02 NOŢIUNI GENERALE DESPRE CORUPŢIE

Corupţia şi anticorupţia  în sistemul juridic

01 Cuvânt înainte

02 NOŢIUNI GENERALE DESPRE CORUPŢIE

03 VULNERABILITĂŢILE SISTEMULUI JURIDIC

04 STANDARDELE DE INTEGRITATE JUDICIARĂ

05 POLITICI ANTICORUPŢIE PENTRU SISTEMUL JURIDIC

06 ANEXE

07 BIBLIOGRAFIE

Prevenirea şi combaterea corupţiei în sistemul juridic reprezintă un obiectiv prioritar în reforma sistemului, în contextul mai larg al luptei la nivel naţional împotriva acestui fenomen. Corupţia în justiţie poate aduce atingere celor mai importante valori sociale, având în vedere faptul că sistemul juridic este conceput tocmai pentru a asigura respectarea supremaţiei legii, ceea ce presupune inclusiv urmărirea penală şi judecarea faptelor de corupţie.

Pentru funcţionarea justiţiei, esenţială este legitimitatea ei. Această  caracteristică vine din înţelegerea de către cetăţeni a modului în care este organizat sistemul juridic, din încrederea în competenţa magistraţilor, a funcţionarilor şi a celorlalţi lucrători din sistem, precum şi din cunoaşterea regulilor de funcţionare a sistemului şi acceptarea autorităţii hotărârilor judecătoreşti. Pe lângă garanţiile instituite legal pentru ca persoanele din sistem să îşi desfăşoare atribuţiile în mod profesionist, acestora li se cere o anumită aptitudine morală şi o anumită conduită.

  1. 1. Cei trei „i”

Orice persoană care este implicată într-un litigiu a cărui soluţionare este supusă justiţiei statale se aşteaptă la soluţionare lui corectă. Pentru aceasta, în afară de proceduri accesibile, este nevoie ca judecătorul, procurorul, poliţistul etc. să fie profesionist, să acţioneze în mod obiectiv şi să fie neutru. Acestea sunt aspecte care ţin de imparţialitate ca valoare morală, o valoare care la rândul ei este clădită pe independenţă şi izvorăşte din integritate. De aceea, statul de drept presupune pentru cei care îşi desfăşoară activitatea în sistemul nostru – fie că este vorba de magistraţi, fie că este vorba de funcţionari – prezenţa celor trei `i`: Imparţialitate, Independenţă şi Integritate.

Imparţialitatea este valoarea supremă, care presupune ca şi condiţii, dar şi drept garanţii totodată, celelalte două noţiuni. Imparţialitatea e o valoare morală, ţine de forul interior al persoanei şi presupune pentru agentul public care activează în justiţie analizarea şi conduita echidistantă a faptelor în raport cu legea aplicabilă, fără a avea prejudecăţi sau predilecţii în privinţa cazului pe care îl instrumentează şi fără să acţioneze în vreun mod care să susţină interesele vreuneia din părţi[1]. Imparţialitatea celor care lucrează în justiţie este garantată prin regimul de incompatibilităţi şi interdicţii, respectiv a conflictului de interese. Pentru magistraţi până şi aparenţa este o valoare de sine-stătătoare: nu e de ajuns ca acela care ia decizia să fie imparţial, ci el trebuie să fie şi perceput astfel de justiţiabil.

Independenţa este o caracteristică externă şi presupune ca agenţii publici să fie capabili a instrumenta cazurile în absenţa presiunilor şi influenţelor de orice fel, fie că acestea ar veni din partea celorlalte puteri, fie că acestea ar veni din partea şefilor ierarhici, a grupurilor de interese, economice etc.  Pentru magistraţi, independenţa se relevă prin statutul lor şi raportul cu puterile executivă şi legislativă. Independenţa este garantată prin lege atât pentru judecători, procurori, avocaţi, cât şi pentru funcţionarii publici, indiferent în ce structură şi-ar desfăşura aceştia activitatea.

Integritatea este o trăsătură lăuntrică care presupune a acţiona într-o manieră conformă unor principii şi valori, fără compromisuri, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în viaţa privată. Ea semnifică exercitarea funcţiei în mod cinstit, corect şi conştiincios, cu bună-credinţă. Practic, integritatea se manifestă în efectuarea actelor judiciare cu obiectivitate[2], în deplină egalitate, respectând termenele prevăzute de lege, pentru a se asigura deplina legalitate a actului îndeplinit. În justiţie, integritatea e mai mult decât o virtute, este o necesitate.

Integritatea se analizează din două perspective: din perspectiva principiului „supremaţiei dreptului”, integritatea priveşte profesionalismul agentului public (integritatea internă); din perspectiva democraţiei, integritatea priveşte responsabilitatea faţă de cetăţean a sistemului/instituţiei juridice şi atunci presupune încrederea publică (integritatea din perspectivă externă)[3]. Este însă clar că ambele perspective se rezumă în final la acelaşi aspect: integritatea individuală a agentului public. Când această valoare se degradează, ea decade în ceea ce numim corupţie.

Corupţia erodează toate cele trei valori care constituie stâlpii unei justiţii sănătoase. Astfel, plata unei sume de bani pentru a obţine o hotărâre judecătorească favorabilă duce la subordonarea judecătorului unei persoane sau unui grup de interese care plăteşte mita; iar atunci când judecătorul este subordonat nu mai putem vorbi de independenţa acestuia, ceea ce afectează chiar independenţa justiţiei ca sistem. Prin cumpărarea soluţiei, partea obţine o decizie favorabilă printr-un procedeu incorect, afectând astfel respectarea cerinţei egalităţii de tratament în faţa legii şi, deci, imparţialitatea judecătorului. În fine, cedarea judecătorului în faţa unei astfel de influenţe duce la decăderea sa morală, la pierderea verticalităţii sale.

Importanţa integrităţii, precum şi metodele de creare şi păstrare a ei în sistemul juridic constituie subiectul central al studiului de faţă. Cât priveşte independenţa şi imparţialitatea justiţiei, acestea vor fi tratate numai în măsură în care ele pot fi afectate prin fapte de corupţie.

 

  1. 2. Ce este corupţia?

Aşadar, termenul de „corupţie” este în directă legătură cu acela de „integritate”. Conceptul de „integritate” a agenţilor publici este introdus şi promovat de Convenţia ONU împotriva corupţiei din 2003, ratificată inclusiv de România[4].

 

Art. 5 din această Convenţie dispune: (1) Fiecare stat parte elaborează şi aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupţiei eficiente şi coordonate care favorizează participarea societăţii şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparenţă şi responsabilitate.

Art. 8: (1) Pentru a lupta împotriva corupţiei, fiecare stat parte încurajează în mod special integritatea, cinstea şi răspunderea agenţilor publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic.  (2) În particular, fiecare stat parte se străduieşte să aplice, în cadrul propriilor sisteme instituţionale şi juridice, coduri sau norme de conduită pentru exercitarea corectă, onorabilă şi corespunzătoare a funcţiilor publice.

Art. 11: (1) Ţinând seama de independenţa magistraţilor şi de rolul lor fundamental în lupta împotriva corupţiei, fiecare stat parte ia, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, măsuri pentru a consolida integritatea lor şi pentru a preveni posibilităţile de a-i corupe, fără a le prejudicia independenţa. Aceste măsuri pot cuprinde reguli privind comportamentul lor. (2) Măsuri în acelaşi sens, ca şi cele luate în aplicarea paragrafului 1 al prezentului articol, pot fi instituite şi aplicate în cadrul serviciilor de urmărire penală în statele părţi în care acestea formează un corp distinct, dar care se bucură de o independenţă asemănătoare celei a judecătorilor.

 

Comportamentul integru se traduce, printre altele, prin comportamentul cinstit, necorupt. În general, folosirea termenului „corupţie” este în legătură cu cel de „mită” sau „şpagă”. Dar, în realitate, corupţia nu se reduce la darea-luarea de mită, care constituie doar o parte a fenomenului corupţiei.

Vom arăta în cele ce urmează ce înţelege populaţia prin corupţie, apoi cum este definită aceasta în dicţionare şi în reglementările internaţionale, după care ne vom opri la definiţia pe care o considerăm ca fiind relevantă pentru studiul de faţă, studiu ce se axează pe corupţia judiciară.

 

2.1. Opinia cetăţenilor

Corupţia este un fel de „seismograf” care măsoară şi evaluează starea de legalitate şi de moralitate din societate[5]. Însă o anumită neclaritate cu privire la sensul corupţiei face ca perceperea acesteia ca un fenomen extins să nu fie întotdeauna reală.

Astfel, un sondaj din 2004 efectuat în rândul populaţiei din România relevă numeroasele sensuri şi definiţii pe care subiecţii le atribuie fenomenului de corupţie. 23% identifică corupţia cu activităţile ilegale ale indivizilor care încalcă legea; alţi 26,3% dau acestei noţiuni o conotaţie normativă, incluzând darea şi luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, abuzul de putere; 10% definesc corupţia ca o faptă imorală; 4,4 % văd în corupţie un mijloc de îmbogăţire prin mijloace ilicite. Faţă de persoanele vizate de corupţie, majoritatea consideră că în acest fenomen sunt implicaţi politicienii, persoanele cu funcţii de conducere şi control, justiţia şi poliţia[6].

Un alt sondaj, din 2008, relevă că majoritatea populaţiei (până la 92,3%) consideră că atât oferirea de bani funcţionarilor publici sau poliţiştilor, cât şi primirea acestora de către funcţionarii publici sau poliţişti constituie fapte de corupţie. Solicitarea de sfaturi competente unei cunoştinţe funcţionar public sau oferirea unui buchet de flori drept mulţumire pentru felul în care a fost tratat un bolnav nu sunt considerate fapte de corupţie de către majoritatea respondenţilor (până la 87,6%)[7]. Oricum, cetăţenii tind să absolutizeze componenta bănească a corupţiei, neglijând serviciile reciproce, care sunt de fapt o sursă indirectă de îmbogăţire. Pe de altă parte, nu putem sa nu remarcăm că adesea indivizii generalizează şi exagerează amploarea fenomenului pe care ei îl consideră corupţie, uneori chiar pentru a-şi justifica propriul comportament acceptând ca un dat faptul că fără folosirea corupţiei nu-şi vor putea realiza propriile drepturi şi interese legitime - de exemplu, există concepţia generalizată în societatea românească că nu poţi beneficia de servicii medicale fără plicul pregătit pentru medic, că nu poţi obţine o autorizaţie fără a plăti şpagă, ca să se ajungă în final la concluzia că nu poţi câştiga procesul fără a corupe judecătorul.

 

2.2. Definiţia din dicţionare

Cuvântul „corupţie” provine din latinescul corrumpere care înseamnă a rupe, a distruge. Evident, printr-un act de corupţie se distruge/încalcă legea, îndatoririle, normele morale.

În general, definiţiile disponibile în dicţionare nu insistă pe aspectul juridic al corupţiei. În DEX, definiţia corupţiei are o dimensiune socio-morală, căci ea reprezintă „abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie; desfrânare, depravare”[8]. În acest sens este folosit termenul pentru a defini „corupţia sexuală” ca infracţiunea prin care se comit acte obscene faţă de un minor. În schimb, „mita” (din slavonul mito) înseamnă bani sau bunuri primite de o persoană sau date unei persoane pentru câştigarea bunăvoinţei sale, pentru a determina să îndeplinească mai curând o obligaţie de serviciu sau sa comită o ilegalitate, în favoarea celui care a plătit suma de bani sau a dat bunul respectiv[9].

Dicţionarul Merriam Webster, defineşte corupţia drept „încălcare a integrităţii, virtuţii, a unui principiu moral dat; incitare la faptă prejudiciabilă prin utilizarea unor mijloace incorecte sau ilegale (precum mita)”[10]. Le Petit Robert reduce definiţia corupţiei la mită: „Corupţia este utilizarea de mijloace reprobabile (bacşiş, ungere, şpagă) pentru a determina pe cineva să acţioneze împotriva îndatoririlor sale, a conştiinţei”[11]. Dicţionarul Black's Law oferă o definiţie juridică mai largă a corupţiei şi apropiată de sensul pe care îl vom adopta noi pentru aceasta: „fapta comisă cu intenţie prin care se acordă orice fel de avantaj în contradicţie cu atribuţiile oficiale şi cu drepturile altora; utilizarea, de către un angajat sau funcţionar, a poziţiei sau funcţiei în scopul de a realiza un folos pentru sine sau pentru altă persoană, în detrimentul drepturilor altor persoane”[12].

 

2.3. Reglementări internaţionale

a. Cea mai răspândită definiţie a corupţiei aparţine Băncii Mondiale: corupţia este întrebuinţarea ilegală a resurselor publice în scopul unui câştig personal[13]. Într-un mod asemănător defineşte corupţia şi asociaţia Transparency International: corupţia este folosirea abuzivă a puterii încredinţate, pentru obţinerea de beneficii personale[14]. Prin această definiţie nu se are în vedere doar puterea publică, corupţia putând apărea şi în domeniul privat. Nu este vorba doar de beneficiile de natură financiară, ci de avantajele de orice natură, inclusiv cele nemateriale cum ar fi realizarea de ambiţii politice sau profesionale, ori avansări sau premieri.

 

b. ONU, în „Codul de Conduită a Oficialilor ce Aplică Legea” (1979)[15] arată că definiţia corupţiei, dată de legile naţionale, trebuie să cuprindă comiterea sau omisiunea îndeplinirii unui act ce ţine de îndatoririle lor sau e în legătură cu acestea, ca răspuns la oferirea de mită, promisiuni, stimulente materiale cerute sau acceptate, ori îndeplinirea necorespunzătoare a acestora (comentariu, art. 7 pct. b).

În „Programului Global împotriva corupţiei” (1999), ONU declară că „esenţa fenomenului corupţiei constă în abuzul de putere săvârşit în scopul obţinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”, preluându-se practic definiţia dată de organizaţiile sus-citate. Tot astfel, în strategia sa „Fighting Corruption to Improve Governance(1998), Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite defineşte corupţia drept: abuzul de putere publică, funcţie sau autoritate pentru beneficiu privat –  prin mită, şantaj, trafic de influenţă, speed money[16] sau delapidare.

Cel mai important instrument universal în domeniul studiat, Convenţia ONU împotriva corupţiei (2003),  nu oferă o definiţie pentru „corupţie”, considerând că acest concept este în continuă evoluţie şi natura sa comportă multiple abordări. Convenţia adoptă o manieră descriptivă, ce acoperă forme variate de corupţie care există în prezent, dar oferă cadrul şi pentru forme ce pot apărea în viitor. Astfel, Convenţia obligă statele membre să prevadă ca infracţiuni: luarea şi darea de mită, traficul de influenţă, abuzul de funcţie, îmbogăţirea ilicită (inclusiv din sectorul privat), spălarea produsului infracţiunii, tăinuirea, obstrucţionarea bunei funcţionări a justiţiei. Convenţia mai obligă la incriminarea faptelor de corupţie comise de persoanele juridice, precum şi a faptelor de participaţie şi pregătire ori tentativă a unor asemenea infracţiuni.

 

c. Pentru Fondul Monetar Internaţional corupţia este abuzul de putere publică sau încredere pentru beneficiu privat[17].

 

d. Grupul de experţi pentru corupţie al INTERPOL defineşte corupţia ca fiind „îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act de către indivizi sau organizaţii publice sau private, prin încălcarea legii şi încrederii pentru profit sau beneficiu”[18].  

 

Referindu-se strict la poliţie, în „Standardele globale de combatere a corupţiei în forţele/serviciile de poliţie” INTERPOL defineşte corupţia drept: solicitarea sau acceptarea de către un ofiţer de poliţie sau angajat al forţelor de poliţie, direct sau indirect, de bani, bunuri sau valori, cadouri, favoruri, promisiuni, recompense sau avantaje pentru el sau altă persoană, grup sau entitate, în schimbul unei acţiuni sau omisiuni deja făcute sau pe cale să fie făcută, ori care va fi făcută în viitor cu privire la sau în legătură cu atribuţiile poliţieneşti; constituie corupţie şi modalităţile de mai sus comise sub forma oferirii sau donaţiei; de asemenea, este corupţie orice acţiune sau omisiune a îndeplinirii vreunui act de către persoanele de mai sus care poate expune în mod nedrept o persoană unei acuzaţii sau condamnări pentru o infracţiune sau care poate duce la necercetarea unei persoane ori achitarea ei în mod nedrept; precum şi orice acţiune sau omisiune în scopul de a obţine bani, bunuri de valoare, favoruri, promisiuni, recompense, avantaje;  diseminarea de informaţii confidenţiale sau restricţionate ale poliţiei, indiferent dacă se pretinde ceva în schimb; mai este corupţie participarea ca autor, coautor, complice, instigator, iniţiator, ajutor înainte de comiterea faptelor, ajutor după comitere, conspirator sau orice altă formă de participare la comiterea sau tentativa de comitere a actelor arătate anterior.

 

e. În Expunerea de motive cuprinsă în Raportul care a stat la baza adoptării de către Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a Rezoluţiei 1214 (2000) privind Rolul parlamentelor în lupta anticorupţie, corupţia este definită ca utilizarea şi abuzul de putere publică în interes privat[19].

Grupul Multidisciplinar privind Corupţia înfiinţat în anul 1994 de către Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei a adoptat provizoriu următoarea definiţie: corupţia cuprinde comisioanele oculte şi orice alte comportamente care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau din orice altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite de orice  natură, pentru ele însele sau pentru alţii" (pct.27 din Raportul explicativ al Convenţiei civile privind corupţia[20]). Ulterior, în „Convenţia civilă privind corupţia” se va arăta că prin corupţie se înţelege faptul de a solicita, de a oferi, de a da sau de a accepta, direct ori indirect, un comision ilicit sau un alt avantaj necuvenit ori promisiunea unui astfel de avantaj necuvenit care afectează exerciţiul normal al unei funcţiuni sau comportamentul cerut beneficiarului comisionului ilicit sau avantajului necuvenit ori promisiunii unui astfel de avantaj necuvenit (art.2). Iar în „Convenţia penală privind corupţia” se arată modalităţile de săvârşire: corupţia activă a agenţilor publici[21], corupţia pasivă a agenţilor publici (inclusiv necesitatea incriminării acestor fapte dacă ele se referă la o persoană care exercită funcţii judiciare în cadrul unei curţi internaţionale a cărei competenţă este acceptată de către parte sau la un funcţionar de la grefa unei asemenea curţi), traficul de influenţă.

 

f. Uniunea Europeană, în Comunicarea finală (2003) 317 a Comisiei către Consiliul European, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social cu privire la strategia comprehensivă a UE împotriva corupţiei, adoptă definiţia corupţiei folosită de Programul Global al Naţiunilor Unite împotriva corupţiei: „abuzul de putere pentru câştig privat”. Convenţia privind Lupta împotriva corupţiei implicând oficiali ai Comunităţilor Europene sau oficiali ai statelor membre ale UE (1997)[22] defineşte corupţia pasivă şi corupţia activă a oficialilor[23].

 

2.4. Reglementări interne

a. Strategia Naţională Anticorupţie pentru anii 2005-2007[24] defineşte actele de corupţie ca fiind acele demersuri care lezează distribuţia universală şi echitabilă de bunuri cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri. Strategia naţională privind prevenirea şi combaterea corupţiei în sectoarele vulnerabile şi administraţia publică locală pentru 2008-2010[25] se limitează doar la a reaminti definiţia dată de Transparency International şi pe cea din Strategia Naţională Anticorupţie anterioară.

În legile care reglementează statutul profesiilor juridice am găsit o menţiune în acest sens doar în Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului, care în art.2 statuează: „Autoritatea funcţiei nu poate fi exercitată în interes personal”.

 

b. În Codul Penal nu există o definiţie a corupţiei, ci sunt incriminate unele infracţiuni din această sferă în cadrul capitolului referitor la infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul: conflictul de interese, luarea de mită, darea de mită, primirea de foloase necuvenite şi traficul de influenţă (art. 2531-257). După noi, pentru a se respecta standardele internaţionale, în acest capitol ar mai trebui incluse şi alte infracţiuni, precum represiunea nedreaptă, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, încercarea de a determina mărturia mincinoasă, favorizarea infractorului.

 

c. O definiţie cu aplicabilitate imediată este cea din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[26]: utilizarea funcţiei, atribuţiilor ori însărcinărilor primite pentru dobândirea de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, pentru sine sau pentru altul. Această lege operează cu patru categorii de infracţiuni ce sunt incidente în cazul celor care activează în sectorul juridic: infracţiuni de corupţie (în afara infracţiunilor de la art. 254-257 din Codul Penal, intră în această categorie cumpărarea de influenţă şi mituirea unui funcţionar străin sau al unei organizaţii publice internaţionale), infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

 

Referitor la corupţia judiciară, legea prevede că dispoziţiile sale se aplică, printre alte categorii: persoanelor care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice (art.1 lit. a); celor care exercită atribuţiile de control (art.1 lit. c); dacă persoana are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, faptele la care se referă art. 254-257 Cod Penal sunt sancţionate mai grav (art.7); faptele sunt sancţionate şi dacă sunt comise de persoane care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarilor de la grefele acestor instanţe (art.81).

 

2.5. Ce anume nu este corupţie?[27] 

a. Bacşişul. În cazul anumitor profesii liberale, în particular cele prin care se prestează servicii direct clienţilor (taximetrişti, ospătari, frizeri etc.) s-a încetăţenit o cutumă: clienţii plătesc un surplus pentru serviciile prestate, în semn de mulţumire faţă de calitatea serviciului. Deşi practicienii în cauză pot abuza de această cutumă favorabilă, ea nu constituie corupţie.

b. Abuzul administrativ. Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar abuzează de funcţia deţinută împotriva intereselor unei persoane fără ca fapta sa să aibă drept mobil obţinerea de beneficii personale nu constituie corupţie, ci abuz contra intereselor persoanei. Numai abuzurile având ca mobil satisfacerea unor interese personale constituie fapte de corupţie. Sancţiunea legală pentru o faptă de corupţie este penală (închisoarea) şi atrage pierderea unor drepturi civile, iar pentru abuz administrativ sancţiunea legală este administrativă (avertisment, diminuarea salariului, suspendarea din funcţie etc.).

c. Neglijenţa. Situaţia în care un funcţionar public, oficial sau demnitar neglijează sarcinile de serviciu, prejudiciind o persoană, fără ca fapta acestuia să aibă drept mobil obţinerea de beneficii personale nu constituie corupţie, ci neglijenţă sau incapacitate administrativă. Numai acele acte de neglijenţă care au ca mobil satisfacerea unor interese private constituie fapte de corupţie. Şi în cazul neglijenţei, sancţiunea legală este administrativă.

d. Eroarea în actul de justiţie. Dacă un act de natură jurisdicţională al unui procuror sau judecător este greşit sau ilegal, eroarea judiciară poate fi îndreptată prin intermediul căilor de atac. Eroare nu poate fi considerată un act de corupţie decât dacă soluţia eronată a fost motivată de obţinerea de beneficii personale de către magistratul în cauză. Exercitarea funcţiei cu rea-credinţă, dacă fapta nu constituie infracţiune, constituie în cazul magistraţilor abatere disciplinară (art.99 lit. h din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor).

e. Incompetenţa. Situaţia în care funcţionari publici, oficiali sau demnitari ocupă poziţii pentru care sunt subcalificaţi şi nu îşi pot aduce la îndeplinire obligaţiile - adică sarcinile conform cerinţelor de competenţă şi profesionalism - reprezintă rezultatul incompetenţei şi nu rezultatul unei fapte de corupţie. Eşecul de a îndeplini sarcinile din cauza incompetenţei nu constituie faptă de corupţie (ca rezultat al unui interes ascuns) sau abuz (ca rezultat al relei voinţe). Sancţiunea legală pentru o faptă de corupţie este penală, iar pentru incompetenţă este administrativă.

f. Conflictul de interese. Nu orice conflict de interese este urmarea unor acte de corupţie: în timp ce corupţia presupune o acţiune, conflictul de interese este o situaţie în care se pune problema doar potenţială a comiterii unei fapte ilegale. Legătura dintre cele două instituţii va fi analizată, pe larg, în partea a IV-a a prezentei lucrări.

 

 

3. Sistemul juridic şi corupţia

În contextul studiului de faţă, problema corupţiei este tratată interdisciplinar şi nu doar penal. Aşa cum am văzut mai sus, corupţia este abuzul de putere încredinţată pentru obţinerea unor beneficii private. Preferăm această definiţie, care este suficient de largă şi poate fi adaptată uşor la situaţiile de comportament incorect al celor implicaţi în actul de justiţie sau în deciziile auxiliare acestuia. Astfel, această definiţie include avantaje materiale sau de orice altă natură obţinute prin corupţie. De asemenea, definiţia priveşte atât agenţii publici (precum magistraţii), cât şi cei privaţi (precum avocaţii sau notarii), căci ceea ce este afectat prin corupţie este interesul public al înfăptuirii în mod profesionist a actelor, măsurilor şi deciziilor din câmpul juridic.

Adaptând această definiţie la sistemul juridic, putem spune că prin corupţia judiciară desemnăm orice act de influenţare negativă a persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în sistemul juridic, prin care este afectată imparţialitatea procedurilor judiciare în scopul de a obţine un beneficiu nelegitim de către ele sau pentru părţi.

Este de subliniat că există două tipuri de asemenea influenţe negative asupra justiţiei:

Primul tip priveşte influenţele nepotrivite prin care se afectează independenţa justiţiei ca sistem şi/sau independenţa judecătorilor ca indivizi - ne referim la factorii de presiune asupra justiţiei. Includem aici, de exemplu, implicarea politicului în modalitatea de recrutare şi numire a judecătorilor, afectarea negativă a salariului acestora, influenţarea modului de repartizare a dosarelor ori de desemnare a judecătorilor în complete. Combaterea lor se realizează prin garanţii menite să protejeze independenţa funcţională a sistemului şi independența individuală a judecătorilor (cum ar fi inamovibilitatea, existenţa unui consiliu judiciar etc), garanţii a căror analiză nu intră în scopul prezentei lucrări.

Al doilea tip de influenţe nepotrivite asupra corectitudinii procedurilor judiciare se referă la încălcarea conduitei etice de către agenţii din sectorul juridic ori a cumpărării bunăvoinţei lor - vorbim aici de lipsa de integritate. Acest aspect va fi analizat în secţiunile următoare, în care vom analiza sectoarele unde se poate produce corupţia judiciară, modul de manifestare a acesteia, cauzele ei, dar şi metodele prin care ea poate fi prevenită şi combătută.

 



[1] A se vedea Cristi Danileţ, Independenţa şi imparţialitatea justiţiei – standarde internaţionale, în Horaţius Dumbravă, Dana Cigan, Cristi Danileţ, „Factorii de presiune şi conflictele de interese în justiţie. Ghid pentru judecători”, Editat de Societatea pentru Justiţie şi Konrad-Adenauer-Stiftung, 2007, p.22, disponibil la www.sojust.ro, www.kas.de/rspsoe.

[2] Unii autori consideră că însăşi imparţialitatea, alături de deontologie, este un aspect al integrităţii. În acord cu această idee, nu vom trata aici chestiunea imparţialităţii, care face obiectul unui studiu distinct (a se vedea Horaţius Dumbravă ş.a., op.cit, pp. 22-25).

[3] Jonathan Soeharno, Is judicial integrity a norm? An inquiry into the concept of judicial integrity in England and the Netherlands, in Utrecht Law Review, vol.3, issue 1, iunie 2007, la www.utrechtlawreview.org.

[4] Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (numită şi Convenţia de la Merida) a fost adoptată prin rezoluţia Adunării Generale nr. 58/4 din 31 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare în 14 decembrie 2005. Ea a fost semnată de România pe 9 decembrie 2003 şi a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 365 din 15.09.2004, publicată în M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004.

[5] A se vedea Dan Banciu, Sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 244.

[6] Anchetă de teren efectuată în iulie-august 2004 pe 1189 subiecţi din toate judeţele ţării. Detalii în Dan Banciu, op.cit, p.246.

[7] Sondaj de opinie privind percepţia populaţiei asupra fenomenului corupţiei, efectuat în luna decembrie 2007 de Direcţia Generală Anticorupţie în colaborare cu Totem Communication, disponibil pe www.mai-dga.ro.

[8] Academia Română, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.

[9] Academia Română, Micul Dicţionar Academic, vol. I, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

[10] Disponibil online la www.m-w.com.

[11] Le Nouveau Petit Robert: dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française / texte remanié et amplifié sous la direction de Josette Rey-Debove et Alain Rey. - Nouv. éd. / de Paul Robert. - Paris : Dictionnaires Le Robert, 2003. A se vedea şi definiţiile puse la dispoziţie de Centrul Naţional de Resurse Textuale şi Lexicale din Franţa la www.cnrtl.fr/lexicographie/corruption.

[12] Black's Law Dictionary / ed. Bryan A. Garner. - 7th ed. - St. Paul: West Group, 1999.

[13] Helping Countries Combat Corruption: The Role of the World Bank, The International Bank for Reconstruction and Development/World Bank, sept. 1997, p.19

[14] În materie comercială, TI defineşte corupţia în „Principiile de conduită în afaceri pentru împiedicat corupţia” (2002), ca oferirea sau primirea oricărui cadou, împrumut, taxe, recompense or a altui avantaj din partea oricărei persoane sau incitarea la a face ceva neonest, ilegal sau care constituie un abuz de încredere în conduita de afaceri ale unei întreprinderi. Definiţia se referă nu doar la tranzacţiile din sectorul privat, ci şi la coruperea agenţilor publici pentru realizarea acestor tranzacţii. A se vedea Transparency International’s Business Principles for Countering Bribery, disponibil la www.transparency.org/global_priorities/private_sector/business_principles.

[15] Code of Conduct for Law Enforcement Officials, adoptat prin Rezoluţia 36/169 din 17 dec. 1979. Prin „law enforcement officials” se înţelege orice persoană cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de arestare şi deţinere. Este disponibil la www2.ohchr.org/english/law/codeofconduct.htm.

[16] Sume de bani date pentru a grăbi anumite proceduri birocratice.

[17] The IMF's Approach to Promoting Good Governance and Combating Corruption - A Guide, 2005, la www.imf.org/external/np/gov/guide/eng/index.htm.

[18] Grupul de Experţi pentru Corupţie al INTERPOL, la www.interpol.int/Public/Corruption/IGEC.

[19] Doc. nr. 8652 din 18 feb.2000 întocmit de Comitetul asupra problemelor economice şi de dezvoltare, pct. II.I.4, la http://assembly.coe.int/Documents/WorkingDocs/doc00/FDOC8652.HTM.

[21] Expresia agent public este interpretată prin referire la definiţia noţiunilor de funcţionar, funcţionar public, ministru, primar sau judecător în dreptul naţional al statului în care persoana în cauză exercită această funcţie, precum şi la modul în care aceasta este aplicată în dreptul său penal. Convenţia face referire şi la corupţia agenţilor publici străini.

[22] Convention on the fight against corruption involving officials of the European Communities or officials of Member States of the European Union, adoptată de Consiliului Uniunii Europene, a fost publicată în Official Journal C 195 din 25.06.1997, la http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l33027.htm

[23] În înţelesul Convenţiei UE, „national official" este o sintagmă prin care se înţelege referirea la definiţiile date agentului public, funcţionarului public, ofiţerului public în dreptul naţional al statelor membre potrivit cărora persoana în cauză îşi îndeplineşte funcţia în scopul aplicării dreptului penal al statelor membre.

[24] Numită şi „SNA II”, aprobată prin H.G. nr. 231 din 2005, publicată în M.Of. nr. 272 din 1.04.2005.

[25] Publicată în M.Of. nr. 514 din data de 08.07.2008.

[26] Legea a fost publicată în M.Of. nr. 219 din 18.05.2000 şi a fost modificată ulterior. Reglementarea anterioară era cuprinsă în Legea nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire şi judecare pentru unele infracţiuni de corupţie.

[27] Extras din materialele campaniei naţionale „Nu da şpagă” (2004). A se vedea  www.nudaspaga.ro.