03 VULNERABILITĂŢILE SISTEMULUI JURIDIC

Corupţia şi anticorupţia  în sistemul juridic

01 Cuvânt înainte

02 NOŢIUNI GENERALE DESPRE CORUPŢIE

03 VULNERABILITĂŢILE SISTEMULUI JURIDIC

04 STANDARDELE DE INTEGRITATE JUDICIARĂ

05 POLITICI ANTICORUPŢIE PENTRU SISTEMUL JURIDIC

06 ANEXE

07 BIBLIOGRAFIE

În unele comunicate oficiale ale CSM, în declaraţii ale preşedintelui ţării şi ale ministrului justiţiei se vorbeşte despre corupţia judiciară ca despre un fenomen.

„CSM înţelege să-şi întărească şi pentru viitor rolul de consiliu disciplinar, fiind conştient de responsabilităţile care îi revin. CSM reafirmă voinţa de a sancţiona manifestările neconforme profesiei de magistrat şi să ia măsuri potrivit competenţelor sale, pentru eradicarea fenomenului corupţiei din cadrul sistemului judiciar românesc[1].

“Am auzit de judecători corupţi, am auzit de procurori corupţi, i-am văzut cu ochii mei. I-am văzut şi în faţa instanţelor, i-am văzut şi în anchete - acolo nu i-am văzut, dar i-am văzut public. Şi aceste realităţi mi-au întărit convingerea că un judecător este atât de independent şi atât de liber cât vrea el”[2]. „Justiţia în România va începe să funcţioneze normal în clipa în care activitatea Parchetelor se va reflecta şi în hotărârile instanţei (...) E vorba aici atât de calitatea dosarelor instrumentate, dar şi cât de liber este judecătorul în decizia pe care o ia. Din păcate însă, în justiţie încă avem un nivel ridicat de corupţie”[3]. „Îmi menţin afirmaţia că nu funcţionează justiţia şi că există un nivel ridicat de corupţie. Nu vreau să jignesc pe nimeni. Sunt convins că sunt foarte mulţi judecători cinstiţi care aplică legea, dar încercarea de a spune că în ţară e corupţie şi în justiţie nu, e o eroare”[4].

„Trebuie să facem o declaraţie de război pentru toate reţelele profesionale care parazitează sistemul judiciar. Şi aici mă refer la avocaţi, notari, magistraţi, chiar şi informaticieni din instanţe”[5].

 

Aceste declaraţii nu au la bază decât experienţa secvenţială cu corupţia din justiţie sau doar simpla percepţie a autorilor acestor afirmaţii. Pentru a face însă o analiză corectă cu privire la întinderea corupţiei şi la sectoarele vulnerabile din sistemul juridic, trebuie comparate şi coroborate concluziile studiilor şi rezultatele sondajelor despre corupţie bazate pe percepţia, dar şi pe experienţa atât a populaţiei, cât şi a însuşi personalului din justiţie. De asemenea, trebuie analizate datele oficiale privind dosarele penale şi disciplinare instrumentate cu privire la personalul ce activează în sistem. Este chiar ceea ce vom face în cele ce urmează, obţinând în final o evaluare completă a corupţiei judiciare.

 

  1. 1. Încrederea populaţiei în justiţie

Încrederea românilor în instituţiile statului este una scăzută, iar corupţia este privită ca un fenomen extins. Referitor la justiţie, arătăm că integritatea justiţiei întreţine credibilitatea acesteia. La rândul său, credibilitatea pe care o dă sistemul alimentează încrederea pe care o are populaţia în justiţie. Şi astfel, prin acceptul din partea populaţiei, justiţia devine şi legitimă.

Statistic, în ultimul deceniu, încrederea populaţiei în justiţia din România se situează între 20% şi 28%. Am cuprins în tabelul următor rezultatele celor mai recente statistici cu privire la instituţiile statului şi la personalul din sistemul juridic:

 

STUDII

CATEGORII

BOP 2007[6] 

Gallup 2008[7] 

Eurobarometru 2007[8] 

Eurobarometru 2008[9] 

Biserica

-

84

77

-

Armata

-

65

68

-

Mass-media

-

56

61 (TV-radio)

53 (scrisă)

-

Poliţie

-

38

36

-

Justiţia

20

20

26

25

Partide politice

22

-

11

14

Parlament

17

-

17

19

Notari

-

42

-

-

Poliţişti

-

29

-

-

Avocaţi

-

28

-

-

Judecători

-

28

-

-

Procurori

-

26

-

-

funcţionari din justiţie

-

25

-

-

executori judecătoreşti

-

23

-

-

Tabel nr.1: Încrederea românilor în instituţiile statului (numerele reprezintă procente)

Această încredere în instituţiile statului se formează în primul rând pe baza percepţia asupra corectitudinii serviciilor şi a integrităţii personalului, percepţie pe care populaţia şi-o formează în funcţie de propria experienţă cu fenomenul corupţiei sau de relatările din surse externe despre corupţie. Vom prezenta în cele ce urmeazăsondajele relevante cu privire la corupţia din sistemul juridic, evidenţiind acolo unde este posibil experienţa, percepţia şi reacţia cetăţenilor în legătură cu acest subiect.

 

  1. 1. Corupţia din justiţie în sondajele de opinie

Este adevărat că, de multe ori, percepţia se fundamentează chiar pe experienţa de corupţie a cetăţeanului ajuns în relaţie cu agentul public. Dar noi credem că o viziune cât mai apropiată de realitate o pot oferi numai instrumentele de măsurare consacrate, cu condiţia unor interpretări profesioniste a constatărilor de teren.

În tabelul ce urmează am selectat rezultatele din cele mai relevante studii realizate în ultimii ani, majoritatea conţinând date privind percepţia asupra corupţiei judiciare:

 

Corupţia în rândul:

BM 2001[10] 

TI

2007[11] 

TI

2008[12] 

Gallup 2008[13] 

AID

2008[14] 

DGA 2008[15] 

Grefieri chestionaţi

Avocaţi

chestionaţi

Populaţie

chestionată

judecătorilor

- percepţie

- experienţă

  • mită dată
  • mită cerută 

 

50

 

22

16

 

-

 

10

11

 

-

 

8

-

 

7

-

-

-

 

47

-

-

-

 

63

-

-

-

 

-

40

13

-

 

-

-

11,4

-

procurorilor

(percepţie)

 

-

 

-

 

-

 

8

 

60

 

60

 

40

 

poliţiştilor

- percepţie

- experienţă

  • mită dată
  • mită cerută 

 

40

-

-

-

 

-

-

9

10

 

-

-

13

-

 

20

-

-

-

 

78

-

-

-

 

60

-

-

-

 

-

-

-

-

 

10

-

-

-

avocaţilor

-

-

-

19

30

60

-

-

notarilor

-

-

-

13

28

35

-

-

funcţionarilor din justiţie

 

-

 

-

 

-

 

3

 

51

 

46

 

-

 

-

executorilor judecătoreşti

 

-

 

-

 

-

 

15

 

35

 

43

 

-

 

-

Corupţie judiciară nesemnalată

 

30-40

 

80

 

77

 

-

 

-

 

-

 

89

 

-

Sunt probleme majore:

corupţia

lungime procese

incompetenţa

supraîncărcarea 

 

 

-

-

-

-

 

 

-

-

-

-

 

 

-

-

-

-

 

 

12

-

-

-

 

 

34

-

19

12

 

 

39

10

5

-

 

 

-

-

-

-

 

 

44

-

-

-

 

Tabel nr.2:  Corupţia din sistemul juridic (numerele reprezintă procente)

 

Sintetizând concluziile studiilor menţionate, s-au făcut următoarele constatări: există o diferenţă majoră între percepţia despre întinderea corupţiei din sistemul juridic şi experienţa în legătură cu aceasta. Uneori s-a oferit prin intermediul avocaţilor bani pentru magistraţi, nefiind sigur că aceştia au ajuns la ei. Scopul mitei a fost, cel mai adesea, grăbirea procedurilor şi alocarea dosarelor unor anumiţi magistraţi. Cei mai mulţi dintre cei care au avut cunoştinţă de fapte de corupţie ale persoanelor din sistemul juridic nu le-au denunţat, din cauza procesului prea complicat sau pentru că erau convinşi că nu se va întâmpla nimic, fiind evidentă neîncrederea în organele de urmărire penală. În afara corupţiei, nemulţumirea cetăţenilor s-a manifestat faţă de modul şi timpul de soluţionare a dosarelor, incompatibilităţi ale magistraţilor, abuzuri procesuale. Tipologia sesizărilor ne-a format convingerea că publicul larg deseori confundă greşelile procedurale şi neglijenţa cu actele de corupţie.

Magistraţii înşişi sunt conştienţi că există corupţie în sistem, dar recunosc totodată faptul că au fost ineficienţi în înlăturarea ei.  Un sfert dintre procurori şi unul din cinci judecători apreciază că sistemul de repartizare aleatorie a dosarelor este aplicat necorespunzător, iar jumătate dintre magistraţii intervievaţi consideră că sistemul de repartizare aleatorie a cauzelor poate fi influenţat sau viciat[16]. Magistraţii înşişi nu au încredere în sistemul judiciar.  Astfel, mai puţin de 40% dintre cei chestionaţi apreciază că indicele de casare sau desfiinţare a cauzelor ar fi un indicator relevant sau foarte relevant pentru evaluarea obiectivă a sistemului judiciar din România. Cauza considerării ca irelevant a indicelui de casare sau desfiinţare trebuie căutată în lipsa de încredere în soluţiile instanţelor de control judiciar. Această lipsă de încredere are la rândul ei mai multe cauze, între care practica judiciară neunitară joacă un rol important, însă nu exclusiv. Dincolo însă de posibilele cauze şi explicaţii, lipsa de încredere manifestată chiar în interiorul sistemului este prin ea însăşi un indicator relevant în privinţa calităţii actului de justiţie şi încrederii pe care sistemul o poate aştepta din partea justiţiabililor[17].

Pentru îmbunătăţirea stării justiţiei române, atât magistraţii, cât şi grefierii, avocaţii şi populaţia consideră ca fiind priorităţi: reducerea corupţiei din sistemul juridic, simplificarea procedurilor judiciare şi rezolvarea problemei duratei prea mari a proceselor.

 

 

3. Persoane investigate şi sancţiuni aplicate pentru corupţie judiciară

Datele publice existente oferă posibilitatea de a şti categoriile de persoane care au fost cercetate pentru fapte de corupţie. Această imagine este întregită de numărul de infracţiuni şi sancţiuni disciplinare aplicate agenţilor publici incorecţi. Menţionăm însă ca nu există vreo cifră etalon care să indice un nivel satisfăcător al numărului investigaţiilor sau condamnărilor necesare pentru a măsura eficienţa luptei anticorupţie.

3.1. Un prim punct de referinţă pentru analiza ariei de răspândire a corupţiei judiciare îl constituie dosarele penale instrumentate. Astfel, potrivit comunicatelor de presă ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie cu privire la  trimiterile în judecată şi potrivit rapoartelor de activitate din anii 2004-2008 referitoare la condamnările definitive[18], constatăm că s-au efectuat anchete penale pentru următoarele categorii de personal din sistemul juridic şi de infracţiuni reţinute în sarcina lor:

- poliţişti, din poliţia rutieră şi poliţia judiciară pentru infracţiuni precum luare de mită, fals intelectual, trafic de influenţă, favorizarea infractorului, fals material în înscrisuri oficiale. Se constată cu uşurinţă că mita este cu atât mai ridicată cu cât este mai gravă natura infracţiunii pentru care este cercetat cel care dă mita;

- judecători, judecător sindic, magistrat asistent pentru luare de mită, trafic de influenţă, fals în înscrisuri, fals în declaraţii;

- procurori pentru dare de mită, luare de mită, trafic de influenţă, fals intelectual, uz de fals, favorizarea infractorului;

- avocaţi pentru trafic de influenţă, favorizarea infractorului;

- notari pentru trafic de influenţă;

- lichidatori judiciari pentru luare de mită, trafic de influenţă;

- medic legist pentru luare de mită;

- specialist criminalist pentru primire de foloase necuvenite.

Pentru a vedea de la ce nivel începe corupţia din sistemul juridic şi la ce adâncime pătrunde, poate nu este tocmai lipsit de relevanţă să amintim că s-au întocmit dosare penale inclusiv pentru cazuri de luare de mită şi trafic de influenţă cu privire la cadre didactice în vederea facilitării obţinerii diplomei de licenţă la facultatea de drept, cu privire la unii poliţişti cu funcţie de conducere pentru modul de recrutare a personalului, a unor ofiţeri SRI cu funcţii de conducere pentru modul de promovare a personalului.

 

3.2. Menţionăm că în ultimii cinci ani au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie 26 de magistraţi: 3 judecători în anul 2005, 4 judecători şi un procuror în anul 2006, 8 procurori şi un judecător în anul 2007, 7 procurori şi 2 judecători în anul 2008 şi nicio persoană în 2009. Magistraţii trimişi în judecată sunt de la toate nivelurile de instanţe şi parchete. Infracţiunile reţinute sunt luare de mită, trafic de influenţă, primire de foloase necuvenite, comise în legătură cu dosarele aflate spre soluţionare la ei sau la colegii lor. Sumele care au constituit obiectul infracţiunii sunt cuprinse între 20 euro şi 10.000 euro. În unele cazuri, activitatea infracţională se întinde pe 2-3 ani şi priveşte mai multe dosare instrumentate de magistratul în cauză.

În dosarele soluţionate definitiv în ultimii ani, amintim selectiv doar condamnarea pentru fapte de corupţie, în anul 2005 a doi procurori şi un magistrat asistent;  în anul 2007 a trei judecători; în anul 2008 a unui judecător, doi procurori şi un grefier; în anul 2009 a unui procuror[19]. Cu excepţia CSM care a furnizat aceste date numai pentru ultimii trei ani, nici Ministerul Justiţiei, nici Ministerul Public nu deţin statistici cu privire la categoriile de persoane din sistemul juridic condamnate pentru corupţie, fiind evident că nu au avut vreo intenţie de preocupare pentru o strategie anticorupţie în acest sistem.

În cauzele de competenţa DNA, în ultimii 5 ani au fost trimişi în judecată pentru comiterea unor acte de corupţie 155 e cadre ale poliţiei, din care 90 de ofiţeri şi restul agenţi.

 

3.3. De asemenea, prezintă relevanţă şi măsurile interne adoptate de organismele disciplinare sau unităţile anticorupţie interne.

3.3.1. Astfel,  în perioada ianuarie 2005 - iunie 2009, au fost sancţionaţi disciplinar de către Secţiile CSM un număr de 36 judecători, 17 procurori şi un magistrat asistent. Dintre aceştia, 15 judecători, 5 procurori şi un magistrat asistent au fost sancţionaţi pentru săvârşirea abaterii disciplinare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă prevăzută de art. 99 lit. h din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Tot astfel, în perioada ianuarie 2005 - ianuarie 2009, CSM a încuviinţat arestarea preventivă faţă de 2 judecători şi 7 procurori. În aceeaşi perioadă, CSM a dispus suspendarea din funcţie a unui număr de 9 judecători şi 16 procurori, în urma punerii în mişcare a acţiunii penale. Un judecător şi 4 procurori au fost excluşi din profesie, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârşirea unor infracţiuni[20].

3.3.2. Direcţia Generală Anticorupţie (DGA) din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a devenit operaţională la finele anului 2005. În anul 2006, DGA a făcut cercetări privind comiterea unor fapte de corupţie asupra a 1281 angajaţi ai M.A.I, din care 219 au fost învinuiţi sau inculpaţi pe parcursul cercetărilor. De asemenea, s-au mai efectuat cercetări şi asupra a 678 de persoane din afara M.A.I, fiind învinuite sau inculpate un număr de 281 dintre acestea.

În 2007, pentru fapte de corupţie au fost învinuite 169 cadre ale ministerului (55% din cadrul Poliţiei Române), din care 76 pentru luare de mită şi 20 pentru primire de foloase necuvenite. De asemenea, pentru fapte de corupţie au fost inculpate 70 de cadre ale ministerului (din care 58 % din cadrul Poliţiei Române). Este de remarcat că s-au consemnat 84 situaţii în care funcţionarii ministerului au sesizat lucrătorii DGA atunci când li s-au oferit diverse sume în schimbul unor servicii, persoanele respective fiind cercetate pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită. De asemenea, au fost înregistrate alte 82 cazuri când chiar lucrătorii ministerului au denunţat situaţii în care colegii lor au fost implicaţi în comiterea unor fapte de corupţie, situaţie care nu se mai întâlneşte şi la celelalte categorii de personal din sistemul juridic.

În 2008, pentru fapte de corupţie au fost învinuite 285 cadre ale MAI (din care 143 din Poliţia Română); au fost inculpate pentru infracţiuni de corupţie 96 cadre ale ministerului (din care 56 din Poliţia Română). S-au consemnat 62 de situaţii în care angajaţii ministerului au sesizat lucrătorii D.G.A. atunci când li s-au oferit diverse sume în schimbul unor servicii, persoanele respective fiind cercetate pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită; şi alte 104 cazuri  când lucrătorii ministerului au denunţat situaţii în care colegii lor au fost implicaţi în comiterea unor fapte de corupţie[21].

Numărul hotărârilor de condamnare pentru corupţie ale angajaţilor MAI este de 17 (definitive) pentru anul 2006, 88 (din care 70 definitive) pentru anul 2007 şi 75 (din care 47 definitive) pentru anul 2008[22].

 

3.4. Luând în considerare sistemul judiciar în sens larg, adică având în vedere instanţele de judecată, procurorii, poliţia judiciară şi celelalte organe care participă la înfăptuirea actului de justiţie, la menţinerea ordinii publice şi la contracararea unor comportamente antisociale, se poate afirma că actele de corupţie sunt prezente la nivelul fiecărui organ implicat în activitatea de aplicare a legilor în vigoare[23].

Dar, având în vedere diferenţa dintre percepţia de corupţie (de multe ori existând confuzii între corupţie, pe de o parte şi incompetenţă sau birocraţie excesivă, pe de altă parte) şi experienţa corupţiei, respectiv dintre acestea şi cazurile investigate, putem afirma fără dubii că în România nu se poate vorbi de corupţie ca o practică sistematică în justiţie.

Oricum, indiferent cât de extinsă ar fi corupţia în sistemul juridic, ea este inacceptabilă. Făcând parte din sistemul conceput tocmai pentru a combate corupţia din societate, magistraţii, poliţiştii si toţi ceilalţi trebuie să dea dovadă de o integritate neştirbită. De aceea, şi un singur caz de corupţie dacă există într-o instituţie judiciară, aceasta constituie un lucru grav. În plus, dacă avem în vedere că întotdeauna numărul infracţiunilor raportate diferă de cel al infracţiunilor comise[24] şi dacă ţinem cont de statisticile cu privire la cei care afirmă că li s-a cerut şi au oferit mită la contactul cu justiţia (11%, respectiv 10% în anul 2007) şi cu poliţia (9%, respectiv 11% în anul 2007) comparativ cu numărul de dosare întocmite în ultimii ani, realizăm că numărul infracţiunilor comise în realitate ar putea fi mai mare.

Această concluzie trebuie să stârnească, fără îndoială, îngrijorarea autorităţilor responsabile şi a asociaţiilor profesionale. Dincolo de acceptarea sau neacceptarea corupţiei ca fiind o problemă a sistemului juridic, activitatea de prevenire trebuie să joace un rol esenţial în activitatea oricărei instituţii sau organizaţii. Ca urmare, trebuie identificate care structuri din sistem sunt vulnerabile, unde anume se poate influenţa funcţionarea legală a sistemului şi ce fel de decizii pot fi influenţate.

 

 

4. Vulnerabilităţi în sistemul juridic

Impresia publicului larg este că sintagma „corupţia din justiţie” s-ar referi doar la mita pe care ar lua-o judecătorii şi, eventual, procurorii. Faţă de scopul cercetării noastre - şi anume identificarea sectoarelor vulnerabile care afectează organizarea şi funcţionarea acestui sistem conceput tocmai pentru ocrotirea drepturilor cetăţenilor, respectiv formularea propunerilor pentru o politică anticorupţie judiciară adecvată - se impune o analiză completă a corupţiei din acest sistem. De aceea, pe de o parte, nu se pot ocoli şi celelalte categorii de personal ce îşi desfăşoară activitatea în sistem, pe de altă parte trebuie amintit şi de actele de mituire pe care le provoacă cetăţenii (căci simpla oferire de bani este deja un act de corupţie, indiferent că agentul public acceptă sau nu oferta); în fine, analiza nu se poate limita doar la influenţarea deciziilor prin care se soluţionează cauzele, ci trebuie analizată corupţia şi la nivelul deciziilor care se iau în sistem şi care nu au o legătură directă cu soluţionarea unei cauze judiciare.

De aceea, analiza corupţiei din justiţie va viza, de fapt, sistemul juridic şi justiţiabilii care apelează la el. Or, sintagma sistem juridic se referă nu doar la magistraţi[25], ci la toate instituţiile şi toţi profesioniştii implicaţi în soluţionarea unui litigiu, a unui diferend: organele de constatare a infracţiunii/contravenţiei (de la poliţia rutieră până la Garda Financiară), poliţia judiciară, procurorii şi judecătorii, personalul auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor (grefieri de şedinţă, grefieri-arhivari, grefieri-registratori etc), avocaţii, mediatorii, experţii, practicienii în insolvenţă, executorii judecătoreşti, consilierii de probaţiune, notarii publici, inspectorii Agenţiei Naţionale de Integritate.

Figura 1: Structura sistemului de justiţie (conform TI-Ro) 

 

 

 

4.1. Tipurile de decizii din sistemul juridic

Robert Klitgaard, expert recunoscut în domeniul corupţiei, a alcătuit următoarea ecuaţie care evidenţiază cauzele corupţiei: C (Corupţia) = M (Monopol) + Pd (Putere discreţionară) – R (Responsabilitate)[26]. Aceasta semnifică că acolo unde un agent public sau chiar privat are autoritatea de a lua anumite decizii în exclusivitate, când aceste decizii nu sunt motivate în fapt sau în drept sau nu sunt supuse unor anumite condiţii şi cerinţe, şi când întregul proces de luare a deciziei nu este vizibil pentru alte autorităţi sau pentru public, se produc condiţii optime pentru acte de corupţie.

În mod asemănător, în Cartea de bază a UNPD privind Responsabilitatea, Transparenţa şi Integritatea se iau în considerare şi alte dimensiuni care sunt importante pentru a balansa Monopolul şi Discreţia. Astfel, formula propusă este: Corupţia = (Monopol + Putere discreţionară) - (Responsabilitate + Integritate + Transparenţă)[27]. Această „reţetă” a corupţiei o vom adopta şi noi în analiza privind corupţia din sistemul juridic, drept pentru care o vom folosi pentru identificarea în concret a vulnerabilităţilor de sistem.

Pentru a vedea unde şi cum se produce corupţia în cadrul sistemului juridic, trebuie analizate atât carenţele sistemului, cât şi slăbiciunile morale ale agentului în legătură cu deciziile luate în diverse sectoare judiciare, indiferent că acestea îşi au izvorul în reglementarea legală, în managementul instituţional sau strict în conduita individului. Astfel, în instituţiile judiciare se iau în primul rând decizii judiciare, adică decizii prin care se soluţionează litigiile prin intermediul organelor statului: procurorul poate decide scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane, judecătorul poate decide condamnarea unui inculpat etc. Organele statului chemate să ia aceste decizii se bazează uneori într-un mod covârşitor pe declaraţiile martorilor, pe rapoartele experţilor sau pe susţinerile avocaţilor ori a membrilor celorlalte profesii liberale. Indiferent de natura penală sau civilă a cauzei, fiecare din cei enumeraţi poate fi la un moment dat subiect activ sau pasiv al actelor de corupţie. Acestea se pot comite oricând, începând cu primele stadii ale judecăţii unei cauze şi terminând cu executarea hotărârii judecătoreşti.

Dincolo de finalitatea funcţională a sistemului, adică efectuarea actului de justiţie, instituţiile pe care le analizăm furnizează publicului mai multe servicii publice: înregistrarea cererilor, eliberarea copiilor de pe actele dosarului, accesul la arhivă, certificarea copiilor, apostilare etc. Vom numi acestea acte de administrare judiciară, care fie sunt menite să creeze premizele luării deciziilor judiciare (cum ar fi împărţirea cauzelor către judecători), fie intervin ulterior acestora (cum ar fi comunicarea hotărârilor judecătoreşti). Îndeplinirea actelor de administrare judiciară revine, de regulă, personalului auxiliar de specialitate de la registratură, arhivă şi  grefă.

În afară de acestea, în instituţiile analizate se iau şi decizii pur administrative. Astfel, din punct de vedere organizatoric, secţia de poliţie, unitatea de parchet, instanţa judecătorească, unitatea de penitenciar sau Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca orice altă instituţie publică, în care se iau decizii începând de la cariera personalului până la achiziţii publice. Tot în această categorie se includ şi deciziile privind politicile publice pe justiţie care se iau la nivelul Ministerului Justiţiei.

 

4.2. Vulnerabilităţi în sectorul judiciar şi în cel administrativ-judiciar

Deocamdată într-un mod foarte sintetic, arătăm că soluţionarea litigiilor civile revine judecătorilor, iar executarea silită a acestora este atribuţia executorilor judecătoreşti. Când se comite o infracţiune, dosarul penal ajunge la judecător numai dacă un procuror decide astfel, pe baza cercetărilor întreprinse de poliţia judiciară; ulterior, hotărârea definitivă se execută prin funcţionarii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor sau prin serviciul de probaţiune. În faţa fiecăruia dintre aceşti agenţi publici pot apărea şi agenţii privaţi, cum ar fi avocaţii sau experţii tehnici.

În operaţiunea pe care ne-am propus-o, de identificare a vulnerabilităţilor de sistem, vom analiza fiecare dintre categoriile de personal arătate, în ordinea cronologică a implicării lor pe parcursul derulării unei cauze penale/non-penale. În felul acesta, stabilim relevanţa şi tipul de corupţie în funcţie de nivelul instituţional.

a. Lucrătorul de poliţie judiciară este organul judiciar care efectuează cercetarea penală cu privire la faptele şi persoanele bănuite de comiterea unor infracţiuni. De regulă, plângerile şi denunţurile penale se adresează poliţiei, iar cercetarea penală în cele mai multe cazuri revine acestui organ.

Cel cercetat are interesul de a nu se demara ancheta cu privire la el şi, astfel, de a nu ajunge în faţa procurorului. Ca urmare, poate recurge la acte de corupţie în scopul de a fi lăsat să comită în continuare infracţiuni (cum ar fi trafic de droguri, prostituţie, jocuri de noroc) sau pentru a fi anunţat când se pregăteşte o acţiune contra sa (cum ar fi înştiinţarea despre efectuarea unei percheziţii pentru a putea şterge la timp urmele infracţiunii). Ori pentru a  convinge poliţistul să nu înregistreze plângerea victimei ca sesizare penală. Sau poate influenţa poliţistul pentru ca acesta să îl cerceteze numai asupra anumitor fapte din totalul cele reclamate. Sau pentru a întocmi la finalul cercetărilor un referat către procuror prin care să se propună adoptarea de către acesta a unei soluţii favorabile.

Prin urmare, atingerea adusă integrităţii prin coruperea lucrătorului de poliţie judiciară poate avea ca efect falsa raportare a faptelor, sustragerea de sesizări, maniera de investigare, aprecierea asupra existenţei faptei, modul de soluţionare a sesizării, furnizarea de informaţii esenţiale. Numai dacă procurorul care supraveghează organul de cercetare penală va verifica în mod temeinic actele întocmite de poliţist, riscul denaturării adevărului va putea fi minimalizat.

Monopolul deţinut de poliţist cu privire la atribuția sa de a demara cercetări penale poate determina chiar comiterea din partea lui însuşi a unor infracţiuni de tipul şantajului: în schimbul anumitor beneficii, el va putea asigura protecţia activităţii infracţionale (cum ar fi proxenetismul sau furtul produselor petroliere). De asemenea, atribuţiile poliţistului în legătură cu punerea în executare a mandatelor de urmărire generală, de arestare sau de executare a pedepselor, îl pot face pe acesta vulnerabil la acte de corupţie comise în scopul sustragerii celor vinovaţi de comiterea unor infracţiuni, de la urmărirea lor penală sau de la punerea lor sub arest ori în detenţie.

Apropierea poliţiştilor de mediul infracţional şi contactul acestora cu mediul interlop poate avea drept efect faptul ca unii dintre ei să devină parte a sistemului de crimă organizată.

În raport cu poziţia poliţistului în sistemul juridic, doctrina a arătat că există nouă tipuri de corupţie în poliţie[28]:

- corupţia autorităţii, care permite primirea de foloase necuvenite prin uzitarea de statutul de poliţist (patronul unui restaurant dintr-o zonă rău famată acordă masă gratuită poliţiştilor pentru a asigura paza zonei);

- favorizarea, care implică primirea de foloase pentru a facilita dezvoltarea relaţiilor de afaceri ale corupătorilor (poliţistul asigură paza la sustragerea combustibilului din conductele de petrol);

- furtul oportunist, prin care se însuşesc bunuri de la arestaţi, victime sau de la locul comiterii infracţiunilor sau de pe proprietăţi neprotejate (poliţistul sustrage droguri confiscate pentru vânzare sau consum);

- şantajul, prin care poliţistul primeşte foloase de la suspecţii care comit infracţiuni pentru ascunderea ilegalităţii (poliţistul primeşte mită pentru a nu deschide ancheta penală);

- protecţia activităţilor ilegale, prin care se cumpără lipsa de reacţie a poliţistului, având astfel asigurată desfăşurarea unor activităţi ilegale (poliţistul este cumpărat de proxeneţii dintr-un local oferindu-i favoruri sexuale prin intermediul prostituatelor);

- mita, prin care corupătorii încearcă să evite luarea unor măsuri procedurale (să nu fie reţinuţi, percheziţionaţi ori să nu li se confişte bunurile) sau să obţină sustragerea unor probe incriminatorii de la dosar ori schimbarea încadrării juridice în infracţiuni mai uşoare;

- activităţi infracţionale directe, care nu presupun existenţa unui corupător, ci sunt activităţi desfăşurate de poliţist contra persoanelor (cum este cazul celor care decid să facă singuri dreptate prin utilizarea armamentului din dotare);

- aranjamente interne, care implică darea şi luarea de mită în cadrul unităţilor de poliţie pentru a obţine salarii de merit, stimulente, avansări înainte de termen, poziţii administrative importante etc;

- plasarea de obiecte interzise, care presupune plasarea de droguri sau de alte obiecte a căror deţinere, folosire şi comercializare sunt pedepsite de lege, între bunurile unei persoane pentru a o acuza pe nedrept.

 

b. Procurorul este organul judiciar care conduce activitatea de urmărire penală. El deţine monopolul deciziei cu privire la trimiterea în judecată a persoanei bănuite de comiterea unui act ilicit, pentru a fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea unei infracţiuni; dacă suspectul este nevinovat, procurorul este singurul abilitat să dispună neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale. Când persoana este trimisă în judecată, procurorul este cel care susţine acuzarea în faţa judecătorului.

Sunt cazuri când cercetarea penală nu este efectuată de lucrătorul de poliţie judiciară, ci de însuşi procurorul. În aceste situaţii, şi pentru el sunt valabile modalităţile de corupere descrise mai sus, în cazul poliţistului. În practică, s-au reclamat chiar cazuri când s-a încercat coruperea procurorului pentru a se deschide dosare de urmărire penală altor persoane[29].

Cum cel cercetat de procuror are tot interesul de a nu fi trimis în judecată, el poate recurge la acte de corupere a procurorului pentru a i se da chiar de către acesta o soluţie favorabilă. Dacă a fost trimis în judecată, poate mitui un procuror să susţină acuzarea într-un mod incorect sau să nu formuleze căi de atac împotriva hotărârii instanţei de judecată care a fost favorabilă mituitorului.

Ca metodă de împiedicare a actelor ilegale sau netemeinice întocmite de procuror, menţionăm verificarea lor de procurorul ierarhic superior (din oficiu sau la plângere) şi de către judecător (numai la plângere şi după adresarea ei procurorului ierarhic superior). În acest sens, auditul realizat de Freedom House în 2005 asupra impactului Strategiei Naţionale Anticorupţie 2001-2004 atenţionează vulnerabilitatea poziţiei procurorului în raport cu procurorul ierarhic superior, identificând premisele unor probleme sistemice[30]. Planul de acţiune aferent Strategiei pentru anii 2005-2007 include măsuri clare pentru aplicarea principiului continuităţii în faza de urmărire penală: stabilirea unor criterii obiective de repartizare iniţială a cauzelor, restricţionarea posibilităţilor de redistribuire a dosarelor şi de intervenţie a procurorului ierarhic superior în desfăşurarea urmăririi penale la cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, introducerea controlului instanţei cu privire la actele de infirmare ale procurorului ierarhic superior, la cererea procurorului care efectuează urmărirea penală în cauză[31].

Cu toate acestea, actualul Cod de procedură penală permite procurorilor din cadrul parchetelor ierarhic superioare preluarea, în vederea efectuării urmăririi penale, a unor cauze din competenţa parchetelor ierarhic inferioare. Semnalăm vulnerabilitatea în aprecierea situaţiei când se impune această preluare, căci prin puterea de apreciere a conducătorului parchetului ierarhic superior, care nu presupune vreo motivare obligatorie a deciziei şi nici acordul procurorului de caz, se poate ajunge la imixtiune în activitatea procurorului iniţial şi la deturnarea mersului corect al anchetei.

 

c. Judecătorul este magistratul care tranşează cu putere de lege un litigiu.

Când un cetăţean este în faţa instanţei de judecată, scopul său este obţinerea unei hotărâri favorabile, indiferent ce calitate procesuală are (reclamant sau pârât în procesele civile, parte vătămată/civilă sau inculpat în procesele penale). În urma unor acte de corupţie, judecătorul va putea să admită sau să respingă anumite probe pentru a-şi justifica soluţia ilegală, poate dispune consemnarea greşită a declaraţiilor orale făcute de părţi sau martori, poate urgenta sau întârzia soluţionarea cazului ori poate pronunţa intenţionat o hotărâre neconformă cu probele administrate sau cu legea. Coruperea unui judecător poate influenţa mersul dosarului începând cu desemnarea judecătorului şi alocarea cazurilor, până la tratamentul aplicat de acesta părţilor, timpul acordat fiecărui dosar, modul de conducere a dezbaterilor, aplicarea dispoziţiilor ce impun imparţialitatea şi la luarea deciziei.

Începând cu luna martie 2005, repartizarea dosarelor către judecătorii din România se face în mod aleatoriu, de regulă computerizat. Dar este posibil ca o cauză să fie atribuită unui anumit judecător prin intermedierea grefierului/judecătorului ce are această atribuţie care, prin activitatea îndelungată cu soft-ul, poate anticipa completul de judecată căruia îi va reveni o anumită cauză: fie operaţiunea nu se efectuează în ordinea intrării dosarelor, fie se introduc variabile de timp pentru o perioadă în care este doar o singură posibilitate de atribuire (un singur complet)[32], fie se introduc criterii de complexitate eronate pentru a ghida dosarul către un anumit complet[33].

Este de remarcat că soft-ul nu va genera repartizarea cauzei unui judecător nominal, ci unui complet de judecată ce poartă un anumit indicativ pentru a se identifica în raport cu altele. Potrivit reglementărilor interne, componenţa acestor complete ar trebui să fie stabilită la fiecare început de an, însă preşedintele de secţie ar putea-o modifica pe parcurs în alte condiţii decât cele obiective. Aceasta e favorizată de faptul că în majoritatea instanţelor componenţa completelor de judecată nu este publică. De asemenea, cum componenţa completului se stabileşte la fiecare început de an chiar şi pentru cauzele aflate în curs, este posibil ca un anumit dosar nesoluţionat de un complet la sfârşitul anului să fie preluat la începutul anului următor de alţi judecători care sunt desemnaţi anume în componenţa acelui complet[34].

O altă modalitate de evitare a rezultatului împărţirii aleatorii este schimbarea componenţei completului de judecată în timpul anului. Regula este că judecătorii care au fost desemnaţi să soluţioneze o cauză nu pot fi înlocuiţi decât pentru motive obiective. Or, de aceste motive se poate abuza prin formularea unor cereri de învoire, concediu medical, concediu de odihnă, ceea ce va determina ca în componenţa completului să intre judecătorul de pe lista de permanenţă. Dacă şi acesta se îmbolnăveşte „subit”, în cele din urmă dosarul poate ajunge la un anumit judecător, vizat. Tot astfel, o metodă de a interveni în componenţa completelor în timpul anului este de a înfiinţa sau desfiinţa complete de judecată, dosarele atribuindu-se noului complet, respectiv fiind preluate de la vechiul complet.

Întrucât în România computerul desemnează atât judecătorul cât şi primul termen de judecată, se poate da mită pentru ca judecătorul să preschimbe termenul, grăbind în mod ilegal desfăşurarea procedurii[35]. De asemenea, se poate da mită pentru ca judecătorul să acorde în alte condiţii decât cele legale scutiri sau reduceri ale taxelor de timbru datorate pentru promovarea acţiunilor civile.

Este de notat că în situaţia dosarelor repartizate spre soluţionare Completului de 9 judecători de la ÎCCJ, regulile împărţirii aleatorii nu se aplică. Or, acest aspect este cu atât mai serios cu cât această formaţiune are în competenţă soluţionarea recursurilor la cauzele soluţionate în prima instanţă de Secţia penală a ÎCCJ care privesc: senatorii şi deputaţii, membrii guvernului, judecătorii şi procurorii de la nivelul curţilor de apel şi ai ÎCCJ, membrii CSM (art. 24 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 29 din C.proc.pen). Mai mult, deşi art. 32 din Legea nr. 304/2004 prevede constituirea Completului de 9 judecători „de regulă, din judecători specializaţi, în funcţie de natura cauzei”, în practică s-au semnalat situaţii în care în componenţa acestui complet au intrat, chiar în număr majoritar, judecători de la alte secţii decât cea penală a ÎCCJ, lucru inadmisibil în raport de imperativul specializării judecărilor. Oricum, regulile de alcătuire a acestui complet, compus din judecătorii desemnaţi de preşedintele ÎCCJ, nu sunt publice.

Se poate abuza şi de modul în care circulă dosarul în cadrul secţiei ca urmare a transpunerii lui la o altă secţie sau a declinării lui la o altă instanţă de unde este retrimis: dacă nu există preocupări pentru urmărirea continuităţii completului iniţial în aceste situaţii, dosarul poate fi trimis „din greşeală” unui alt complet. Au fost şi cazuri în care dosarul a fost pur şi simplu trecut la un alt complet de judecată de către preşedintele secţiei[36].

Cu privire la părţi, menţionăm că acestea nu cunosc întotdeauna identitatea membrilor din completul care le soluţionează cauza, ceea ce face imposibilă aplicarea dispoziţiilor legale care ocrotesc imparţialitatea: de exemplu, dacă numele judecătorului nu este afişat pe uşa instanţei sau dacă partea decide să se judece cauza în lipsa sa şi cum pe site-ul instanţei nu apare afişată componenţa completului, judecătorul care este rudă cu partea adversă sau cu avocatul acesteia nu ar putea fi recuzat necunoscându-se identitatea lui. Nu acelaşi lucru se poate spune şi cu privire la procurori: acestora li se comunică în mod regulat lista de permanenţă cu judecătorii programaţi pentru a soluţiona cererile de arestare astfel că, teoretic, procurorii pot alege ziua când să înregistreze propunerea de arestare a unei anumite persoane, pentru a evita respingerea solicitării atunci când cunosc că, de exemplu, că practica judiciară a judecătorilor nu este unitară sub acest aspect.

Chiar şi părţile pot ocoli sistemul de distribuire aleatorie a dosarelor: astfel, deja este extinsă practica justiţiabililor/avocaţilor de a se formula mai multe acţiuni cu acelaşi conţinut care se înregistrează pe rând la instanţă. După distribuirea lor unor complete diferite, partea renunţă la acţiunile ce au ajuns în faţa completelor „nedorite”. Se profită astfel de faptul că nu există reguli interne de a se verifica, la înregistrarea acţiunilor, existenţa pe rol a unor dosare cu acelaşi obiect şi părţi[37], dar nici nu există reglementări legale care să permită sancţionare părţilor/avocaţilor care abuzează astfel de drepturile lor procesuale.

Un alt sector vulnerabil îl constituie soluţionarea cererilor de strămutare, în care se manifestă pe deplin puterea discreţionară şi opacitatea organelor judiciare. Astfel, cel care doreşte să mute un proces într-o altă localitate, trebuie să formuleze o cerere de strămutare la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde procedura se desfăşoară în secret (doar în procedura civilă), iar hotărârea nu se motivează (aşa se prevede în legea de procedură civilă; aceasta se întâlneşte însă şi în procedura penală, deoarece în realitate motivarea solicitată de cod este limitată la indicarea textelor de lege) şi nu este supusă căilor de atac. Indiferent de motivele invocate, care sunt reglementate doar generic în lege[38], cât timp acestea rămân la aprecierea judecătorului, partea ar putea interveni pentru a influenţa soluţionarea legală, iar completul de judecată nici măcar nu este ţinut să arate de ce a dispus strămutarea unui dosar. Mai mult, până în prezent nu există nicio reglementare legală cu privire la modalitatea prin care se desemnează o altă instanţă la care se strămută dosarul, ceea ce creează puternice suspiciuni cu privire la corectitudinea dezînvestirii unei instanţe şi, mai ales, a învestirii unei anumite alte instanţe. În fine, în materie civilă, preşedintele instanţei judecătoreşti competente poate dispune în mod discreţionar suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea cererii de strămutare de către completul de judecată desemnat, nefiind ţinut să îşi motiveze decizia (art.40 alin.2 C.proc.civ), ceea ce are semnificaţia unei imixtiuni clare a unui organ administrativ în activitatea organului jurisdicţional.

Se poate da mită de către cel trimis în judecată pentru a beneficia de o sancţiune mai uşoară. Nemotivarea de către judecător a soluţiilor în acest sens sau motivarea deficitară fac ca modul discreţionar de dozare a unei pedepse sau de stabilire a modului de executare a ei să favorizeze acte de corupţie sau cel puţin existenţa şi amplificarea suspiciunilor cu privire la aceasta.

Întrucât eventualele greşeli de judecată (intenţionate sau nu) se corectează numai prin exercitarea căilor de atac, ordinare sau extraordinare, sectorul vulnerabil este reprezentat în special de judecătorii care deţin monopolul de a soluţiona cauza în ultimă instanţă: cât timp după ce aceştia pronunţă hotărârea judecătorească nu mai există nicio altă instanţă care să le verifice hotărârea, judecătorii din recurs vor fi „ţinte” preferate ale mituitorilor în comparaţie cu judecătorii de la instanţele inferioare. Cu toate acestea, şi judecătorii de la Judecătorii sunt vulnerabili - este vorba în special de cei din oraşele situate la distanţă de cele în care se află Tribunale. Cetăţeanul va prefera să încerce „a rezolva” local cazul său, fără să mai fie nevoit să formuleze cale de atac care ar impune deplasarea într-o altă localitate.

Comiterea unei erori judiciare intenţionate ca urmare a corupţiei poate atrage condamnarea penală a magistratului sau sancţionarea sa disciplinară. În această situaţie, hotărârea va putea fi îndreptată pe calea de atac a revizuirii (art. 322 pct. 4 C.proc.civ, respectiv art. 394 alin. 1 lit. d C.proc.pen).

Se poate corupe un judecător nu numai pentru a soluţiona într-un anumit fel o cauză. Au fost situaţii în care s-a pretins mită pentru grăbirea redactării unor soluţii. Dar mita se poate da şi pentru a întârzia o procedură. Amânarea nejustificată a soluţionării unei cauze poate duce la împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, de exemplu. De asemenea, se poate corupe judecătorul delegat cu punerea în executare a pedepselor, pentru ca după rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare la pedeapsa închisorii în penitenciar să dea dispoziţie grefierului abilitat de a nu emite mandatul de executare a pedepsei.

Trebuie să menţionăm şi efectele indirecte ale coruperii unui poliţist sau magistrat pentru a soluţiona într-o anumită modalitate un caz dat, căci de acea soluţie depind şi alte stări de fapt care pot influenţa mersul societăţii. Astfel, neverificarea informaţiilor cu privire la o licitaţie trucată poate favoriza terminarea unei clădiri fără respectarea normelor de siguranţă, ceea ce pune în pericol viaţa persoanelor. Mituirea poliţiştilor sau chiar a agenţilor SRI permite acţiuni nestingherite ale reţelelor de crimă organizată, ceea ce are consecinţe negative asupra unui număr limitat de persoane (trafic de persoane) sau nelimitat (trafic de arme), pe termen lung (trafic de droguri) etc. Nesancţionarea de către judecător a unui funcţionar care a comis o ilegalitate poate permite o privatizare frauduloasă. Mituirea unui judecător însărcinat cu soluţionarea unor contestaţii în litigii de dreptul muncii poate determina menţinerea unor concedieri ilegale şi punerea în primejdie a familiilor angajaţilor. Scutirea nelegală de impozite şi taxe ale unei societăţi comerciale cu mari datorii la stat nu va permite încasarea acestora şi, astfel, se accentuează deficitul bugetar. Infractori periculoşi pot rămâne în libertate ca urmare a scurgerilor de informaţii de la poliţişti sau procurori sau pot fi puşi în libertate ca urmare a mituirii unor judecători, punând astfel în pericol siguranţa oricărui cetăţean.

 

d. Personalul auxiliar de specialitate al instanţelor şi parchetelor este implicat în special în înregistrarea datelor şi manevrarea dosarelor. Acestui personal îi revine, în special, atribuţia efectuării actelor de administrare judiciară.

În cele mai multe instanţe din ţară, operaţiunea de repartizare computerizată către judecători a dosarelor revine unui grefier anume desemnat. Or, dacă după înregistrarea acțiunii aceasta ar reveni aleatoriu unui anumit complet de judecată, în cazul existenței unei legături neetice între grefierul însarcinat cu aceasta și avocatul care depune cererea de chemare în judecată grefierul poate fi determinat sa amâne introducerea datelor după înregistrarea altor cereri, ulterioare, pentru ca dosarul să ajungă la un anumit judecător.

Grefierul de şedinţă poate fi determinat prin corupere să nu emită citaţiile, pentru a îngreuna astfel derularea procedurilor sau să sustragă probe din dosar pentru a denatura adevărul. Agentul procedural sau poştaşul poate fi corupt de către părţi pentru a altera sau chiar distruge citaţiile ori actele ce se comunică. În felul acesta părţile ar putea evita sau amâna prezenţa lor în faţa organelor judiciare ori pot fi repuse în termene pe care le-au pierdut.

De asemenea, se poate oferi mită pentru a fi ascuns un dosar ori, din contră, pentru a fi găsit şi pus mai repede la dispoziţie părţilor în arhivă. Părţile sau chiar terţii, inclusiv jurnaliştii, pot da mită pentru a obţine copii după înscrisurile de la dosar, fără încuviinţarea judecătorului sau grefierului-şef, chiar şi după documentele nepublice cum ar fi transcrierile unor interceptări audio.

În aceeaşi idee, se pot sustrage din dosare dovezile de comunicare ale actelor procedurale prin coruperea grefierilor-arhivari, ori se poate grăbi procedura de eliberare a certificatului doveditor cu privire la desfăşurarea unui proces. În schimbul unei „atenţii”, partea sau avocatul ei poate fi servit în mod preferenţial la arhivă sau chiar în afara orelor de program, ori li se poate permite scoaterea dosarului din arhivă sau chiar din instanţă, deşi regulamentul intern interzice aceasta.

În fine, avocaţii sau părţile pot apela la grefierii-dactilografi pentru a le dactilografia acţiunile pe care ulterior le vor introduce la aceeaşi instanţă.

 

e. Expertul este persoana care posedă cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu, ce exced pregătirii organului judiciar şi care îl ajută astfel pe acesta la elucidarea unui caz. De exemplu, în cauzele privind restituirea taxei pe valoarea adăugate, judecătorul de contencios fiscal va apela la un expert contabil pentru a se calcula cu exactitate suma de restituit de către organele financiare (expertize contabile[39]); într-o cauză de fond funciar, se va apela la un expert topografic pentru identificarea parcelelor în litigiu (expertize tehnico-judiciare[40]); într-o cauză privind un accident rutier, se va apela la un expert tehnic pentru stabilirea dinamicii de producere a accidentului; dacă se contestă o semnătură pe un înscris, se apelează la un expert criminalist în domeniul grafoscopiei (expertize criminalistice[41]); dacă trebuie analizată alcoolemia unei persoane surprinsă conducând un autoturism pe drumul public, se efectuează o expertiză de calcul retroactiv al alcoolemiei (expertize medico-legale[42]) etc.

Raportul de expertiză are o valoare probantă de sine-stătătoare, ceea ce înseamnă că el singur poate duce la formarea opiniei şi luarea unei decizii de către magistrat, fără a mai fi nevoie de existenţa altor probe. Prin coruperea experţilor se urmăreşte obţinerea unor concluzii favorabile în rapoartele de expertiză întocmite de aceştia, ceea ce implică comiterea unor infracţiuni de către experţi: de fals când întocmest raportul în scris sau de mărturie mincinoasă în cazul în care dau lămuriri orale în faţa organului judiciar. Fiind afectate constatările şi concluziile expertului, automat va fi deturnată şi temeinicia soluţiei pe care o va pronunţa procurorul sau judecătorul cauzei. Când sunt dubii asupra modalităţii de efectuare a expertizelor sau asupra concluziilor experţilor, magistratul poate ordona o noua expertiză, întocmită de un alt expert sau de o comisie de experţi. Menţionăm însă că magistratul nu este obligat să acorde credit concluziilor primei sau celei de a doua expertize.

O situaţie alarmantă în ceea ce priveşte expertizele este faptul că de ani de zile organele judiciare nu au la dispoziţie fonduri băneşti pentru ordonarea din oficiu a acestei probe. Astfel că trebuie să convingă una dintre părţi să solicite proba cu expertiza şi să plătească avansul şi apoi diferenţa de onorariu al expertului. Or, în situaţia în care expertul este plătit numai de către una dintre părţi şi asta chiar mai înainte ca judecătorul să dea o soluţie în acel litigiu, este firesc să se nască suspiciuni cu privire la obiectivitatea concluziilor raportului de expertiză.

Un aspect îngrijorător semnalăm în cazul expertizei oficiale: deşi legea permite participarea unui expert autorizat propus de parte, acesta nu are posibilitatea legală de a interveni fizic în desfăşurarea expertizei, ci doar prin observaţii la obiectul expertizei şi la raport, care trebuie adresate organului judiciar. Ceea ce înseamnă că pentru expertiza oficială este consacrat un monopol de stat - ne referim la Institutul de Medicină Legală „Mina Minovici” şi la Institutul Național de Expertize Criminalistice.

De asemenea, în expertiza criminalistică sunt domenii în care există un număr restrâns de experţi[43], ceea ce înseamnă că, în caz de contestaţie nu ar avea cine să efectueze o nouă expertiză. Prin urmare, expertizele fiind neverificabile, aceste sectoare sunt vulnerabile la corupţie. Chiar şi în celelalte domenii în care se poate efectua atât o expertiză (de către un expert), cât şi o nouă expertiză (de către o comisie de experţi), cât timp nu se poate supune analizei unor experţi din afara sistemului oficial, înseamnă că o eventuală contestare a celor reţinute de experţii oficiali nu va avea cine să o efectueze. De exemplu, dacă o parte dintr-un dosar reclamă un expert criminalist pentru fals în legătură cu concluziile acestuia dintr-un raport de expertiză, organele judiciare ar trebui să verifice alegaţiile cerând părerea unui alt expert, care este însă coleg cu cel reclamat, în aceeaşi instituţie. Datorită acestui mod de concepere a sistemului, experţii oficiali pot da orice soluţii doresc sau li se cer, fără ca nimeni să îi poată trage la răspundere pentru concluziile lor[44]. Evident, soluţia care se impune este renunţarea de îndată a monopolului de stat şi liberalizarea acestei profesii[45].

O situaţie de asemenea mai specială este în cazul analizelor toxicologice. Astfel, când la volanul unui autoturism se află un conducător auto care a consumat băuturi alcoolice, poliţistul îi măsoară cantitatea de alcool în aerul expirat, folosind alcootestul. Dacă acesta indică peste 0,4 mg/l alcool pur în aerul expirat, şoferul va fi condus obligatoriu la o unitate medicală pentru recoltarea de probe biologice, iar dacă se constată că respectivul conducător auto are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fapta constituie infracţiune şi el este pasibil de pedeapsa închisorii de la unu la 5 ani[46].

Concentraţia de alcool în litrul de sânge trebuie să fie de peste 0,8 g/l,  deci dublul valorii obţinută de poliţist pentru aerul expirat. Prin urmare, cel care intenţionează să se sustragă răspunderii penale, va încerca să corupă fie poliţistul pentru a nu-l conduce la clinică ori pentru a întârzia deplasarea în vederea recoltării probelor ca între timp alcoolemia să scadă, fie să corupă organele medicale pentru modificarea rezultatelor reale. Dacă totuşi s-a format dosar penal, suspectul poate solicita o expertiză de calcul retroactiv al alcoolemiei, care se efectuează în reţeaua Institutului de Medicină Legală „Mina Minovici”. Suspectul va recunoaşte că a consumat alcool, dar va susţine că într-o cantitate mai mică decât cea reală şi va adăuga în mod fals că, cu puţin timp înainte de a fi depistat de poliţie la volanul autoturismului, a consumat şi alimente într-o cantitate apreciabilă, astfel că medicul legist dacă reţine ca fiind reale cele relatate şi va apela şi la factori precum greutatea şi vârsta şoferului, va atesta valori ale alcoolemiei sub cele reale[47]. Însă această nouă valoare nu trebuie să fie decât orientativă pentru magistrat, cele susţinute de cel anchetat în faţa medicului-legist cu privire la timp, alimente, cantitate etc. trebuind a fi confirmate cu mijloace de probă în fața magistratului.

Tot în materie penală, este de menţionat importanţa unor rapoarte de expertiză favorabile întocmite de medicii legişti pentru boala gravă de care suferă condamnatul şi care impune amânarea sau întreruperea executării pedepsei, respectiv de medicii legişti psihiatri pentru a determina existenţa discernământului suspectului în momentul comiterii faptei. Faptul că există modalităţi prin care se poate ocoli executarea pedepsei cu închisoarea (în primul caz)[48], sau chiar de orice formă de răspundere penală (în al doilea caz)[49], fac ca aceste domenii să fie ţinta unor acte de corupţie.

În fine, gravitatea unor leziuni se măsoară prin numărul de zile de îngrijiri medicale. În funcţie de cuantumul acestuia, încadrarea juridică a faptei şi gravitatea sancţiunii diferă. Prin urmare, medicul-legist poate fi „cumpărat”  de făptuitor pentru a constata că vătămarea a cauzat leziuni ce necesită un număr inferior de zile de îngrijiri medicale decât cel real, suficient pentru a atrage o încadrare juridică mai uşoară.

Interpretul este un tip special de expert care asigură traducerea documentelor scrise şi interpretarea în cazul dezbaterilor orale desfăşurate în faţa organelor judiciare. El poate fi corupt de cineva interesat pentru a releva în faţa organului judiciar aspecte diferite decât cele reale şi pe care acesta din urmă nu are cum să le sesizeze datorită faptului că nu cunoaşte limba sau semnele pe care le fac participanţii la proces.

 

f. Lucrătorul din penitenciar poate fi mituit în scopul de a asigura deţinutului un regim de executare în alte condiţii decât cele legale[50]. Astfel, deţinutul sau rudele ori avocatul lui pot da mită pentru a-i facilita condamnatului un loc de muncă mai uşor, ori contactul cu rudele în alte condiţii decât cele legale, vizite ori pachete în plus. De asemenea, se pot corupe gardienii pentru a permite ca deţinutul să folosească ilicit anumite bunuri (ex. telefoane, droguri, alcool).

Prin înţelegeri între deţinuţii scoşi la muncă şi supraveghetori, sau între deţinuţii aflaţi în procedură de transfer ori cu afaceri judiciare la instanţă şi personalul din escortă ce ar trebui să îi păzească, se poate înlesni evadarea. Ofiţerul de evidenţă a deţinuţilor poate primi mită pentru a modifica unele date din dosarul deţinuţilor, asigurând astfel o scurtare a duratei executării pedepsei. Şeful unui punct de lucru poate primi mită pentru a dispune folosirea deţinuţilor la prestarea unor activităţi în beneficiul unor particulari. Ofiţerul responsabil cu disciplina poate fi mituit pentru a nu-l sancţiona pe deţinutul vinovat de comiterea unei abateri disciplinare, care altfel ar înlătura acestuia anumite beneficii legale, sau pentru a-i acorda în mod ilegal recompense.

Directorul unui penitenciar poate fi mituit pentru a facilita învoiri, iar directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru a dispune transferarea deţinutului într-un alt penitenciar, cu regim mai favorabil. Medicul de penitenciar poate pretinde şi lua mită pentru a asigura accesul deţinuţilor la substanţe nepermise.

Se pot corupe membrii din comisia care are monopolul asupra individualizării regimului de executare a pedepsei pentru a stabili deţinutului un regim semi-deschis în loc de cel închis, sau unul deschis în loc de cel semi-deschis, dar şi judecătorul delegat pentru executarea pedepselor pentru a decide schimbarea acestui regim. De asemenea, se pot corupe aceşti membri când sunt constituiţi în comisia de liberare condiţionată pentru a propune instanţei liberarea deţinutului mai înainte de executarea integrală a pedepsei cu închisoarea, deşi nu sunt îndeplinite condiţiile legale pentru aceasta.

 

g. Un tip special de expert este și practicianul în insolvenţă. Este acea persoană implicată de judecătorul sindic în procedurile de faliment ale societăţilor comerciale[51]. În lipsa unor criterii de desemnare a lichidatorilor, toată puterea discreţionară aparţinând judecătorului sindic, este posibilă crearea unor legături între cei implicaţi: pentru că onorariile lichidatorilor sunt substanţiale, ei au tot interesul de a fi implicaţi în cât mai multe dosare şi mai ales în cazul unor societăţi mari, astfel că ar putea fi dispuşi să împartă onorariul cu judecătorul, în vederea desemnării lor.

 

h. Din ecuaţia procesului nu trebuie omis martorul. Este drept că sunt situaţii când martorul nu relatează fidel organelor judiciare o stare de fapt datorită percepţiei denaturate a realităţii sau imposibilităţii de redare a acesteia datorate vărstei, unor dizabilităţi, condiţii de vreme etc. Sunt însă situaţii când martorul depune mărturie mincinoasă fie pentru că a fost „cumpărat” de partea care l-a propus, fie chiar de către partea adversă[52].

 

i. Se pot întâlni situaţii când avocaţii sunt cumpăraţi de către partea adversă, pentru a nu reprezenta întocmai interesele clientului care i-a angajat. De cele mai multe ori însă, prin intermediul avocaţilor, justiţiabilii speră să corupă organele judiciare, ceea ce face ca acei avocaţi să fie pasibili de sancţionare pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă. Cei mai expuşi sunt avocaţii care au fost magistraţi, poliţişti ori grefieri, partea sperând că şi-au păstrat legăturile cu cei care le-au fost colegi. De altfel, în practică, aceste categorii de persoane au acces mai facil la informaţiile din sistem şi în birourile foştilor colegi.

Sunt situaţii în care avocaţii pretind o sumă de bani pentru a o da procurorului sau judecătorului, spunând părţii că aceasta va asigura succesul obţinerii unei decizii favorabile, fără ca ulterior să-l contacteze însă în realitate pe magistrat. Dată fiind percepţia de corupţie extinsă şi miza procesului, partea este tentată să achite această sumă. În realitate, în funcţie de natura cauzei, anumite soluţii pot fi anticipate de cei care pretind sumele de bani: de exemplu, când practica judiciară pe un anumit tip de speţe este constantă (cum ar fi acordarea suspendării condiţionate a pedepsei atunci când infractorul este primar şi infracţiunea comisă este uşoară), sau când se invocă excepţii de procedură care evident vor fi admise. Pronunţarea soluţiei în sensul anticipat, fără o cunoaştere a realităţii, formează impresia părţii că suma dată a ajuns la magistrat, astfel că la un sondaj de opinie cu privire la corupţia magistraţilor, justiţiabilul va răspunde în mod eronat cum că ştie din experienţa sa proprie cazuri de corupţie implicând magistraţii.

De asemenea, sunt situaţii când unii avocaţi, pentru a ascunde slaba pregătire a apărării, induc în eroare partea pe care o reprezintă susţinând că pierderea acţiunii s-ar datora coruperii judecătorului de către partea adversă, fapt care din nou duce la o percepţie eronată a justiţiabilului cu privire la corupţia din rândul magistraţilor.

Traficul de influenţă şi înşelăciunea pot fi comise însă, în egală măsură, şi de poliţişti, şi de procurori, şi de judecători, care promit că vor interveni pe lângă colegi pentru a obţine soluţii convenabile celui care dă folosul.

 

j. Se pot imagina situaţii de corupere şi a altor profesionişti implicaţi în actul de justiţie. De exemplu, se poate da mită unui executor de către debitor, pentru ca acesta să nu pornească urmărirea silită contra sa, sau pentru a exclude anumite bunuri de la urmărirea silită. Ori se poate corupe un consilier de probaţiune pentru ca persoana aflată în curs de cercetare să obţină un referat de evaluare favorabil în funcţie de care judecătorul să decidă că sancţiunea închisorii poate fi executată în modalitatea suspendării condiţionate sub supraveghere. Ori se poate corupe asistentul social de la Autoritatea Tutelară pentru a propune încredinţarea copilului unui anumit părinte dintre cei doi aflaţi în divorţ.

 

k. Corupţia ar putea fi întâlnită şi în cazul inspectorilor de integritate din cadrul ANI. Aceştia sunt competenţi să verifice modul în care demnitarii, magistraţii, funcţionarii publici îşi îndeplinesc obligaţiile legale cu privire la depunerea declaraţiilor de avere, justificarea averii, la respectarea dispoziţiilor cu privire la evitarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor. Prin influenţarea lor, atât din interiorul instituţiei (de exemplu, de organul care are atribuţia evaluării profesionale a fiecărui inspector), cât şi din afara ei (de exemplu, prin intermediul membrilor Consiliului Naţional de Integritate[53]), corectitudinea investigaţiilor poate fi zădărnicită.

 

4.3. Vulnerabilităţi în sectorul administrativ

Aşa cum am arătat, din punct de vedere organizatoric, instituţiile judiciare funcţionează ca orice altă instituţie publică, iar sectoarele vulnerabile în această situaţie sunt cele în care se iau decizii pur administrative. Acestea susţin, în cele din urmă, funcţionalitatea instituţiilor juridice. Astfel:

 

a. Sectorul de resurse umane este unul vulnerabil.

Organele judiciare, asociaţiile nonguvernamentale sau presa au relatat deseori despre cumpărarea subiectelor de examen pentru ocuparea unor posturi de conducere la parchete[54], despre examinarea concurenţilor de către persoane cu care se aflau în relaţii administrative directe la instanţe[55], despre nepotisme în rândul cadrelor din A.N.P.[56], despre „pile” la recrutarea în Poliţie şi Jandarmerie[57], despre examinarea concurenţilor de către colegii de birou pentru admiterea la Ministerul Justiţiei[58] sau în notariat[59], despre obţinerea de unii experţi a dreptului de a efectua expertize în domenii în care nu deţin specialitate[60]; mai amintim folosirea maşinilor penitenciarului în scop personal sau construirea de imobile proprietate privată de către comandantul penitenciarului folosind deţinuţii[61]; la fiecare concurs pentru intrarea în Barou se vehiculează sume pe care candidaţii le-ar achita avocaţilor cu vechime pentru a fi primiţi ca stagiari[62], aspect recunoscut chiar de unii avocaţi, dar niciodată reclamat organelor în drept.

Cea mai vulnerabilă probă s-a dovedit a fi, la fiecare concurs, examinarea orală unde, datorită puterii discreţionare deţinută de membrii comisiei de concurs şi a faptului că, de regulă, nu există posibilitatea contestării acestei probe, pe de o parte se creează concurenţilor dubii asupra obiectivităţii desfăşurării probelor, pe de altă parte creează publicului larg impresia întemeiată pe fapte rezonabile a perpetuării unor interese de grup ce sunt la limita penalului prin prezenţa evidentă a unor conflicte de interese. De asemenea, etapa de rezolvare a contestaţiilor este una vulnerabilă, concurenţii care au pierdut fiind dispuşi a da mită pentru ca la recorectare să obţină media necesară promovării concursului.

Astfel, din cauza legislaţiei deficitare dar şi a practicii discreţionare, decizii care scapă obiectivităţii în ceea ce priveşte cariera magistraţilor sunt cele de numire în funcţii de preşedinte de secţie sau procuror-şef de secţie; de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[63] şi de numire în funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie; cele de admitere în magistratură pe baza interviurilor la CSM pentru avocaţii cu 10 ani vechime sau foştii magistraţi[64]; cele de numire sau de revocare a magistraţilor în funcţia de inspector[65]; de detaşare sau de încetare a detaşării unui magistrat; cele de transfer al judecătorilor în funcţia de procuror şi invers; sau chiar de aprobare a participării unor magistraţi la seminarii în ţară sau străinătate. Toate aceste decizii ţin de monopolul exclusiv al CSM, care nu îşi motivează soluţiile adoptate (simpla indicare a unor texte de lege nu este echivalentă cu motivarea), şi unde lipsesc criteriile obiective şi transparente care ar trebui să stea la baza acestora. Prin astfel de numiri arbitrare, chiar şi la nivel de aparenţă, se creează cel puţin impresia unor adevărate reţele de loialitate (clientelism, în prezenţa căruia este afectată însăşi independenţa agentului), ceea ce duce la perpetuarea abuzurilor şi actelor de corupţie.

De asemenea, concursul pentru ocuparea funcţiilor de conducere la instanţe şi parchete include o probă orală de prezentare a unui proiect întocmit potrivit atribuţiilor funcţiei pentru care candidează, unde examinarea se face fără ca întrebările să fie comune tuturor candidaţilor, fără a se da note potrivit unui punctaj întocmit anterior şi fără motivarea acestora. Mai mult, numirea de către CSM a membrilor în comisiile pentru promovare în funcţie de execuţie ori pentru numire în funcţie de conducere, respectiv de către preşedinţii curţilor de apel/procurorilor generali a membrilor din comisiile de admitere sau promovare a personalului auxiliar şi conex se face fără nicio metodologie, fără a fi constituită o bază de date cu toţi cei care ar corespunde profilului, fără o desemnare aleatorie a membrilor şi fără a se cunoaşte veniturile obţinute de membrii comisiilor ca urmare a acestor activităţi, ceea ce întăreşte suspiciunile că preferinţele personale ale celor care procedează la desemnare ar fi factorul determinant.

Aceasta face ca, de exemplu, toate concursurile pentru ocuparea funcţiilor de conducere la instanţe şi parchete organizate de CSM prin INM în perioada 2005-2007 să fie viciate prin numirea unor membri care fie nu întruneau condiţiile legale, fie se aflau în conflicte de interese cu cei care candidau[66]. Ceea ce demonstrează responsabilitatea scăzută a unor magistraţi faţă de activităţile extrajudiciare, dar şi necunoaşterea sau chiar încălcarea cu bună ştiinţă a reglementărilor naţionale de drept administrativ şi a normelor internaţionale în materie de integritate şi conflicte de interese[67].

Ca în orice altă instituţie, se pot întâlni acte de corupţie pentru angajarea anumitor persoane sau a soţilor, rudelor, prietenilor.  Relevante în acest context sunt rezultatele din sondajului Gallup din ianuarie 2008: 27% dintre grefieri afirmă că atunci când se fac angajări în instituţia unde lucrează sunt importante legăturile informale cu persoane din instituţie, 20% afirmă că importante la angajare sunt legăturile de familie, iar 3% pomenesc de cadouri sau bani oferiţi celor din instituţie.

De asemenea, în aceleaşi modalităţi pot fi influenţate deciziile de evaluare sau de promovare a personalului. Astfel, în acelaşi sondaj, 43% dintre grefieri susţin necesitatea ca promovările să se bazeze pe meritul individual, ceea ce atestă suspiciunile crescute asupra corectitudinii în acest sector.

 

b. Sectorul de salarizare este şi el unul dintre punctele vulnerabile. Grefierilor li se acordă premii, stimulente, de către conducătorul instituţiei după criterii imprevizibile, lipsite de transparenţă şi, în general, lipsite de obiectivitate. Prin urmare, şeful instituţiei poate să îşi atragă în jurul său un personal obedient, dacă îl stimulează cu anumite sume de bani, cu bilete la preţuri reduse în staţiuni, cu facilitarea participării la seminarii de pregătire ş.a.m.d. De exemplu, preşedintele Tribunalului poate decide acordarea salariului de merit unei persoane pe care apoi o implică în comisia de licitaţie constituită la nivelul Tribunalului cu „misiunea” de a dirija licitaţiile pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii pentru instanţă în direcţia dorită de preşedinte.

Organizaţiile neguvernamentale şi presa au relevat modul arbitrar de acordare a premiilor şi stimulentelor în instituţii precum Ministerul Justiţiei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor sau Consiliul Superior al Magistraturii[68]. În astfel de cazuri, acordarea discreţionară a unor sume de bani poate atrage bănuieli cu privire la integritatea personalului şi corectitudinea exercitării funcţiei lor.

 

c. Şi achiziţiile publice reprezintă un sector vulnerabil la corupţie. Ca orice administraţie, instanţele judecătoreşti, parchetele, secţiile de poliţie, penitenciarele au nevoie să achiziţioneze diverse bunuri sau servicii în vederea funcţionării lor. Prin urmare, este aplicabilă legislaţia cu privire la achiziţiile publice: prin atribuire directă, licitaţie etc. Pentru a dirija o achiziţie publică către un anumit beneficiar, există posibilitatea anunţării  reprezentanţilor doar a anumitor firme pentru a participa la procedură sau să se procedeze la o evaluare arbitrară etc. Mai ales când din astfel de comisii fac parte şi magistraţii, există puţine şanse ca neregulile existente să fie descoperite sau ca membrii comisiei să fie sancţionaţi, din moment ce contestaţiile împotriva acestor proceduri se soluţionează chiar la acea instanţă. Evident, în domeniul achiziţiilor publice pot fi supuse actelor de corupţie toate persoanele implicate: achizitorul responsabil de procedură, finanţistul care fundamentează nevoia, decidentul care aprobă nevoia şi procedura, evaluatorii care decid asupra ofertelor, juristul care răspunde de încheierea contractului, managerul de achiziţie care răspunde de supravegherea contractantului şi eliberarea tranşelor de bani.

În acelaşi context, este de menţionat posibilitatea delapidării fondurilor instituţiei. În această categorie, ar intra inclusiv modul abuziv de utilizare a serviciului intern de transport de persoane sau corespondenţă, a telefoanelor instituţiei, a produselor de birotică, a modului de decontare a chiriei ori a tichetelor de transport. Acestea însă nu trebuie confundate cu faptele de corupţie căci, referindu-ne la definiţia acestei noţiuni aşa cum am acceptat-o mai sus, ele nu sunt comise în legătură cu „puterea încredinţată”, constituind prin urmare abateri disciplinare sau infracţiunea de abuz în serviciu.

 

 

5. Diagnoza corupţiei din sistemul juridic

Influenţând negativ imparţialitatea decidentului, corupţia afectează astfel corectitudinea deciziilor luate.  Am văzut mai sus ce este corupţia şi unde anume se poate manifesta ea în cadrul sistemului juridic. Vom vedea acum ce anume cauzează corupţia judiciară şi care sunt formele ei de manifestare. De asemenea, vom analiza mijloacele folosite pentru corupere şi vom arăta cum are loc contactul între cel corupt şi corupător. În final, vom stabili tipurile de corupţie şi efectele pe care aceasta le produce direct asupra personalului şi sistemului şi, indirect, asupra societăţii.

5.1. Etiologia corupţiei

Corupţia este un fenomen social complex. Cauzele corupţiei şi factorii care favorizează apariţia corupţiei sunt multiple: de natură juridică (instabilitatea legislativă, reglementări incomplete, necorelări între norme, hotărâri judecătoreşti nepredictibile, practică judiciară neunitară), de natură politică (Parlamentul dezincriminează infracţiuni de corupţie sau le sancţionează mai uşor ori chiar intenţionează desfiinţarea instituţiilor anticorupţie, Preşedintele ţării graţiază persoane condamnate pentru corupţie, parlamentarii blochează cercetarea de către procurori în dosarele de corupţie privind miniştrii), administrativă (comportamentul funcţionarilor, birocraţie, lipsa autorităţii), sociale (inegalitate socială), economică (aspiraţia la bunăstare şi confort).

Raportat la sistemul juridic, cauzele şi factorii care contribuie la răspândirea corupţiei sau la conturarea percepţiei despre corupţie sunt:

 

  1. a. Deficitul de informaţie

- Conduita personalului: dacă organul judiciar lasă impresia că nu cunoaşte cauza ori nu are interes să soluţioneze cu celeritate un dosar sau dacă acordă amânări nejustificate, respectiv dacă nu cunoaşte procesul de circulaţie internă a documentelor şi a dosarelor, ori locul în care se găseşte o informaţie, toate acestea vor crea cetăţeanului impresia fie că interesul personalului faţă de situaţia sa particulară trebuie „stimulat”, fie că acestea sunt semnale ale unei cereri de mituire;

- Lipsa informaţiilor despre funcţionarea sistemului: de multe ori cetăţeanul nu îşi cunoaşte drepturile, dar nici nu are acces la informaţii despre modul de funcţionare a sistemului legal din România pentru a-i fi protejate drepturile, ceea ce îl face credul faţă de cei care pretind foloase pentru a grăbi sau a asigura rezolvarea problemei sale;

- Accesul deficitar la legislaţie al populaţiei: legislaţia din România este disponibilă gratuit doar în anumite condiţii[69]. Actele normative nu sunt accesibile pentru justiţiabilii cetăţeni străini sau minorităţile naţionale, nefiind încă traduse în limbile de circulaţie internaţională sau a acestor minorităţi. Ghidurile existente pe site-ul unor instituţii sau în unele instanţe sunt mai degrabă reproduceri ale textelor de lege decât broşuri în care să se explice pe înţelesul cetăţeanului de rând drepturile sale şi căile procedurale pe care le are la îndemână pentru apărarea acestora;

- Slabul acces la jurisprudenţă: aplicaţii electronice gratuite pentru jurisprudenţă există doar pentru uzul intern al unor instanţe şi parchete. Publicul nu are la dispoziţie o bază de date, nici măcar cu privire la dosarele în care este implicat. La 31 ianuarie 2006 a intrat în vigoare obligaţia ca toate instanţele să publice jurisprudenţa pe internet[70], însă sunt şi în prezent instanţe care nu au introdus datele necesare. Deocamdată se dezvoltă programul Jurindex, care cuprinde până în prezent numai deciziile curţilor de apel din 2008;

- Colaborarea neadecvată cu presa: deseori, în presă apar informaţii confidenţiale din cursul procedurilor judiciare, ca urmare de cele mai multe ori a unor înţelegeri dintre anumiţi jurnalişti şi angajaţi. De exemplu, în schimbul informaţiilor primite în mod regulat de la conducătorul unei instituţii judiciare, acesta va beneficia de protecţia trustului respectiv de presă împotriva criticilor publice cu privire la activitatea sa ori a instituţiei, sau mass-media va fi folosită chiar pentru răzbunări personale ori presiuni.

 

  1. b. Lipsa controlului şi a responsabilităţii

- Lipsa democraţiei judiciare: din nefericire, mai sunt reguli nescrise ce caracterizează sistemul şi care sunt perpetuate datorită lipsei unei culturi deontologice cum ar fi acelea că şefii nu pot fi criticaţi, cazurile de incompetenţă trebuie acoperite, actele de corupţie nu se dezvăluie public, trebuie câştigată favoarea presei, asociaţia sau sindicatul instituţiei trebuie slăbite sau discreditate, liderilor acestora li se neagă reprezentativitatea etc;

- Neimplicarea societăţii civile în monitorizarea sistemului: nu există deschidere din partea instanţelor şi parchetelor pentru a colabora cu organizaţii neguvernamentale pentru a identifica punctual disfuncţionalităţile organizatorice; acolo unde există rapoarte de evaluare externe, acestea sunt ignorate, iar concluziile şi recomandările nu sunt implementate;

- Pregătire profesională deficitară: şi independenţa, şi integritatea au la bază o temeinică pregătire profesională. Dacă însă aceasta este una deficitară, iar personalului i se oferă ocazia să obţină extra-câştiguri, şansele de corupere cresc;

- Birocraţia excesivă şi dezorganizarea: circuitul greoi al dosarelor şi al datelor primare, procedurile formale şi îndelungate în lucrul cu publicul, funcţionarii nepoliticoşi, plimbarea cetăţeanului pe la mai multe ghişee, îl vor determina pe acesta să apeleze la cunoştinţe ce lucrează în sistem sau la mijloace de corupere. Acestea sunt permise de insuficienta monitorizare a procedurilor administrative din interiorul instituţiei, neaplicarea la timp sau adecvată a sancţiunilor disciplinare ori trecerea sub tăcere a actelor neetice;

- Frica de represalii: orice angajat care are cunoştinţă de acte ilegale sau neetice ale colegilor, şefilor, subordonaţilor este obligat, respectiv dator să le sesizeze organelor în drept. Din cauza riscului expunerii, în realitate prea puţine fapte sunt reclamate, deşi nesesizarea organelor judiciare în situaţia luării la cunoştinţă a comiterii unei infracţiuni la locul de muncă este ea însăşi infracţiune[71]. Doar în codurile deontologice ale poliţiştilor şi personalului din sistemul de penitenciare se prevede în mod expres interzicerea toleranţei actelor de corupţie şi informarea superiorilor şi a organelor competente cu privire la cazurile de corupţie despre care a luat  cunoştinţă[72], iar încălcarea acestor atribuţii poate atrage răspunderea disciplinară, civilă sau penală. De altfel, în cadrul sondajului Gallup din ianuarie 2008, 29% dintre grefieri afirmă că în instituţia lor nu sunt încurajaţi, fără teama de repercusiuni, să semnaleze cazuri de comportament necorespunzător, iar 42% nu sunt încurajaţi să critice anumite decizii ale superiorilor. Pentru asigurarea unei protecţii împotriva repercursiunilor asupra celui care ar sesiza fapte ilicite sau neetice, au fost adoptate două legi: a protecţiei martorilor[73] şi a protecţiei avertizorilor de integritate[74]. În acest context, amintim şi rolul presei şi al asociaţiilor profesionale, care este esenţial pentru expunerea abuzurilor, presiunea publică dovedindu-se de multe ori de mare efect;

- Mecanisme de răspundere deficitare: corupţia înfloreşte unde riscul de expunere şi de sancţionare este redus. În momentul de faţă, prin desfiinţarea recursului în anulare, judecătorii din recurs pot pronunţa orice hotărâre, neexistând o altă cale de a fi răsturnată[75]. Pericolul arbitrariului este astfel foarte mare. Deşi în cursul timpului au fost semnalate erori judiciare foarte grave, nu au existat niciun fel de sancţiuni pentru cei care le-au comis. Impunitatea faţă de erorile comise cu intenţie sau gravă neglijenţă, cu toate că există dispoziţii vizând răspunderea disciplinară sau cea penală, atrag costuri mari pentru justiţiabili şi societate, precum şi cultivarea sentimentului că magistraţii sunt deasupra legii. În acelaşi timp, tolerarea unor astfel de cazuri care sunt doar punctuale în prezent, face ca blamul public să se extindă şi asupra marii majorităţi a magistraţilor şi celorlalţi agenţi publici care sunt corecţi. La toate acestea se adaugă riscurile scăzute de sancţionare a agentului public incorect. Lipsa de integritate este accentuată de nesancţionarea descurajantă a corupţilor: după cum vom arăta mai jos, în practică cuantumul sancţiunilor aplicate de instanţe celor judecaţi pentru infracţiuni de corupţie este mic; or, dacă aceştia nu sunt sancţionaţi cu pedepse dure, dacă nu îşi pierd locurile de muncă, dacă procesele durează mult, se dezvoltă o cultură a impunităţii care generează mai multă corupţie[76];

- Reglementări ce permit decizii discreţionare: corupţia poate apărea în legătură cu modul în care poliţiştii şi procurorii decid începerea urmăririi penale, sau cu situaţiile de preluare a cauzelor de la organul de cercetare penală la procuror ori de la procurorul de caz la procurorul de la parchetul ierarhic superior, sau cu modul de exercitare a atribuţiilor procurorilor de a decide netrimiterea în judecată, sau cu criteriile de aplicare a unei sancţiuni administrative în loc de una penală celui cercetat, sau cu stabilirea cuantumului pedepselor aplicate de judecători. Aceasta pentru că la luarea deciziilor enumerate stau doar criterii generale prevăzute de lege, în rest puterea de apreciere pe care o are organul judiciar fiind decisivă[77]. Pe această putere de apreciere se explică modul diferit de aplicare a legii de judecători diferiţi la cazuri similare: de exemplu, diferenţele mari de pedepse aplicate în dosare distincte dar pentru același tip de infracțiuni comise în aceleaşi condiţii, sau arestarea unor inculpaţi şi nearestarea altora deşi sunt bănuiţi de comiterea unor fapte identice, ori întreruperea executării pedepsei pentru unii condamnaţi şi respingerea cererilor similare pentru alţii.

 

Chiar legea utilizează termenul „apreciază” când se referă la atributul judecătorului de a decide sesizarea altor organe ce ar putea sancţiona administrativ pe cel cercetat penal (art.12 C.proc.pen.), de a dispune refacerea sau completarea raportului de expertiză (art. 115 alin. 2 C.proc.pen.), de a decide revocarea arestării preventive (art. 1403 alin. 7 C.proc.pen.), de a admite asistenţa juridică din oficiu celui care nu îşi poate face singur apărarea (art. 171 alin. 2  şi art. 172 alin. 3 C.proc.pen.), de a dispune amânarea sau întreruperea executării pedepsei (art. 453 alin.1 lit. a C.proc.pen.), de a scurta termenul de citare în pricinile urgente (art. 89 alin. 1 C.proc.civ.) sau când se referă la capacitatea procurorului de a propune arestarea preventivă (art.138 alin. 3 C.proc.pen.) ori înlocuirea sau revocarea acesteia (art.139 alin. 31 C.proc.pen.), sau la capacitatea acestuia de a pune concluzii în cauzele civile (art. 45 C.proc.civ.). De asemenea, termenul „apreciere” este întâlnit deseori în cuprinsul motivărilor deciziilor judiciare, ceea ce creează senzaţia întemeierii hotărârii pe elemente subiective. Or, noi susţinem în mod ferm că judecătorul nu poate „aprecia” starea de fapt, ci să o „reţină”; nu poate „aprecia” starea de drept, ci să o „constate”, nu poate „aprecia” că se impune condamnarea inculpatului, ci să „decidă” în acest sens. Singura „apreciere” care este permisă legal este în legătură cu mijloacele de probă, dar aici acest termen este utilizat în sens de „evaluare” a acestora, ca operaţiune logică.

 

 

 

 

  1. c. Oportunităţi

- Salarii mici: veniturile lunare ale magistraţilor sunt mulţumitoare[78], însă cele ale personalului auxiliar şi conex, în special ale arhivarilor şi agenţilor procedurali sunt foarte scăzute, ceea ce poate favoriza corupţia administrativă. Dar creşterea veniturilor nu este singura garanţie a reducerii corupţiei (de altfel, între 2005 şi 2008 salariile magistraţilor s-au dublat, însă şi numărul de dosare de corupţie implicând judecători şi procurori a crescut), ci trebuie însoţită de schimbare de atitudini, stabilirea unui sistem meritocratic de exercitare a funcţiei, respectiv instituirea şi aplicarea unor reglementări anticorupţie;

- Restricţiile impuse de natura funcţiei: legea stabileşte interdicţia personalului din sistemul juridic de a mai desfăşura alte activităţi, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior juridic. Această interdicţie afectează, fără nicio raţiune, inclusiv personalul auxiliar din instanţe şi parchete, care este împiedicat în a obţine venituri suplimentare legale, deşi acesta nu este implicat direct în luarea deciziilor judiciare;

- Contactul direct cu publicul: puterea discreţionară, combinată cu contactul direct cu publicul, generează vulnerabilităţi. Tot un astfel de efect îl are şi activitatea îndelungată în acelaşi post: dacă o persoană exercită atribuţii în acelaşi post o perioadă îndelungată, se creează relaţii înăuntrul şi în afara instituţiei care pot încuraja ascunderea corupţiei şi favoritismul – este vorba în special de cei care lucrează direct cu publicul, dar şi cei de la compartimentele auxiliare, cum ar fi resursele umane;

- Cauze cu miză importantă: dorinţa de îmbogăţire rapidă este stimulată de soluţionarea unor cauze având ca obiect bunuri cu valori mari, sau implicând politicieni ori oameni de afaceri cercetaţi penal, care îşi pot permite să ofere importante sume de bani sau alte foloase pentru obţinerea unor soluţii favorabile.

 

  1. d. Condiţii sociale

- Frecventarea aceloraşi medii, şcoli, asociaţii, respectiv relaţii apropiate de familie: relaţiile astfel create facilitează contactul direct cu persoane care exercită funcţii judiciare, ceea ce poate favoriza darea de mită şi traficul de influenţă. Pericolul crescut a unor astfel de relaţii dintre magistraţi, grefieri, poliţişti cu foştii lor colegi deveniţi avocaţi, respectiv puterea de influenţare din partea politicienilor care sunt şi avocaţi au determinat legiuitorul să introducă anumite interdicţii de practicare a avocaturii.

ART. 821 din Legea nr. 161/2003:

(1) Deputatul sau senatorul care, pe durata exercitării mandatului de parlamentar, doreşte să exercite şi profesia de avocat nu poate să pledeze în cauzele ce se judecă de către judecătorii sau tribunale şi nici nu poate acorda asistenţă juridică la parchetele de pe lângă aceste instanţe.

(2) Deputatul sau senatorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) nu poate acorda asistenţă juridică învinuiţilor sau inculpaţilor şi nici nu îi poate asista în instanţe în cauzele penale privind:

a) infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare;

b) infracţiunile prevăzute în Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare;

c) infracţiunile privind traficul de persoane şi infracţiunile în legătură cu traficul de persoane, prevăzute în Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane, cu modificările şi completările ulterioare;

d) infracţiunea de spălare a banilor, prevăzută în Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, cu modificările ulterioare;

e) infracţiunile contra siguranţei statului, prevăzute în art. 155 - 173 din Codul penal;

f) infracţiunile care împiedică înfăptuirea justiţiei, prevăzute în art. 259 - 272 din Codul penal;

g) infracţiunile contra păcii şi omenirii, prevăzute în art. 356 - 361 din Codul penal.

(3) Deputatul sau senatorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1) nu poate să pledeze în cauzele civile sau comerciale împotriva statului, a autorităţilor sau instituţiilor publice, a companiilor naţionale ori a societăţilor naţionale în care acestea sunt părţi. De asemenea, nu poate să pledeze în procese intentate statului român, în faţa instanţelor internaţionale.

(4) Prevederile alin. (1) - (3) nu se aplică în cauzele în care avocatul este parte în proces sau acordă asistenţă ori reprezentare soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv.

 

Relaţiile civile ori de rudenie dintre cei implicaţi în soluţionarea unui dosar au determinat, de altfel, reglementarea legală a unor cauze de incompatibilitate sau a unor interdicţii.

 

De exemplu, conform art. 46 din C.proc.pen: „Judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al patrulea inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată”. Iar potrivit art. 48 alin 2: „Judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda ori afinul sau până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea aceleiaşi cauze”.

Conform art. 20 din Legea nr. 51/1995: (1) Profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul avocatului sau ruda ori afinul său până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat. (2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi avocatului al cărui soţ, rudă ori afin până la gradul al treilea inclusiv îndeplineşte funcţia de judecător la Curtea Constituţională ori funcţia de judecător financiar, consilier de conturi sau procuror financiar la instanţele Curţii de Conturi. (3) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la Parchetul Naţional Anticorupţie. (4) Dispoziţiile alin. (1)-
(3) se aplică şi avocatului titular, avocatului asociat, avocatului colaborator sau salarizat în cadrul profesiei, care se foloseşte de forma de organizare profesională ori de raporturile de conlucrare profesională stabilite în condiţiile legii în scopul eludării acestor interdicţii, sub sancţiunea săvârşirii unei abateri disciplinare grave
.

 

Dar mai sunt însă şi situaţii nereglementate în legislaţie, care implică legătura dintre două persoane care ar trebui să le împiedice să soluţioneze dosarul: de exemplu, relaţia de concubinaj dintre doi judecători care sunt membri în acelaşi complet, sau relaţia consensuală dintre judecător şi avocat, ori calitatea de soţ a judecătorului din căile de atac cu cel care a pronunţat hotărârea atacată în materie civilă.

- Toleranţa din partea societăţii: în multe domenii, populaţia consideră „normală” plata unor sume de bani suplimentară pentru obţinerea de servicii. Aşa cum, de regulă, cel care apelează la medic consideră normală plata unei sume suplimentare de bani, tot astfel atunci când este angrenat în procedurile judiciare cel implicat se gândeşte mai degrabă la cum ar putea câştiga favorul organului judiciar decât la susţinerea în mod corect a cazului. În acest sens, Barometrul de opinie publică 2007 al Fundaţiei Soros relevă că cei care au contact cu justiţia (tribunal, notariat, cabinet de avocatură) au cunoştinţe  pe care se pot baza în proporţie de 11% în 2007[79], iar cei care au contact cu poliţia în proporţie de 12,5%[80]. Această neîncredere e sporită de mentalitatea întreţinută prin intermediul mass-media cum că magistraţii răspund la influenţele politicului;

- Necultivarea onoarei, integrităţii: morala din sistemul judiciar reflectă morala din societatea românească, care este una scăzută. Aceasta pentru că sub aspectul eticii nu există verificări ale candidaţilor la recrutare, iar pe parcursul carierei evaluările sunt mai degrabă formale şi eventual chiar un mijloc de presiune din partea decidenţilor. Seminarii specializate în probleme de etică şi imparţialitate sunt prea puţine, iar în chestiuni de anticorupţie interne sunt inexistente. Cultura interesului public o întâlnim mai degrabă promovată în rândul poliţiştilor decât printre cei care activează în sistemul instanţelor şi parchetelor;

- Obişnuinţa sau instinctul: cât timp angajatul a fost implicat în acte de corupţie şi nu a fost sancţionat, ori dacă şi cei din jurul său procedează la fel, el va fi încurajat moral să adopte sau să continue aceeaşi conduită incorectă.

 

5.2. Forme de corupţie

Aşa cum am arătat mai sus, formele legale de corupţie penală sunt cele reglementate în Codul penal şi Legea nr. 78/2000. Referitor la definiţia mai mult de natură etică decât legală pe care am adoptat-o în prezentul studiu, există mai multe forme de corupţie ce se pot întâlni în orice domeniu, inclusiv şi în procesul de luare a deciziilor judiciare, a celor administrativ-judiciare şi a celor pur administrative. Coroborând datele obţinute din investigaţiile oficiale efectuate şi sancţiunile aplicate până în prezent cu situaţiile ipotetice deduse din vulnerabilităţile de sistem dezvăluite mai sus, formele de corupţie prezente în sistemul de administrare a justiţiei sunt următoarele:

- darea-luarea de mită: implică două persoane, cea care promite sau dă un bun sau alt folos şi cea care îl solicită sau primeşte pentru îndeplinirea licită sau ilicită a unui act care intră în atribuţiile de serviciu, neavând importanţă cui aparţine iniţiativa actului de corupere[81];

- traficul de influenţă: priveşte un folos procurat celui care face promisiunea că va interveni pe lângă un agent public pentru a îndeplini sau nu un act ce intră în competenţa sa;

- primirea de cadouri: implică primirea unor foloase în timpul exercitării atribuţiilor, fără un scop neapărat de deturnare a modului de soluţionare a dosarului, dar care poate favoriza crearea unor legături neetice;

- ungere: este vorba de foloase date agenţilor oficiali pentru a grăbi desfăşurarea legală a unei proceduri sau pentru ca nu cumva partea adversă să intervină ea mai înainte;

- frauda: se referă la falsificarea de date sub forma falsului intelectual, falsului în înscrisuri, favorizarea infractorului;

- şantajul: presupune obţinerea de foloase prin presiuni sau forţă - de exemplu, se poate ameninţa cetăţeanul incorect cu uzul armei, aplicarea unor sancţiuni administrative sau demararea unui dosar penal dacă nu adoptă o anumită conduită;

- favoritismul: desemnează ajutorul dat celor apropiaţi (prieteni, asociaţi)  pentru numirea în anumite posturi pe criterii ce ţin de relaţii de amiciţie şi nu de competenţă. Din acest punct de vedere, cele mai vulnerabile decizii sunt cele de numire în posturi ce se ocupă fără examen sau unde probele orale sunt decisive: transferul judecătorilor la alte instanţe, numirea procurorilor la DNA sau DIICOT, promovarea judecătorilor la Înalta Curte, numirea inspectorilor judiciari la CSM, numirea primului-grefier la instanţe;

- nepotismul: formă de favoritism constând în facilitarea angajării în sistem a soţului sau rudelor, în condiţii ilegale;

- delapidare: priveşte deturnarea fondurilor publice;

- folosirea informaţiilor confidenţiale: se referă la utilizarea pentru sine sau prieteni a informaţiilor cunoscute în exercitarea atribuţiilor de serviciu ( de exemplu, un executor judecătoresc cumpără printr-un intermediar imobilul scos la licitaţie pe care îl atribuie acestuia la un preţ mic);

- comision reciproc (kickbacks): o persoană face un favor ilegal unei alte persoane, iar aceasta din urmă procedează şi ea la fel, ilegal, în favoarea primei persoane; de exemplu, o persoană este promovată de conducătorul instituţiei pe un anumit post ca să faciliteze acestuia sustragerea anumitor bunuri prin intermediul său sau administratorul instituţiei cumpără consumabile fără licitaţie de la un producător care îl recompensează cu un comision din suma încasată de la instituţie.

În anexa III am prezentat câteva exemple de cazuri cu persoane care activează în sistemul juridic şi care au fost condamnate definitiv pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie în perioada 2004-2008. Exemplele oferite relevă faptul că cel mai des, în practică, este întâlnită corupţia sub forma dării-luării de mită şi a traficului de influenţă, comise în scopul de a influenţa decizia procurorului sau a judecătorului.

5.3. Mijloace de corupere

Cazurile instrumentate de organele judiciare în perioada 2004-2008 ne permit să formulăm anumite constatări cu privire la bunurile sau serviciile ce constituie obiect al infracţiunilor de corupţie şi cu privire la situaţiile în care acestea se oferă sau se primesc.

Astfel, foloasele ce au constituit mijloace de corupere au fost:

- bani (lei, euro sau dolari americani, cash ori pe card, plată facturi, cota parte din afacerile „protejate”, împrumut de bani);

- bunuri date sub formă de cadou[82] sau vândute cu preţ diminuat (bijuterii, produse alimentare, produse electronice, produse electrocasnice, mobilă, autoturisme, set anvelope, combustibil, îmbrăcăminte, cosmetice, materiale de construcţie, animale, arme de vânătoare, icoane) ori date în folosinţă (autoturisme);

- servicii (sejururi la mare, excursii în străinătate, facilitarea procurării unei locuinţe, a unui loc de muncă, asigurare menaj în locuinţă);

- favoruri (nedepunerea unei plângeri administrative sau penale împotriva celui mituit, favoruri sexuale, transfer).

Din cauzele instrumentate de organele judiciare până acum, se observă că valorile cele mai mari ale acestor foloase sunt în dosarele cu miză mare – cele comerciale, unde sumele de bani din proces sunt foarte mari şi cele penale, unde în joc este libertatea persoanei. Valoarea diferă şi în funcţie de poziţia celui care efectuează cercetarea penală (grad superior, funcţie de conducere) şi de posibilităţile celui cercetat (cetăţean străin, om de afaceri). Suma pretinsă este aproape întotdeauna mai mare decât suma primită.

Foloasele care constituie mijlocul de corupere pot proveni din domeniul privat (banii plătiţi de justiţiabili) sau din fondurile publice (deturnare de fonduri).

Momentul în care se poate interveni pentru afectarea corectitudinii procedurii este fie la începutul, fie la sfârşitul acesteia. De regulă, se intervine la organele care deţin monopolul demarării procedurilor (organe de constatare precum Garda Financiară sau poliţa din serviciul circulaţie; organe judiciare cum sunt poliţia judiciară şi procurorii) şi la cele care iau hotărârea decisivă, finală (instanţele de recurs).

De asemenea, folosul se poate da şi după îndeplinirea, în condiţii legale, a actului de către organul judiciar (primire de foloase necuvenite). Un astfel de folos dat în mod repetat, creează un obicei şi devine de fapt o promisiune de mituire.

5.4. Modalităţi de corupere

Atunci când corupţia implică cel puţin două persoane, contactul dintre ele se poate produce în două modalităţi:

- direct: ceea ce fie necesită o mare încredere între cei implicaţi, de regulă bazată pe relaţii de prietenie sau contacte precedente, ori pe recomandarea din partea unei alte persoane în care agentul public are încredere; fie presupune un mijloc de presiune, rezultat din relaţii de autoritate sau chiar în urma şantajului;

- indirect: în această modalitate se apelează la intermediari. Aceştia pot fi actuali sau foşti colegi, membrii familiei[83] sau persoane cu care oficialul intră des în contact, cum ar fi personalul auxiliar sau avocaţii în cazul magistraţilor, ori chiar vecinii acestuia.

Contactul poate fi pentru un singur act de corupere, sau poate fi repetat (infracţiune continuată).

5.5. Scopul coruperii

a. Se poate cere-oferi mită pentru a distorsiona procedura judiciară sau a exercita atribuţii administrative în vederea obţinerii unui act ilegal.

Astfel, intră în primă categorie neaplicarea unei sancţiuni deşi legea a fost încălcată, eliberarea unui arestat deşi s-ar fi impus menţinerea privării lui de libertate, schimbarea unei încadrări juridice în afara temeiurilor legale, consemnarea unei alte stări de fapt în procesul-verbal încheiat, sustragerea sau distrugerea unor probe de la dosar, neemiterea unei citaţii, nedepunerea sau sustragerea din dosar a dovezii de îndeplinire a procedurii de citare sau a comunicării hotărârii, tergiversarea soluţionării unui dosar, scurgerea de informaţii, menţinerea inculpatului privat de libertate în arestul poliţiei deşi trebuia transferat în penitenciar,  stabilirea unui diagnostic favorabil unui deţinut pentru a obţine întreruperea executării pedepsei, diminuarea frauduloasă a patrimoniului unei societăţi comerciale aflate în lichidare.

Intră în cealaltă categorie, privind deciziile administrative: declararea drept câştigător al unei licitaţii a unui concurent ce avea o ofertă inferioară celorlalţi, eliberarea unei adeverinţe cum că autoturismul prezentat la înmatriculare nu este procurat ilicit deşi realitatea e contrară, asigurarea protecţiei unui grup criminal de către autorităţi, folosirea deţinuţilor la construcţia casei funcţionarilor A.N.P. sau a magistraţilor, pontajul personalului în zile lipsă.

b. Dar folosul se oferă nu de puţine ori şi pentru a fi îndeplinite acte legale. Astfel, în Raportul Global asupra Corupţiei din 2007 al asociaţiei Transparency International, menţionat mai sus, 10% din respondenţii din 21 ţări cuprinse în sondaj au declarat că au plătit mită pentru a obţine o soluţie dreaptă. De exemplu, se poate da mită pentru ca inculpatul, vinovat de comiterea unei infracţiuni uşoare, să se asigure că judecătorul va decide executarea pedepsei cu închisoarea nu în penitenciar, ci în libertate în condiţii de suspendare condiţionată sau sub supravegherea unui consilier de probaţiune; sau pentru ca judecătorul să îi aplice sancţiunea închisorii în limite legale, dar spre limita minimă sau chiar mai jos de aceasta, prin reţinerea circumstanţelor atenuante care sunt facultative; sau pentru ca organul judiciar să dea curs unei plângeri şi să demareze cercetările contra autorilor unei fapte ilicite, ori ca judecătorul să acorde termene mai scurte sau să grăbească redactarea soluţiei. Sau, se poate da mită fără a cere organului judiciar să facă ceva ilegal, doar ca nu cumva partea adversă să intervină la acesta să-l corupă pentru a comite un act ilegal.

 

5.6. Efectele corupţiei judiciare

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, preeminenţa dreptului şi drepturile omului, subminează principiile de bună administrare, echitate şi justiţie socială, denaturează concurenţa, împiedică dezvoltarea economică şi pune în pericol stabilitatea instituţiilor democratice şi bazele morale ale societăţii. Costurile sociale ale corupţiei sunt sumele de bani pierdute pentru comiterea faptei, cheltuielile de investigare ale actului infracţional, înşelarea încrederii populaţiei şi corupţia generată de corupţie (formarea lanţurilor de corupţi).

Prin încălcarea regulilor, îndatoririlor şi moralităţii, corupţia dezintegrează  societatea, comunităţile, căci afectează responsabilitatea, transparenţa socială, erodează încrederea socială. În acelaşi timp, încălcarea duce la pierderea integrităţii indivizilor, care vor trăi în minciună şi standarde contradictorii.

Corupţia judiciară afectează integritatea profesionistului din justiţie, dar şi a sistemului ca atare. Ea atinge imparţialitatea ce ar trebui să caracterizeze exercitarea atribuţiilor de serviciu şi, în general, afectează responsabilitatea pe toate planurile. Efectele şi costurile ridicate pe care le implică corupţia judiciară, atât direct, cât şi indirect, se pot grupa astfel:

5.6.1. Pentru public şi societate în general are loc un declin moral al valorilor -  noţiunile de bine şi rău se relativizează, se furnizează un model negativ tinerei generaţii, protecţia drepturilor devine iluzorie, democraţia se erodează: 

- percepţie negativă de ansamblu: existenţa chiar şi a unui număr redus de cazuri de corupţie în sistemul juridic va avea un impact negativ asupra populaţiei, pentru că acest sistem este tocmai cel chemat să sancţioneze corupţia din celelalte domenii. Aceasta duce la scăderea încrederii în justiţie: creşte incertitudinea asupra rostului justiţiei şi finalităţii unui proces când nu există predictibilitate şi transparenţă, când sistemul nu funcţionează, când procurorii îşi cumpără posturile de şefi iar judecătorii iau mită, când marii corupţi sau marii infractori sunt sancţionaţi mult prea uşor sau scapă sancţionării. Crescând suspiciunile, justiţia îşi pierde legitimitatea şi astfel scade eficienţa aplicării legilor;

- sărăcirea celor săraci: în cazul corupţiei de zi cu zi, costurile afectează mai ales populaţia săracă, ce nu are posibilităţi de plată suplimentară[84]. În acest sens este  şi opinia Comisarului European pentru Drepturile Omului, exprimată în Punctul de vedere din data de 24.06.2008 asupra corupţiei judiciare, ce este cuprins în anexa II a prezentului studiu;

- perpetuarea practicilor neintegre: nesancţionarea de către justiţie în mod exemplar şi la timp a actelor de corupţie face ca acestea să se extindă atât la persoane individuale (prieteni, rude, colegi), cât şi în domenii importante, precum politică, educaţie, sănătate, protecţia mediului. Ca urmare, scade încrederea generală în celelalte instituţii şi autorităţi: presupusele legături cu justiţia vor determina populaţia să nu aibă încredere în calitatea şi autoritatea instituţiilor statului şi vor crea impresia că numai prin acte de corupţie se poate obţine un serviciu de calitate, vor îndemna populaţia să corupă la rândul său; orice post, orice serviciu, orice resursă (politică, economie, presă) se va cumpăra, erodându-se astfel însăşi democraţia. În paralel, are loc o inhibare a dezvoltării economice: investiţiile vor fi mai puţine sau pe bani negri, ajutoarele externe se vor reduce, fondurile publice vor fi puţine pentru domenii importante, corupţia devine sistemică şi instituţionalizată;

- scăderea protecţiei drepturilor: reclamând justiţiei acte de nedreptate cauzate de anumite persoane care ajung în final să se sustragă răspunderii datorită unor acte de corupţie, persoanele vătămate nu mai pot să îşi apere prin justiţie drepturile sau interesele; firmele care nu plătesc mită nu îşi pot asigura realizarea şi protejarea intereselor economice. Practic, legea nu se mai aplică, iar părţile sunt tratate în mod discriminatoriu, cu favoritisme. Supremaţia legii, care ar trebui asigurată de instituţii, este compromisă. Criminalitatea este încurajată: corupţia nesancţionată va genera nu numai comiterea altor acte de corupţie, ci va permite şi încuraja comiterea şi a unor fapte ilicite grave cu care corupţia este în legătură, precum traficul de droguri şi de persoane, spălarea de bani, crima organizată, şantajul, neplata taxelor către stat etc.

 

5.6.2. Pentru sistemul juridic, corupţia afectează însăşi independenţa acestuia:

- afectarea capacităţii funcţionale: justiţia devine una privată (preferenţială), sau una ineficientă (ceea ce echivalează tot cu injustiţia); sistemul devine imprevizibil şi nesigur;

- găsirea unor metode de autoprotecţie de către politic: în marile cazuri de corupţie, se va încerca mituirea magistraţilor, imixtiunea în activitatea acestora sau chiar în cariera lor;

- scăderea calităţii serviciilor: din moment ce personalul găseşte o cale suplimentară de câştig pentru anumite servicii, preferenţiale, nu are interes să asigure o calitate sporită a serviciilor;

- creşterea numărului de cauze de corupţie pe rol: în măsura în care există organisme profesioniste de combatere a corupţiei, investigaţiile vor fi mai numeroase.

5.6.3. Pentru personalul din justiţie, corupţia afectează integritatea, profesionalismul şi responsabilitatea acestuia:

- scăderea pregătirii, a calităţii muncii: personalul nu va mai fi interesat să îşi sporească pregătirea cât timp serviciul deja prestat îi aduce venituri suplimentare;

- extinderea corupţiei la alţi colegi: comportamentul ilicit, dar aducător de venituri suplimentare va fi copiat în lipsa unor politici de stopare de către alţi colegi; justiţia devine servilă;

- perpetuarea în timp a practicilor neintegre: actele de corupţie nesancţionate, vor determina salariatul să le repete în timp;

- scăderea curajului: nesancţionarea corupţiei şi perpetuarea acestor acte slăbesc încrederea propriului personal în reformarea sistemului, duc la pierderea curajului de a denunţa aceste acte şi la resemnare.

 

5.7. Tipurile de corupţie

În ceea ce priveşte tipurile de corupţie, sunt posibile mai multe clasificări, care nu sunt în afara criticii tocmai datorită naturii complexe a fenomenului de corupţie:

5.7.1. Marea şi mica corupţie

Există trei criterii pentru a diferenţia marea corupţie de mica corupţie:

a. Poziţia ierarhică pe care o ocupă făptuitorul

Mare corupţie este aşa-numita corupţie politică sau de nivel înalt, care se întâlneşte la nivelul organelor de conducere ale statului[85], adică cele ce alcătuiesc politicile, strategiile, legile. Corupţia politică acoperă o paletă largă de practici, de la finanţarea ilegală a partidelor politice şi a campaniilor electorale, la cumpărare de voturi sau traficarea influenţei de politicieni sau cei aleşi în funcţii publice. Aceste persoane îşi pot utiliza poziţia oficială pentru a-şi îmbunătăţi propria bunăstare (de exemplu, se emite un act normativ pentru scutirea de taxe pe termen de 24 ore a importurilor unor anumite bunuri de către anumite societăţi cu care politicienii sunt în relaţii sau se manipulează procesele de privatizare; se falsifică acte normative prin îndepărtarea sau adăugarea ilegală a unor texte), ori pentru a-şi îmbunătăţi statutul sau propria putere (cumpărarea locului la alegeri, cumpărare voturi).

În legătură cu justiţia, corupţia politică se poate manifesta prin manipularea modului de numire, promovare, transferare, revocare a magistraţilor, în influenţarea salarizării acestora şi în modul de repartizare a cauzelor către aceştia[86]. Mijlocul de garantare a protecţiei faţă de influenţa politicului în scopul asigurării independenţei instituţionale a justiţiei este separarea puterilor în stat şi autoguvernarea justiţiei, de regulă prin consilii judiciare care să asigure gestionarea carierei magistraţilor[87] şi prin autonomia instanţelor care să asigure gestionarea propriilor probleme administrative[88].

Mica corupţie este corupţia birocratică sau administrativă, care se întâlneşte la nivelul administraţiei publice, datoare să aplice politicile publice şi legile create de politicieni. Se întâlneşte zi de zi, acolo unde cetăţeanul are contact direct cu oficialii, inclusiv cu cei din justiţie. Acest tip de corupţie se produce cel mai des prin darea-luarea de mită. Sumele variază, dar de regulă acestea sunt de o valoare redusă. E specifică ţărilor aflate în tranziţie.

Legiuitorul român a considerat că o anumită calitate a persoanelor din sistemul juridic atrage competenţa efectuării urmăririi penale de către Direcţia Naţională Anticorupţie. Potrivit acestui criteriu, sunt cazuri de mare corupţie, indiferent de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, dacă aceasta implică: judecătorii ICCJ şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii CSM; ofiţeri de poliţie; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care exercită funcţii judiciare în cadrul instanţelor internaţionale a căror competenţă este acceptată de România, precum şi funcţionarii de la grefele acestor instanţe; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului[89]. Restul personalului va fi cercetat de unităţile obişnuite de parchet.

 

b. Valoarea obiectului faptei de corupţie[90]

Marea corupţie poate interveni, de exemplu, în domeniul achiziţiilor publice, spre deosebire de mica corupţie întâlnită la vamă, plata taxelor, obţinerea de autorizaţii, permise.

Prin voinţa legiuitorului nostru, dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro, competenţa urmăririi penale aparţine Direcţiei Naţionale Anticorupţie (art. 13 alin. 1 pct. a O.U.G. nr. 43/2002).

 

c. Gradul de impact al faptei de corupţie[91]: extins, cum ar fi contractarea ilicită a unei firme de iluminat poate prejudicia toţi contribuabilii dintr-un oraş; sau individula, cum ar fi şpaga de la ghişeu care nu afectează decât pe mituitor şi pe cei care solicită eliberarea unei licenţe asemănătoare.

Din acest punct de vedere, infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (art. 13 alin. 11 O.U.G. nr. 43/2002).

 

5.7.2. Corupţia sistemică şi cea sporadică[92]

Corupţia sistemică (endemică) este corupţia care e parte integrantă şi esenţială a sistemului economic, social şi politic. Practic, majoritatea instituţiilor şi a activităţilor sunt folosite şi dominate de indivizi şi grupuri de indivizi corupţi neexistând altă alternativă pentru cetăţeni decât a accepta şi a se implica în aceste acte de corupţie. Raportat la o singură instituţie, corupţia sistemică apare atunci când întreaga organizaţie, cultura sau leadership-ul său îngăduie practici corupte, închid ochii în faţa acestor acte şi chiar încurajează asemenea comportamente inadecvate[93].

Corupţia sporadică (ocazională) se petrece în mod neregulat, ocazional, şi influenţează nu mecanismul, ci individul, afectând doar morala celor implicaţi. În aceste cazuri, nu se poate vorbi de o reţea, nici măcar la nivel teritorial.

 

5.7.3. Corupţia funcţională şi cea disfuncţională

Corupţia funcţională are ca scop facilitarea îndeplinirii legale a unor acte, e comisă pentru a „unge” mecanismul birocraţiei, aşa cum am arătat mai sus. Sumele vehiculate sunt mici. Este mai degrabă o chestiune legată de cultură, societatea însăşi legitimând uneori astfel de conduite (Rusia, Coreea de Sud, Turcia)[94].

Corupţia disfuncţională este corupţia ce are ca efect îngreunarea activităţilor. Foloasele oferite/primite în acest caz au o valoare ridicată.

5.7.4. Corupţia în sectorul public şi cea în sectorul privat

Corupţia în sectorul public este cea care cuprinde:

- corupţia administrativă: priveşte activitatea administraţiei publice locale şi centrale, autorităţile vamale, sănătatea şi asistenţa socială, cultura şi învăţământul, instituţiile din domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale;

- corupţia în justiţie: priveşte autorităţile judecătoreşti, parchete şi instanţe;

- corupţia economică: se întâlneşte în special în domeniul financiar-bancar, în agricultură, silvicultură şi în unele ramuri ale industriei: metalurgie-siderurgie, precum şi în prelucrarea şi comercializarea petrolului;

- corupţia politică: este legată în special de activitatea parlamentară şi a partidelor politice: efectele negative ale imunităţii parlamentare[95], influenţarea iniţiativelor legislative, finanţare partidelor politice şi a campaniilor electorale.

Corupţia în sectorul privat implică activităţile comerciale desfăşurate de societăţile naţionale sau companiile multinaţionale. Ea afectează competiţia corectă şi regulile economiei de piaţă, scade calitatea produselor şi serviciilor, scade investiţiile economice. În actele de corupţie sunt deseori implicaţi oficiali (mita privat-public), mituiţi pentru a acorda facilităţi fiscale sau anumite contracte unor firme, de la achiziţii mărunte la contracte de producere de armament şi la concesionări pentru exploatarea resurselor naturale. Dar la fel de periculoasă este şi corupţia în interiorul societăţii sau între firme (mita privat-privat)[96].

 

5.7.5. Corupţia activă şi cea pasivă

Corupţia activă constă în propunerea sau oferirea de foloase decidentului (darea de mită, cumpărarea de influenţă).

Corupţia pasivă constă în acceptarea acestor foloase (luarea de mită, primirea de foloase necuvenite, traficul de influenţă).

 

5.7.6. Corupţia neagră, cenuşie şi albă[97] 

Corupţia neagră se referă la comportamentele repudiate atât de opinia publică, cât şi de elite.

Corupţia cenuşie priveşte condamnarea corupţiei dorită doar de elitele societăţii.

Corupţia albă priveşte fapte sau comportamente antisociale a căror sancţionare nu este dorită de nicio categorie socială, corupţia fiind găsită tolerabilă. Intră aici activitatea de lobby, dar şi mici „atenţii” (de exemplu, flori) date profesoarei, doctorului etc

 



[1] Comunicatul CSM din 9 decembrie 2008, pe www.csm1909.ro.

[2] Discursul Preşedintelui României, Traian Băsescu, la întâlnirea cu tinerii magistraţi absolvenţi ai Institutului Naţional al Magistraturii de la Palatul Cotroceni, 29 ianuarie 2009, pe www.presidency.ro.

[3] Declaraţia Preşedintelui României, din 20 februarie 2006, la prezentarea bilanţului de activitate al procurorilor, preluat de agenţia de presă HotNews, pe www.hotnews.ro.

[4] Comunicat de presă al Administraţiei Prezidenţiale din 9 martie 2006 cu privire la afirmaţiile Preşedintelui de la şedinţa Plenului CSM, www.presidency.ro.

[5] Declaraţia ministrului justiţiei, Cătălin Predoiu, la şedinţa Plenului CSM din 8 ianuarie 2009, pe www.realitatea.net.

[6] Barometrul de Opinie Publică 1998-2007 a fost realizat de Fundaţia Soros. Cercetarea sociologică a avut rolul de a studia percepţia românilor faţă de liderii politici care îi reprezintă sau de domenii precum justiţia. Studiul a fost publicat la 6 dec. 2007 pe www.soros.ro.

[7] Sondaj de opinie finanţat de Programul Băncii Mondiale privind reforma justiţiei, comandat de CSM şi realizat de compania Gallup România, postat online la 25 ian. 2008 pe site-ul agenţiei de presă HotNews la adresa http://tinyurl.com/csmgallup.

[8] Comisia Europeană, Eurobarometru – Opinia publică în Uniunea Europeană toamna 2007, lansat în 30 ian. 2008, disponibil la http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb68/eb68_ro_nat.pdf.

[9] Comisia Europeană, Eurobarometru – Opinia publică în Uniunea Europeană toamna 2008, lansat în 20 ian. 2009, disponibil la http://ec.europa.eu/romania/documents/information/eb70_raport_national.pdf.

[10] Diagnostic Surveys of Corruption in Romania, analiză efectuată de Banca Mondială la cererea Guvernului Român, în  2001, la www1.worldbank.org/publicsector/anticorrupt/RomEnglish.pdf.

[11] Sondajele de opinie comandate de TI-Ro în 2007 pentru întocmirea Raportului Naţional asupra Corupţiei şi pentru orientarea campaniei „Fără şpagă. Fără îmbogăţiţi din banii tăi”. A se vedea www.faraspaga.ro.

[12] TI-Ro, Barometrul Global al Corupţiei pe anul 2008, pe www.transparency.org.ro.

[13] Sondajul Gallup din ianuarie 2008 efectuat la solicitarea CSM.

[14] Sondaj de opinie efectuat prin INSOMAR de Asociaţia pentru Implementarea Democraţiei în nov.2008.

[15] Sondaj de opinie privind percepţia populaţiei asupra fenomenului corupţiei, realizat de Direcţia Generală Anticorupţie în colaborare cu Totem Communication, în luna decembrie 2007, pe www.mai-dga.ro.

[16] De altfel, ministrul justiţiei Cătălin Predoiu declara la şedinţa Plenului CSM din 8 ian.2009: “Există cazuri când sistemul ECRIS (n.r. sistemul informatic integrat al Parchetelor şi instanţelor) a fost manipulat cu ajutorul informaticienilor pentru a se eluda repartizarea aleatorie a dosarelor” (www.realitatea.net, 8 ian. 2009).

[17] Conf. dr. Florin Streteanu, citat în Barometrul sistemului judiciar, realizat de Institutul pentru Politici Publice și Institutul National al Magistraturii în 2008, disponibil pe site-ul www.ipp.ro, p.60.

[18] Şi comunicatele de presă, şi rapoartele de activitate ale DNA sunt disponibile la www.pna.ro.

[19] Datele au fost obţinute în urma unei cereri de informaţii publice adresate CSM. Ca şi comparaţie, arătăm că în Japonia, în ultimii 60 ani, doar trei judecători au fost demişi pentru fapte de corupţie. Practic, judecătorii japonezi constituie cel mai profesionist, independent şi integru corp judiciar din lume. Şi, aceasta în condiţiile în care ei sunt consideraţi funcţionari publici şi nu au obligaţia de declarare a bunurilor. Cu toate acestea, nu întreţin  legături cu publicul, se bucură de o salarizare înaltă şi de securitate adecvată.

[20] Date furnizate prin adresa nr. 3114/1154/BIPRM din 11.02.2009 expediată de CSM.

[21] Extras din  Raportul privind activităţile desfăşurate şi rezultatele obţinute de DGA în 2008, la www.mai-dga.ro.

[22] Date furnizate prin adresa nr. 1212606/BIRP din 04.02.2009 expediată de DGA din cadrul MAI.

[23] Vasile Dobrinoiu, Mihai-Adrian Hotca, Norel Neagu, Marius Murea, Costel Căşuneanu, Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p.32.

[24] Această apreciere ţine de domeniul criminologiei, care operează cu termeni specifici, cum sunt: criminalitatea reală - totalitatea faptelor penale săvârşite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă determinată; criminalitatea aparentă - totalitatea faptelor penale sesizate justiţiei şi cercetării criminologice; criminalitatea legală - totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunţat hotărâri definitive de condamnare; cifra neagră a criminalităţii - faptele infracţionale comise şi rămase necunoscute din diferite motive, şi care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă.

[25] Judecătorii şi procurorii fac parte din „corpul judiciar”, iar alături de grefieri alcătuiesc „sistemul judiciar” sau, în sens larg, „sistemul de justiţie`. Statutul magistraţilor este reglementat în Legea nr. 303/2004, iar organizarea judiciară în Legea nr. 304/2004.

[26] Robert Klitgaard, Ronald Maclean-Abaroa, H. Lindsey Parris, „Corrupt Cities - a practical guide to cure and prevention”, World Bank, 2000, tradusă în limba română şi publicată la Editura Humanitas, 2006, p.42.

[27] UNDP, Anticorruption practice note, 2004, la www.undp.org/governance/docs/AC_PN_English.pdf, p.2.

[28] A se vedea Pavel Abraham, Corupţia, Editura Detectiv, Bucureşti, 2005, pp. 276-279.

[29] S-a formulat plângere contra unui procuror care ar fi luat mită pentru a pune sub acuzare un om de afaceri www.hotnews.ro/Arhiva_noiembrie_2007/articol_1152023/-.htm.

[30] Freedom House Washington, Politicile Anticorupţie ale Guvernului României – Raport de evaluare, martie 2005, disponibil la www.just.ro.

[31] Şi totuşi, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 345/2006, publicată în M.Of. nr.415 din 15.05.2006, s-a decis că dispoziţia cuprinsă în fraza a doua a art. 64 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 (dispoziţie introdusă prin pachetul de reformă a justiţiei din 2005), prin care se prevede că „Măsura infirmării este supusă controlului instanţei competente să judece cauza în fond, la cererea procurorului care a adoptat soluţia", este neconstituţională.

[32] De exemplu, o acţiune de chemare în judecată introdusă la registratură azi, primeşte un termen de judecată peste un număr de zile; dacă e introdusă peste trei zile şi variabilele sunt identice, termenul de judecată „fixat” de computer va fi cu trei zile mai târziu. Cunoscându-se componenţa completului dinainte, se poate „alege” ziua în care să fie introdusă acţiunea. A se vedea şi „Dedicaţie. O grefieră îl ajută pe C. să câştige Parcul B”, în cotidianul „Gardianul” din 01.02.2008 la http://tinyurl.com/grefiera.

[33] Acest lucru a fost posibil mai ales că, din martie 2005 şi până în mai 2008, nu au fost stabilite criterii de complexitate unitare. De abia prin Hotărârea nr. 561 din 15 mai 2008 CSM a  stabilit gradele  de complexitate unice naţionale.

[34] Această vulnerabilitate poate afecta şi jurisprudenţa unei instanţe: Să presupunem că într-o instanţă de recurs sunt 3 complete alcătuite din trei judecători, din care două complete au o anumită practică, iar celălalt complet o altă practică în aceeaşi materie. Se poate lua decizia redistribuirii judecătorilor, astfel ca fiecare judecător din cel de-al treilea complet să devină membru al câte unui complet de judecată în care va trebui să se supună practicii dictate de majoritate, care poate să nu fie întotdeauna şi cea corectă.

[35] De remarcat contradicţiile de procedură din legislaţie: potrivit art. 99 alin.8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti „cererile de preschimbare a primului termen de judecată vor fi soluţionate de completul de judecată care a primit dosarul prin repartizare aleatorie”, pe când potrivit art. 153 alin 3 C.proc.civ. „Soluţionarea cererii de preschimbare a primului termen de judecată este de competenţa preşedintelui instanţei, a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului care îl înlocuieşte. În cursul judecării procesului cererea de preschimbare a termenului se soluţionează de către completul de judecată”. Această incoerenţă legislativă poate facilita imixtiunea preşedintelui de instanţă în administrarea dosarului de către judecătorul cauzei.

[36]Casa Monicăi, povestea completă”, în ziarul Cotidianul din 12.12.2005, la www.cotidianul.ro/casa_monicai_povestea_completa-5998.html: casa revendicată de proprietar nu a fost restituită acestuia, respingându-se recursul formulat de reclamant prin decizia ICCJ; ulterior, s-a descoperit că în acel imobil locuiau părinţii unui medic care l-a tratat pe soţul unei judecătoare din complet în timpul procesului şi că dosarul a ajuns la această judecătoare prin implicarea preşedintelui de secţie, deşi în urma împărţirii aleatorie revenise unui alt complet.

[37] Doar în procedura insolvenţei, potrivit dispoziţilor art. 31 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic are obligaţia de a verifica din oficiu dacă pe rolul instanţei mai există vreo cerere formulată contra debitoarei ori chiar de către debitoare.

[38] Ne referim la motivele din art. 37 alin 2 C.proc.civ: „Strămutarea pricinii se mai poate cere pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică. Bănuiala se socoteşte legitimă ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurării pricinii, calităţii părţilor ori vrăjmăşiilor locale. Constituie motive de siguranţă publică acele împrejurări care creează presupunerea că judecata procesului la instanţa competentă ar putea produce tulburarea ordinii publice”. Şi din art. 55 alin.1 C.proc.pen: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţă competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice (…)”.

[39] O.G. nr. 65/24.08.1994 privind dobândirea calităţii de expert contabil şi de contabil autorizat, publicată în M.Of. nr. 243 din 30 august 1994.

[40] O.G. nr. 2/21.01.2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în M.Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000.

[41] H.G. nr. 368/03.07.1998 privind organizarea şi funcţionarea Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, publicată în M.Of. nr. 248 din 03 iulie 1998; art.26 alin. pct. 15 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în M.Of. nr. 305 din  09 mai 2002; art. 1 lit. (a) din H.G. nr. 1411/02.09.2004, publicată în M.Of. nr. 833 din 09 septembrie 2004 privind aprobarea înfiinţării, pe lângă Serviciul Român de Informaţii, a unor activităţi finanţate integral din venituri proprii; O.G. nr. 75/2000 privind autorizarea experţilor criminalişti, publicată în M.Of. nr. 407 din 29 august 2000.

[42] O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, republicată în M. Of. nr. 996 din 10 noiembrie 2005.

[43] Astfel de expertize sunt efectuate în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice din subordinea Ministerului Justiţiei; numărul experţilor oficiali ai INEC este de aproximativ 30 la nivel naţional.

[44] A se vedea ziarul Gardianul din 10.09.2007, „Monopol de stat în mafia expertizelor”, la www.gardianul.ro/index.php?pag=nw&id=100767.

[45] În acest sens este şi poziţia asociaţiei Societatea pentru Justiţie. A se vedea comunicatul de presă din 17.11.2008 la www.sojust.ro.

[46] A se vedea art. 88 şi art. 89 din O.U.G. nr. 195/12.12.2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în M.Of. nr. 670 din 03 august 2006, cu modificările ulterioare.

[47] După ingestie, alcoolul este absorbit în organism în funcţie de concentraţia băuturii, rapiditatea ingerării, absenţa sau prezenţa alimentelor în stomac. Dacă stomacul e gol, alcoolul va trece în sânge în proporţie de 90-95% în 30 minute, iar când stomacul e plin absorbţia se poate prelungi până la 90 min. Alcoolemia maximă este în perioada de 30-90 min de la ingerare, în funcţie de cantitatea consumată; rata de eliminare a alcoolului este de 0,10-0,30 g ‰  pe oră, în funcţie de cât de obişnuit este organismul cu alcoolul. Ca urmare, deşi în aerul expirat poliţistul depistează, de exemplu, 0,75 mg alcool pur în litrul de aer expirat ceea ce ar corespunde cu un nivel de 1,5 g alcool pur în litrul de sânge (cu mult peste limita de 0,8), dacă  sunt considerate ca fiind valabile susţinerile suspectului cum că tocmai se ridicase de la masă unde consumase 500 gr. coniac, 1 l vin şi mâncase o porţie mare de carne, orez şi salată, medicul legist poate ajunge la concluzia că la ora depistării sale în trafic era la începutul curbei de creştere a alcoolemiei şi că suspectul avea o alcoolemie de 0,75 g ‰ la acel moment (deci sub limita de 0,8, ceea ce va atrage doar o răspundere contravenţională).

[48] Potrivit unor informaţii de presă, claustrofobia, deviaţia de sept şi atrofierea testiculelor ar fi fost considerate în anumite situaţii drept motive medicale pentru ca unor condamnaţi la pedeapsa închisorii să le fie întreruptă executarea acesteia. A se vedea „Prison break cu scutire medicală - de la atrofierea testiculelor la glaucom” în ziarul Gândul din 02.02.2009 la http://tinyurl.com/scutiremed.

[49] Diagnosticul nereal dat de un medic în cazul unui arestat preventiv pentru terorism, a dus la punerea sa în libertate urmată de fuga sa din ţară. A se vedea „Procurorul N. - demis, medicul T.de la Rahova - acuzat de fals intelectual” în ziarul Curentul din 25 iulie 2006 la http://tinyurl.com/hayssam.

[50] Legea nr. 275/04.07.2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M. Of. nr. 627 din 20 iulie 2006;  H.G. nr. 1897/21.12.2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006, publicată în M.Of. nr. 24 din 16 ianuarie 2007.

[51] O.U.G. nr. 86/08.11.2006 privind organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă, publicată în M.Of. nr. 944 din 22 noiembrie 2006.

[52] Au fost întâlnite cazuri când la dosar s-au depus declaraţii ale unor martori fictivi, în special martori asistenţi, declaraţii întocmite chiar de către poliţişti sau procurori pentru a da aparenţă de temeinicie a învinuirilor aduse unor persoane cercetate de ei. A se vedea Societatea pentru Justiţia, Sistemul juridic din România - raport independent, 2007, pe www.sojust.ro.

[53] De altfel, în Raportul intermediar al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare din 12.02.2009, se reţine: „Agenţia a reuşit să respingă încercarea unui membru al Consiliului Naţional de Integritate,  organismul său de supraveghere, de a influenţa procesul de luare a deciziei într-un anumit caz”.

[54] Comunicat DNA, 6 mai 2008, la www.pna.ro: patru procurori, un judecător şi un notar au fost trimişi în judecată pentru fraudarea prin acces ilegal la subiectele de concurs pentru promovare în funcţii de conducere a procurorilor în octombrie 2007.

[55] Comunicat UNJR, 30 noiembrie 2007, la www.unjr.ro: se reclamă examinarea unor judecători, dintre care unii cu funcţii de conducere, de către alţi judecători având funcţii de conducere la instanţe din raza aceleiaşi curţi de apel, la concursul pentru ocuparea posturilor de conducere la instanţe.

[56] Gândul, 29 mai 2007, Şeful Penitenciarelor, acuzat şi el că şi-a angajat neamurile la puşcăriile din Dolj, la la http://tinyurl.com/penitfamilie: informarea nr. 252122 din 22.01.2007 adresată ministrului justiţiei: circa jumătate din cei 12.000 de angajaţi se află în relaţii de rudenie, în interiorul penitenciarelor formându-se adevărate triburi; directorul general al ANP intervine pe lângă comisia de examinare pentru angajarea în sistem a două rude ale sale şi a gazdei acestora.

[57] Cotidianul, 6 noiembrie 2007: Angajaţii internelor se plâng de pile: Potrivit unui sondaj făcut de Direcţia Generală Anticorupţie, percepţia angajaţilor este că în M.A.I. angajările se fac pe pile.

[58] Cotidianul, 22 octombrie 2007, Clanul C. acaparează justiţia, la www.cotidianul.ro/clanul_chiuariu_acapareaza_justitia-34398.html: la concursul de admitere la Ministerul Justiţiei în posturi de personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor au participat şi consilieri ai ministrului, în timp ce din comisia de examinare şi de soluţionare a contestaţiilor au făcut parte consilieri ai ministrului, colegi de birou cu candidaţii.

[59] Cotidianul, 23 octombrie 2007, Pupila lui C. a ajuns şi notar, la www.cotidianul.ro/pupila_lui_chiuariu_a_ajuns_si_notar-34467.html: un consilier al ministrului concurează pentru un post de notar, iar din comisa de examinare face parte un alt consilier al ministrului, coleg de biroucu primul.

[60] Ziua de Cluj, 9 mai 2005, Driblarea Justiţiei, articol preluat de Hotnews-ştiri din presa regională, la http://tinyurl.com/driblare. După pensionare ca expert oficial din Institutul Naţional de Expertize Criminalistice, o persoană de profesie chimist ar fi obţinut prin intermediul directorului Direcţiei de Resurse Umane din Ministerul Justiţiei o legitimaţie care atestă dreptul acestuia de a profesa ca expert autorizat şi în domeniul vocii şi vorbirii; legitimaţia ar fi folosit-o în faţa instanţei şi ar fi obţinut dreptul de a participa la efectuarea expertizelor în domeniul pentru care nu avea niciun fel de pregătire şi nu a susţinut nicio verificare.

[61] Gazeta de Nord-Vest, 28 ianuarie 2005, Hoţie şi corupţie la puşcărie. Ziua, 12 aug. 1998, Şeful Penitenciarului Găeşti îi forţeaza pe deţinuti să-i muncească pământurile, la www.ziua.net/display.php?data=1998-08-12&id=11964.

[62] Taxă de castă, Clujeanul, 9 august 2007 (10.000 de euro dacă eşti norocos. 50.000 de euro dacă n-ai nicio recomandare) http://old.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/taxa-de-casta/16670/14 şi Nu se poate fără şpagă?, Clujeanul, 15.08.2007 http://old.clujeanul.ro/articol/ziar/cluj/nu-se-poate-fara-spagac/16761/307/; 10.000 euro sunt menţionaţi şi în Scandal la admiterea în Barou, Viaţa liberă, Galaţi, 10 ianuarie 2008,   preluat la  http://bota.ro/wp-content/uploads/2008/01/spagagalati.doc.

[63] Astfel, nedispunând de criterii pentru departajarea candidaţilor în vederea promovării la ÎCCJ a judecătorilor care îndeplinesc toate condiţiile legale, CSM a procedat, de exemplu, la concursul din august 2005 la respingerea a 28 de persoane fără a li se indica punctele din cariera lor care nu corespund cerinţelor. Acest aspect a condus la situaţia ca unii candidaţi respinşi în octombrie să poată fi admişi la o următoare sesiune, în noiembrie 2005. Situaţia s-a repetat în următorii ani. A se vedea www.csm1909.ro.

[64] În perioada septembrie 2005 - august 2008, au fost numiţi în urma interviului susţinut la CSM, în procedura stabilită de art. 33. alin. (5) - (10) din Legea nr. 303/2004, azi abrogată, 111 candidaţi  în funcţia de judecător şi un număr de 145 de candidaţi în funcţia de procuror.

[65] Astfel, potrivit comunicatului de presă din 26.02.2008, CSM a dispus încetarea detaşării tuturor inspectorilor din cadrul Inspecţiei Judiciare. Fără o motivaţie bazată pe criterii obiective şi având în vedere că Inspecţia Judiciară, alcătuită în prezent în totalitate din magistraţi detaşaţi, îşi desfăşoară activitatea sub coordonarea Plenului CSM, s-ar putea uşor specula că aceşti inspectori nu au avut o “viziune” comună cu a membrilor CSM, mai ales că intră în atribuţiile inspectorilor verificarea şi cercetarea abaterilor disciplinare şi deontologice inclusiv ale membrilor CSM. Mai mult, ca dovadă a lipsei de criterii în revocarea şi angajarea inspectorilor CSM, prin comunicatul CSM din 09.04.2009 se comunică numele noilor inspectori, din care o parte provin chiar din rândul celor tocmai revocaţi.

[66] Societatea pentru Justiţie, Comunicat de presă din 07.01.2008, la www.sojust.ro.

[67] S-ar putea argumenta că, la acea dată, legislaţia noastră nu interzicea ca din comisia de examinare să facă parte un coleg de instanţă cu unul dintre candidaţi. Însă sunt incidente dispoziţiile cu privire la neutralitate, imparţialitate, obiectivitate şi aparenţă reglementate în Modelul de Cod de Conduită a Agenţilor Publici adoptat prin Recomandarea nr. (2000) 10 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei.

[68] A se vedea comunicatul Indecenţa, ipocrizia şi dispreţul puterii executive, din 26.09.2008, emis de Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, disponibil la www.unjr.ro.

[69] Guvernul a pus la dispoziţie un site http://legislatie.just.ro. Însă pentru a accesa un anumit act normativ cel interesat ar trebui deja să cunoască o serie de date primare: nr. act şi data apariţiei acestuia.

[70] Portalul instanţelor judecătoreşti la http://portal.just.ro.

[71] Legea prevede obligaţia ca cel care ia cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul să anunţe de îndată procurorul; aceeaşi obligaţie există pentru persoana care ocupă o funcţie de conducere, cu privire la orice infracţiune care se comite în instituţia sa (art. 214 şi 227 C.proc.pen, respectiv art.263 C.pen.), sau pentru cel cu atribuţii de control şi care are date şi informaţii despre infracţiuni de competenţa D.N.A. (art. 14 alin.1 din O.U.G. nr. 43/04.04.2002);

[72] Art. 19 din Codul de etică şi deontologie al poliţistului, art. 6 lit. k din Codul deontologic al personalului din sistemul administraţiei penitenciare.

[73] Legea nr. 682/19.12.2002 privind protecţia martorilor, publicată în M.Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002.

[74] Avertizorii de integritate (whistleblowers) sunt persoane din interiorul unei instituţii, ori foşti angajaţi sau membri ai unor organizaţii care raportează încălcări ale legii şi regulamentelor, fraude, acte de corupţie, la care au fost martori sau pe care le-au descoperit, către cei care au competenţa sau voinţa de a lua măsurile corective necesare, fie din sistem (superiori, colegi), fie din afara sa (media, organizaţii de tip watch-dog, jurişti). Asemenea avertizori au dezvăluit mari nereguli din firme private, cum sunt cele de tutun, sau chiar din interiorul F.B.I. ori al Comisiei Europene.

[75] Erorile judiciare sunt încă un tabu în România. Presa a relevat posibile mari greşeli în cauzele Ţundrea şi Vişan. În alte ţări, dezbaterile pe acest subiect sunt intense – a se vedea cazurile Dreyfus, Villemin, Toulouse sau d`Outreau în Franţa, ori The Innocence Project în SUA.

[76] UNDP, Anticorruption practice note, 2004, suscit.

[77] Reamintim definiţia UNPD a corupţiei: Corupţia = (Monopol + Putere discreţionară) – (Responsabilitate + Integritate + Transparenţă); respectiv cea a lui Klitgaard: Corupţia=Monopol + Putere discreţionară - Responsabilitate. Prin „responsabilitate” se înţelege, în primul rând, „transparenţa”.

[78] La judecătorii, tribunale şi curţi de apel activează un număr de cca. 4100 de judecători. Indemnizaţiile lor nete lunare se situează, în prezent, între 1.900 si 6.670 lei, fără a fi luat în calcul sporul de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, un drept aflat în prezent în litigiu. A se vedea comunicatul din 13 ianuarie 2009 a Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România pe site-ul www.unjr.ro.

[79] Valorile sunt de 26% în 1998, 19% în 2002, 8% în 2005.

[80] Valorile sunt de 29% în 1998, 18% în 2002, 9% în 2005.

[81] Mita face parte din categoriile de motivaţie a angajatului. Din punctul de vedere al efectelor sale, mita este o formă de recompensă. A se vedea Eugen Burduş, Gheorghiţă Căprărescu, Motivaţia, în „Fundamentele managementului organizaţiei”, Editura Economică, Bucureşti,1999, p. 486.

[82] În Albania, oferirea de cadouri unui judecător, inclusiv de către cei implicaţi în procedurile judiciare, nu este considerată un act ilicit, chiar dacă aceasta vine din partea celor care au beneficiat de o hotărâre pronunţată de judecătorul respectiv. În unele localităţi din România, există asemenea practici din partea marilor firme de avocatură sau de insolvenţă, cu prilejul unor sărbători, ori practica oferirii unui buchet de flori sau a unui pachet de cafea magistratului. În măsura în care valoarea darului este simbolic şi asemenea comportamente sunt tolerate, se poate purta mai degrabă o discuţie dacă un asemenea comportament este etic sau nu, mai degrabă decât a se discuta dacă este vorba despre un act de corupţie.

[83] Judecătorul Aleksandr Karpov, vicepreşedintele Curţii Supreme din Rusia, a demisionat pe 17 februarie 2009, ca urmare a arestării fiului său într-un dosar de corupţie. Fiul magistratului este suspectat că a acceptat 30.000 USD pentru a influenţa judecătorii Curţii într-un dosar (Juridice.ro, 18.02.2009).

[84] Corupţia îi afectează în special pe săraci, întrucât pentru ei este un efort deosebit găsirea resurselor în vederea mituirii agenţilor publici, spre deosebire de persoanele avute.

[85] Este vorba de preşedintele unei ţări, parlamentari, miniştri, înalţi funcţionari (inclusiv din serviciile de siguranţă şi militare), judecători. În unele opinii ar trebui incluse aici şi autorităţile locale: prefect, primar, membrii în consiliile judeţene şi locale.

[86] În Algeria, judecătorii prea independenţi sunt penalizaţi şi transferaţi în alte localităţi. În Peru şi Sri Lanka, dosare au fost transferate la judecători mai pliabili. Până în 2006, şeful justiţiei britanice era şi membru al guvernului. În SUA, campaniile de alegere ale judecătorilor sunt finanţate din surse private. A se vedea Raportul Global asupra Corupţiei din 2007 al TI.

[87] A se vedea Opinia nr. 10 din 2007 privind Consiliul judiciar în serviciul societăţii, adoptată de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, la www.coe.int/ccje.

[88] A se vedea Rezoluţia privind starea financiară şi situaţia administrativă a instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, supusă de CSM adoptării în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor şi procurorilor în luna aprilie 2009, pe www.csm1909.ro.

[89] Art. 13 alin 1 pct. b din O.U.G. nr. 43/04.04.2002 privind DNA publicată în M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 134/2005.

[90] După criteriul Centrului de Resurse Anticorupţie al asociaţiei internaţionale U4, la www.u4.no.

[91] Clasificare a TI, www.nudaspaga.ro.

[92] Clasificare a organizaţiei U4, www.u4.no/document/glossary.cfm.

[93] Gerald Caiden, The Burden on Our Backs; Corruption in Latin America, lucrare prezentată la cel de-al VIII-lea „Congreso Internacional del CLAD sobre la Reforma del Estado y de la Administracion Pública, Panamá, 2003”.

[94] „Comportamente care au fost acceptabile şi legitime în baza unor norme tradiţionale devin inacceptabile şi corupte când sunt văzute prin prisma normelor moderne“ (Robert King Merton, Social Theory and Social Structure, 1968, New York: The Free Press).

[95] De altfel, în cauza de Jorio vs. Italia, hotărârea din 03.03.2004, CEDO a stabilit că scopul imunităţii parlamentare este acela de a permite libera exprimare a reprezentanţilor poporului şi de a împiedica atingeri aduse funcţiei parlamentare prin urmăriri partizane. Declaraţiile în litigiu au fost însă făcute într-un interviu dat unui ziarist, deci în afara camerei legislative, şi nu sunt legate de exercitarea funcţiilor parlamentare stricto sensu. În acelaşi sens, a se vedea cauzele Cordova vs. Italia hotărârea din 30.04.2003, C.G.I.L. şi Cofferati vs. Italia hotărârea din 24.02.2009, la www.echr.coe.int.

[96] Corupţia în sectorul privat face obiectul Deciziei-cadru a Consiliului UE nr. 2003/568/JHA cu privire la combaterea corupţiei în sectorul privat şi al Convenţiei ONU împotriva Corupţiei.

[97] Alexandru Boroi, Sorin Corlăţeanu, Mirela Gorunescu,  Ioan Molnar, Costică Voicu, Drept penal al afacerilor, ediţia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p.6.