATEA JUDECĂTORILOR

06 ANEXE

07 CONCLUZII

1. Concluziile de mai jos sunt sinteza dezbaterilor ce au avut loc pe parcursul celor 7 întâlniri cu judecătorii la diferite instanţe din ţară (Târgu Mureş – instanţe de grad diferit din raza Curţii de Apel Tg.-Mureş; Cluj-Napoca – instanţe de grad diferit din Cluj-Napoca; Oradea – instanţe de grad diferit din raza Curţii de Apel Oradea; Suceava – instanţe de grad diferit din raza Curţii de Apel Oradea; Focşani – instanţe de grad diferit din raza Curţii de Apel Galaţi; Timişoara – instanţe de grad diferit din raza Curţii de Apel Timişoara; Slatina – instanţe de grad diferit din raza Tribunalului Olt). În anexele prezentului studiu se găsesc chestionarele la care judecătorii participanţi la dezbateri au răspuns, precum şi studii de caz pe marginea cărora au avut loc dezbateri.

Moderatorii au stabilit punctul de pornire al discuţiilor prin evidenţierea efectelor produse de cei doi factori care distorsionează  actul de justiţie, această abordare fiind mult mai facilă deoarece, după cum vom vedea, uneori limita dintre conflictele de interese şi factorii de presiune este extrem de subţire. După cum a răspuns un participant la una din întrebările chestionarului, un factor de presiune poate să devină un motiv de conflict de interese din momentul în care este conştientizat şi acceptat de judecător – de exemplu, el va răspunde unor presiuni exterioare din teama de a nu fi sancţionat sau în speranţa că locul ocupat în ierarhie de cei ale căror interese determină intervenţia va justifica o răsplată - , după cum un conflict de interese poate genera presiuni asupra colegilor de opinia cărora depinde obţinerea hotărârii urmărite.

 

2. Pentru a uşura însă dialogul, prezentarea introductivă a vizat raportul dintre conflictele de interese şi imparţialitate, precum şi dintre factorii de presiune şi independenţa judecătorilor.

Presiunea. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, prin „presiune” se înţelege, în contextul analizat de noi, o „constrângere (morală, economică, politică, socială) exercitată asupra cuiva”.

Înţelesul comun al termenului de „presiune” presupune existenţa a doi agenţi: unul ce exercită acţiunea (persoană ori structură statală) şi cel care o suportă (persoană sau structură statală). Cu alte cuvinte, „presiunea” nu poate fi gândită în afara relaţiei celor doi agenţi, a celui ce exercită presiunea şi a celui ce suportă presiunea. În cazul particular al judecătorului, „subiectul pasiv”, cel ce suferă „presiunea” este judecătorul, iar cel care exercită presiunea este persoana sau structura statală, în cazul din urmă putând fi localizată chiar şi în interiorul autorităţii judecătoreşti.

Interesul. În acelaşi dicţionar, „interesul” este definit ca „preocuparea de a obţine un succes, un avantaj, ca râvnă depusă într-o acţiune pentru satisfacerea unor nevoi, ca avantaj, folos, câştig, profit, ca înţelegere şi simpatie faţă de cineva sau de ceva”.

Nu e nimic în neregulă ca cineva să(-şi) urmărească un interes; problema e când acest interes vine în coliziune cu un alt interes. În cazul specific al judecătorilor, interesul pe care trebuie să-l manifeste judecătorii în activitatea de judecată este cel privind realizarea unui act de justiţie corect, cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Conflictul de interese. Interesul public, de a face dreptate şi care ţine de specificul funcţiei de judecător, poate veni în coliziune cu interesul particular al judecătorului, al membrilor familiei lui, al prietenilor sau cunoscuţilor lui. Într-o atare situaţie vorbim de „conflict de interese”, adică acea situaţie în care un interes particular, în care este implicat în vreun fel sau altul judecătorul, se suprapune sau vine în coliziune cu interesul înfăptuirii unui act de justiţie corect.

„Conflictul de interese” presupune existenţa, ca şi în cazul „presiunii”, a doi factori. Însă, dacă în cazul „presiunii” cei doi factori sunt uşor identificabili (o persoană sau structură statală ce exercită presiunea şi judecătorul asupra căruia se exercită presiunea), în cazul „conflictului de interese”, interesul ce vine în coliziune cu interesul unei corecte înfăptuiri a justiţiei este unul mult mai insidios, mai greu identificat.

Cu atât mai mult cu cât, de multe ori, presiunea se poate transforma într-un conflict de interese atunci când judecătorul acceptă presiunea în realizarea actului de justiţie, indiferent din ce motive acceptă (de teamă/frică, de dorinţa de a promova, promisiuni de alte avantaje indiferent de natura lor). De exemplu, un judecător care are de soluţionat o cauză importantă monitorizată şi de mass-media cu intenţii de presiune, poate avea interesul de a nu se mai scrie despre el în mod negativ în presă, drept pentru care poate fi tentat să adopte soluţii ilegale, dar populare.

Rezultă că „factorii de presiune” au o natură obiectivă, exterioară judecătorului (căci judecătorul nu poate avea în niciun fel controlul agentului ce exercită presiunea), pe când „conflictele de interese” au un caracter subiectiv, ţin de interiorul judecătorului (în principiu, el poate sau nu să accepte starea, situaţia de a se afla în conflict de interese). În măsura în care judecătorul acceptă presiunea exercitată asupra lui, indiferent de motivul acestei acceptări, prin internalizarea subiectivă a factorilor de presiune judecătorul se va afla în conflict de interese.

 

3. Paleta pe care s-au desfăşurat discuţiile a fost neaşteptat de largă, evidenţiind realitatea că în cazul judecătorilor aceste probleme pot lua forme diverse, iar modul lor de soluţionare nu este deloc indiferent în condiţiile în care nu trebuie protejate doar independenţa şi imparţialitatea, ci şi aparenţa de independenţă şi imparţialitate.

Actele normative. În ceea ce priveşte tehnica de elaborare a normelor, s-a ajuns la concluzia că aceasta trebuie să determine stabilirea unui cadru suficient de maleabil care să permită instanţelor să creeze o practică ce se va impune în timp. Şi asta deoarece riscurile sunt multiple. Dacă normele sunt prea elastice, situaţia conflictuală va exista, fără a putea fi identificată. Dacă normele sunt punctuale, ele vor fi prea stufoase şi dificil de urmărit şi de înţeles de către cei cărora li se adresează şi ale căror drepturi le protejează. Pe de altă parte, formarea unui judecător reprezintă un proces complex şi îndelungat, astfel încât nu are niciun rost să îl irosim atunci când nu se impune.

Hotărârile judecătoreşti. Mai mult, s-a subliniat faptul că o hotărâre pronunţată de un judecător reprezintă dovada acumulării cunoştinţelor profesionale şi, într-o egală măsură, reflectă personalitatea sa care este influenţată de un număr aproape nelimitat de factori, cum ar fi: vârsta, propria experienţă, cărţile citite, atitudinea faţă de părinţi, credinţa sa. Şi, indiferent de toate aceste atribute, cei care se adresează justiţiei trebuie să fie încrezători că hotărârea pronunţată va fi legală şi temeinică.

Ajungându-se în acest punct – în care s-a recunoscut că normele care reglementează acest domeniu nu trebuie să fie punctuale şi nici de strictă interpretare, că hotărârile judecătorilor reprezintă şi o reflectare a personalităţii lor şi că aparenţa imparţialităţii este la fel de importantă ca imparţialitatea însăşi – majoritatea participanţilor la discuţii au fost de acord cu faptul că gradul de transparenţă al instanţelor trebuie să crească.

Declaraţii de avere şi de interese. Publicarea declaraţiilor de avere şi de interese ale judecătorilor pe site-ul fiecărei instanţe, ca urmare a modificării Legii 303 din 2004 prin Legea 247 din 2005, este un pas uriaş, de deschidere a unei linii de comunicaţii între instanţe şi persoanele cărora li se adresează, dar acest proces nu se poate finaliza, ci el trebuie continuat. Astfel, s-a avansat ideea publicării unor date privindu-i pe judecători legate de studiile urmate, de alte locuri de muncă avute anterior, pentru a fi foarte bine asigurată această aparenţă de imparţialitate care trebuie dublată  de un comportament adecvat în sala de judecată.

O astfel de iniţiativă nu trebuie neapărat reglementată, ea putând fi realizată în orice moment, fiind posibil să rămână la latitudinea instanţelor datele care vor fi făcute publice, eventual în urma unor discuţii purtate cu judecătorii.

Localităţi mici. Un capitol aparte al dezbaterilor a vizat situaţia judecătorilor care îşi desfăşoară activitatea în comunităţi mici în care, după câţiva ani, aparenţa de imparţialitate este aproape inexistentă, cercul de cunoştinţe al judecătorului atingând un procent semnificativ din totalul familiilor care alcătuiesc comunitatea. În această chestiune s-a apreciat ca un astfel de motiv ar putea fi adăugat celor care justifică aprobarea unui transfer, mobilitatea profesională a judecătorilor fiind aproape necunoscută la noi în ţară, spre deosebire de alte ţări care chiar încurajează o astfel de schimbare a judecătorilor dintr-o instanţă.

Conflict de interese. Trecând de la aparenţa de imparţialitate la imparţialitatea propriu – zisă, argumentele au devenit mult mai furtunoase atunci când s-a pus problema definirii conflictului de interese. Astfel, pe lângă răspunsurile formulate, una din întrebările chestionarului solicitând o încercare de definire a noţiunii, participanţii la dezbateri au avansat mai multe idei.

Primul aspect analizat a fost cel al raportului dintre conflictele de interese şi incompatibilităţi, concluzia fiind cea potrivit căreia legiuitorul a reglementat incompatibilităţile bazându-se pe o prezumţii care în acest caz nu pot fi răsturnate. În fond,  este extrem de dificil să identificăm mecanismele interioare care justifică apariţia unui conflict de interese, motiv pentru care apare deseori tendinţa de a stabili prezumţii privind existenţa unor astfel de conflicte. Normele legale urmăresc interzicerea accesului celor care iau decizii la poziţii care ar determina tentaţia ca aceştia să-şi urmărească propria bunăstare în procesul decizional. De aceea, în cele mai multe situaţii, aspectele reglementate nu sunt cauzatoare de prejudicii în sine, dar sunt prezumate ca având acest caracter pentru simplul motiv că accesul la momentul în care deliberarea este deviată este imposibil sau foarte dificil de identificat.

Nu au existat probleme în a concluziona că incompatibilităţile şi interdicţiile care îi vizează pe judecători sunt specii ale aceluiaşi gen, conflictele de interese.

Mergând mai departe şi propunând mai multe variante pentru definirea conflictului de interese, 47 de participanţi la discuţii au făcut o obligatorie legătură între noţiune şi interesul patrimonial al judecătorului sau al unei alte persoane care îi este foarte apropiată acestuia. Lăsând la o parte că noţiunea de persoană foarte apropiată este mult prea imprecisă – 75% dintre participanţi fiind de acord ca o astfel de normă să facă trimitere la noţiunea de soţ (cu varianta ca în locul noţiunii de soţ/soţie să fie trecută cea de persoană cu care locuieşte împreună) sau rudă, cu indicarea gradului de rudenie care atrage prezumţia existenţei unui conflict -, 60% de judecători au considerat că interesul patrimonial nu reprezintă o condiţie obligatorie pentru existenţa unui conflict de interese.

În aceste condiţii, a fost avansată următoarea definiţie: un conflict de interese implică un conflict  între datoria judecătorului faţă de părţile cauzei de a le asigura o judecată imparţială şi interesele personale - de orice natură - ale acestuia, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor cu care a fost investit.

Se constată, în primul rând, că a fost înlăturată componenta patrimonială, iar în al doilea rând a fost exclusă orice trimitere la alţi membri ai familiei judecătorului deoarece s-a apreciat că, prin reducere, interesul este întotdeauna al judecătorului chemat să se pronunţe asupra cauzei.

Conflictul de interese poate să fie real, sau poate doar să existe o aparenţă în acest sens.

Dacă el este real, propunerile au fost în sensul ca judecătorul să anunţe pe ceilalţi membri ai completului colegial, precum şi colegiul de conducere, practic în acest caz neexistând posibilitatea de a i se impune judecătorului să soluţioneze dosarul respectiv. Altfel spus, s-a propus ca într-un astfel de caz rolul colegiului de conducere să fie doar în sensul de a lua act de o astfel de situaţie.

Au existat şi păreri potrivit cărora, mai ales la început, până la crearea unor practici unitare, să fie lăsată la latitudinea completului competent decizia admiterii sau respingerii cererii de abţinere, cu menţiunea ca atât cererea, cât şi soluţia de respingere a cererii să fie pe larg motivate şi să fie depuse la dosarul cauzei, părţile fiind anunţate despre acest incident.

În cazul în care există doar aparenţa unui posibil conflict, de care judecătorul este conştient, s-a apreciat că acesta ar trebui să anunţe colegiul de conducere şi părţile din dosar, discuţiile fiind cuprinse în încheierea de şedinţă.

Pentru varianta în care una dintre părţi ar solicita recuzarea judecătorului printr-o cerere motivată, hotărârea prin care cererea ar fi admisă sau respinsă va fi de asemenea pe larg motivată de completul care o va pronunţa.

Ideile care s-au evidenţiat în urma discuţiilor au fost cele care au subliniat necesitatea creşterii gradului de transparenţă a activităţii instanţelor, precum şi lărgirea canalelor de comunicare dintre instanţă şi părţile din proces în ceea ce priveşte rezolvarea acestor incidente.

O părere foarte interesantă a fost cea potrivit căreia poate să apară un conflict de interese în cazul aplicării unui text legal considerat de judecător ca fiind neconform cu principiile generale ale dreptului. Este posibil, astfel, ca norma să determine o contradicţie între interesul părţilor şi interesul general al societăţii, sau este posibil ca aplicarea normei să determine o soluţie inechitabilă, inacceptabil de oneroasă pentru una dintre părţi.

Factorii de presiune. În ceea ce priveşte factorii de presiune, toţi participanţii la discuţii au făcut distincţia dintre presiunea exercitată asupra sistemului, şi cea resimţită direct de judecător.

De asemenea, a existat un consens în ceea ce priveşte presiunea exercitată asupra sistemului, respectiv a rolului Consiliului Superior al Magistraturii de a gestiona cazurile în care puterea judecătorească este atacată şi afectată în ansamblul ei, concluzia fiind aceea că CSM nu sprijină încă această independenţă în mod real.

Cum cel mai mare factor de presiune este resimţit de judecători ca fiind presa – deşi articolele apărute sunt mult prea rar rezultatul unor anchete independente făcute de ziarişti - , a rezultat că se aşteaptă de la CSM o implicare mult mai activă şi mai promptă în primul rând în acele situaţii în care puterea judecătorească este afectată în ansamblul ei de diferite atacuri la adresa acesteia. În al doilea rând CSM ar trebui, la rândul său, să sporească gradul de transparenţă, şi nu doar legat de propria activitate, ci şi de aceea a instanţelor, în ansamblul lor. Cu titlu de exemplu, s-a arătat că poate ar fi util ca printr-o conferinţă de presă anuală CSM să anunţe, în urma unei monitorizări a mijloacelor media centrale, care a fost numărul de aspecte sesizate care s-au confirmat în urma controalelor efectuate.

Chiar şi în ceea ce priveşte activitatea de apărare a reputaţiei judecătorilor, la fiecare dintre cele şapte întâlniri s-a concluzionat că judecătorii apreciază ca fiind lipsită de eficienţă procedura folosită în prezent de CSM, răspunsurile fiind mult prea târzii şi lipsite de orice efecte atât în rândul mass media, cât şi în rândul populaţiei.

Un număr semnificativ de participanţi au răspuns că factorii de presiune sunt întotdeauna externi , dar s-a emis şi părerea potrivit căruia un astfel de factor poate fi intern, indus de judecător, respectiv determinat de incapacitatea acestuia de a-şi asuma răspunderea soluţiilor pronunţate.

Mult mai puternic este însă impactul resimţit de judecători atunci când presiunile se exercită direct şi punctual în legătură cu ei, şi în acest caz presa fiind indicată ca cel mai puternic element conturbator al independenţei individuale.

A fost evidenţiată ideea potrivit căreia deşi există reglementări care determină conduita judecătorului în cazul în care se produc ingerinţe în actul de justiţie, în mod real nu există nicio sancţiune a celor care exercită aceste presiuni.

S-a propus o definire a factorilor de presiune ca fiind acele împrejurări sau acţiuni prin care se urmăreşte, direct sau indirect, influenţarea soluţiei ce urmează a se pronunţa într-un dosar, indiferent că aceste sunt determinate de părţi sau de terţi. Elementul surprinzător l-a constituit ideea avansată – şi care a determinat conţinutul acestei definiţii – potrivit căreia şi în situaţiile în care presiunea este exercitată asupra sistemului în ansamblul său, ceea ce se urmăreşte este întotdeauna influenţarea soluţiei într-un dosar concret, sau, cel mult, într-un dosar care deschide calea unei practici constante în materia respectivă.

Legat de modul de rezolvare a acestor presiuni pe care judecătorii le resimt, dezbaterile au condus spre ideea că la un moment dat sistemul va deveni imun la astfel de ingerinţe, moment în care el îşi va identifica în mod real independenţa. În cazurile unor intervenţii brutale, evident, măsurile vor trebui să fie proporţionale.

Elaborare ghid. La întrebarea „ Credeţi că ar fi util un ghid de bune practici, în ce priveşte <factorii de presiune> şi <conflictul de interese>, pentru activitatea judecătorului şi a societăţii, în ansamblul ei?”, aproape toţi judecătorii, cu mici excepţii, au răspuns că un astfel de ghid ar fi util. Relevăm şi statistic răspunsurile date: prima etapă – 94,07% din respondenţi au fost de acord că un astfel de ghid ar fi util; 3,57% au răspuns că nu ar fi util; 2,36% fie nu au răspuns, fie nu ştiu să răspundă.

În a doua etape, respondenţii au fost de acord în marea lor majoritate cu utilitatea unui astfel de ghid, cu o uşoară descreştere: 90,78%, iar 9,22% au menţionat că nu ar fi util un astfel de ghid.

Mai mult, unii participanţi au relevat că un astfel de ghid ar trebui să prezinte cazuri practice de „factori de presiune” şi „conflicte de interese”.

La întrebarea finală cine anume ar fi în măsură să elaboreze şi să implementeze un astfel de ghid (fiind indicaţi următorii: judecătorii înşişi; societatea civilă; Ministerul Justiţiei; C.S.M; alte persoane/instituţii; asociaţiile magistraţilor; toţi cei de mai sus, într-un efort conjugat) răspunsurile au fost variate, respondenţii indicând fie unul din cei enumeraţi, în special pe judecătorii înşişi (deşi este de observat că aceştia au fost enumeraţi separat nu ca făcând parte din instanţe, organizaţii profesionale etc.).

În raport cu cei care ar trebui să participe la elaborarea şi implementarea unui astfel de ghid, răspunsurile au variat, respondenţii fiind de acord că toţi actorii menţionaţi în întrebare ar trebui să participe la elaborare şi implementare într-o proporţie mai mare (41,23% la prima etapă şi 38,50% la cea de a doua etapă).

De asemenea, respondenţii au indicat pe judecătorii înşişi, pe locul doi ca opţiuni pentru respondenţi, ca fiind cei în măsură să elaboreze şi implementeze ghidul (în prima etapă 13,70% şi, în a doua etapă 16,68%).

Restul opţiunilor conţin o combinaţie între instituţiile şi persoanele indicate, cu procente insignifiante.

Rezultă preocuparea şi înţelegerea necesităţii, de către respondenţi, a unui efort comun de către toţi cei implicaţi direct sau indirect în înfăptuirea actului de justiţie pentru elaborarea şi implementarea ghidului.