07 CONCLUZII

2007-ghid-factori

01 SOCIETATEA PENTRU JUSTIŢIE

02 ARGUMENT

03 INDEPENDENŢA ŞI IMPARŢIALITATEA JUSTIŢIEI - Standarde Internationale

04 FACTORI DE PRESIUNE ŞI CONFLICTE DE INTERESE - Standarde Internationale

05 ABORDARE ŞI DEFINIRE A NOŢIUNILOR CONFLICTE DE INTERESE şi FACTORI DE PRESIUNE CU REFERIRE DIRECTĂ LA ACTIVITATEA JUDECĂTORILOR

06 ANEXE

07 CONCLUZII

1. Statul de drept este fundamentat pe supremaţia legii şi organizat pe baza principiului separaţiei puterilor în stat. Cetăţenii trebuie să respecte legea, dar şi autorităţile trebuie să o facă, iar funcţionarea acestui sistem poate fi asigurat doar de o justiţie independentă şi imparţială (echidistantă).

Statul de drept presupune pe de o parte ca judecătorii să fie în măsură să-şi exercite îndatoririle profesionale în mod independent şi imparţial, iar pe de altă parte ca puterea executivă şi cea legislativă să asigure această independenţă.

Dar nu este suficient să existe garanţii legislative pentru independenţa şi imparţialitatea justiţiei, ci însăşi instanţele trebuie să inspire încredere justiţiabililor. Independenţa şi imparţialitatea trebuie să fie efective şi recunoscute ca atare de justiţiabili[1].

2. Independenţa nu este un privilegiu al judecătorilor, ci un privilegiu al cetăţenilor într-un stat de drept; instanţele şi judecătorii doar administrează acest privilegiu pentru oameni[2].

 

3. Factorii de presiune intervin întotdeauna asupra sistemului. Efectul lor nu este întotdeauna negativ – de exemplu, integrarea în Uniunea Europeană a reprezentat o presiune pentru magistraţi, determinând o dorinţă clară de a absorbi cunoştinţele necesare aplicării aquis-ului comunitar.

Pe termen lung, niciun incident care implică exercitarea unui factor de presiune nu produce un efect negativ, deoarece impune sistemului să înveţe să se protejeze. Întrebările care se justifică sunt: în momentul de faţă sistemul se poate proteja în mod suficient şi eficient, cu atât mai mult cu cât această protecţie apare ca fiind în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii? Şi cea de a doua: este posibil ca în acţiunea de a-şi asigura o protecţie eficientă, sistemul să îşi creeze în realitate un scut, devenind imun la problemele celorlalte segmente ale societăţii? Soluţia pare a fi una singură: deschiderea sistemului spre societatea pe care o serveşte.

 

4. Conflictul de interese poate să afecteze procesul deliberării, sau să creeze imaginea că deliberarea a fost alterată.

În primul caz problema este relativ simplă, deoarece atrage răspunderea disciplinară sau chiar penală a judecătorului, în măsura în care conflictul şi relaţia de cauzalitate dintre soluţie şi interes este dovedită. Problema delicată apare atunci când alterarea nu s-a produs, dar imaginea actului de justiţie apare distorsionată. Discuţiile sunt interminabile pe acest segment, pornind de la ideea că pentru societate imaginea unei justiţii care nu îşi respectă propriile principii, deşi în realitate le respectă, este la fel de negativă ca şi când , în realitate, nu le-ar respecta.

Din nou, soluţia, se regăseşte în transparenţă şi în înlăturarea oricăror forme de ipocrizie. Deoarece, şi o afirmăm cu toată responsabilitatea, ni se pare mult mai periculoasă o justiţie care lasă impresia că îşi respectă principiile, dar le încalcă cu mare artă, decât cea care le respectă, deşi nu creează această impresie.

Asumarea şi declararea existenţei conflictului de interese este dovada maturităţii pentru un judecător. Pe de altă parte, judecătorul este un om, care trăieşte într-o anumită colectivitate, care are simpatii şi antipatii, nevoi şi obligaţii, prejudecăţi şi preconcepţii. Credem că este mai important să obişnuim societatea să îşi asume aceste „slăbiciuni” ale judecătorilor pentru că, în acest mod, ei le vor declara în mod deschis, decât să continuăm să întreţinem mitul „judecătorului – supraom”.

Pasul următor îl constituie posibilitatea judecătorului de a se adresa colegiului de conducere atunci când un astfel de conflict pare a exista, sau există pur şi simplu, şi o motivare amplă şi publică a motivelor pentru care colegiul de conducere permite judecătorului să se retragă din cauză sau îi permite să judece în continuare. Acestei proceduri i se va adăuga, evident, o aspră sancţiune, în cazul neevidenţierii existenţei unui astfel de conflict.

 



[1] A se vedea Iulia Voinea-Moţoc, Independenţa şi imparţialitatea justiţiei în Convenţia Europeană a Drepturilor omului, „Revista română de Drepturile Omului”, nr. 10/1995, p. 40.

[2] Ernst Markel, „Judicial independence in a nutshell”, în revista EUROIUSTITIA a Asociaţiei Europene a Magistraţilor vol.5, Issue 1, Ljubljana - Slovenia, martie 2001, p.1.