04 STANDARDELE DE INTEGRITATE JUDICIARĂ

Corupţia şi anticorupţia  în sistemul juridic

01 Cuvânt înainte

02 NOŢIUNI GENERALE DESPRE CORUPŢIE

03 VULNERABILITĂŢILE SISTEMULUI JURIDIC

04 STANDARDELE DE INTEGRITATE JUDICIARĂ

05 POLITICI ANTICORUPŢIE PENTRU SISTEMUL JURIDIC

06 ANEXE

07 BIBLIOGRAFIE

Statul de drept este întemeiat pe supremaţia legii: conform art. 16 din Constituţia României nimeni nu este mai presus de lege, ceea ce înseamnă că atât cetăţenii, cât şi autorităţile publice trebuie să respecte legea. Iar această cerinţă nu este suficient să fie îndeplinită, ci trebuie să se şi vadă că este îndeplinită[1] - numai astfel putând fi fundamentată încrederea justiţiabilului în sistemul juridic, încredere în care aparenţele şi percepţia joacă un rol esenţial.

Există o prezumţie, mai mult sau mai puţin reală, şi anume că „cine are putere este tentat să abuzeze de ea”[2]; s-a mai spus că „puterea tinde să corupă; puterea absolută corupe în mod absolut”[3]. De aceea, este necesar ca mai întâi să fie prevenite comportamentele abuzive, neintegre, prin crearea unor standarde şi prin instituirea unor bune practici. În al doilea rând, este necesar să fie instituite mecanismele de reprimare a comportamentelor deviante de la standardele de mai sus.

Conceperea la nivel naţional a unei politici care să regleze conduita adoptată de agentul ce îşi desfăşoară activitatea în sectorul juridic trebuie să aibă în vedere cerinţele internaţionale, care în era globalizării dobândesc o tot mai mare relevanţă. Deşi sunt multe reglementări în legătură cu integritatea, care ating mai ales aspectul de independenţă personală şi de imparţialitate (de exemplu, Principiile de bază ale Independenţei Justiţiei adoptate de ONU în 1985, Carta Europeană privind Statutul Judecătorilor adoptată de Consiliul Europei în 1998), am înţeles să dezvoltăm în prezentul studiu strict reglementările privind conduita etică şi anticorupţia.

  1. 1. Reglementări şi eforturi la nivelul mondial

Vom analiza în cele ce urmează principalele instrumente internaţionale care reglementează corupţia, insistând însă pe reglementările privind sistemul juridic. Multe din acestea oferă bune practici şi soluţii pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, inclusiv în sectorul de justiţie, motiv pentru care şi propunerile noastre din capitolul următor al lucrării se vor întemeia pe acestea.

 

1.1. ONU

Organizaţia Naţiunilor Unite a fost înfiinţată în 1945 şi numără în prezent 192 de ţări membre[4]. Conform Cartei, ONU are patru obiective majore: să menţină pacea şi securitatea internaţională; să dezvolte relaţii de prietenie între naţiuni; să coopereze în rezolvarea problemelor internaţionale şi în promovarea respectului pentru drepturile omului; şi să fie un centru pentru armonizarea acţiunilor tuturor statelor. Problema corupţiei şi a integrităţii la nivel ONU a fost abordată în cadrul următoarelor instrumente:

 

a. Codul de Conduită a Oficialilor ce Aplică Legea (1979)[5].

 

Codul se aplică persoanelor cu atribuţii poliţieneşti, în special cele de arestare şi deţinere; faţă de această definiţie, rezultă că el se aplică poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi funcţionarilor din Administraţia Penitenciarelor din ţara noastră. Fiecare articol este însoţit de comentarii oficiale. Cele opt articole prevăd că atribuţiile se exercită în serviciul comunităţii şi pentru protejarea persoanelor împotriva actelor ilegale, agenţii trebuie să respecte drepturile omului, să folosească forţa doar când este necesar, să păstreze confidenţialitatea informaţiilor obţinute, să nu provoace şi să nu tolereze acte de tortură sau cruzime, să asigure sănătatea persoanelor deţinute, să nu comită niciun act de corupţie şi să se opună şi să combată asemenea acte, să respecte legea şi prezentul cod, să prevină şi să combată încălcarea acestora.

Aplicarea codului este încurajată de „Ghidul pentru implementarea efectivă a Codului de Conduită a Oficialilor ce Aplică Legea (1989)[6].  Se recomandă acordarea unei maxime importanţe selectării, educării şi formării oficialilor; remunerarea să fie adecvată, iar condiţiile de muncă potrivite; stabilirea unui mecanism disciplinar intern şi a unei monitorizări externe; aducerea la cunoştinţa publicului a unui mecanism de reclamaţii contra oficialilor. Pentru implementare la nivel naţional, se sugerează traducerea ghidului, preluarea lui în legislaţie, aducerea la cunoştinţa funcţionarilor şi a publicului atât a acestui cod cât şi a dispoziţiilor înrudite, organizarea de simpozioane asupra rolului şi atribuţiilor oficialilor ce aplică legea cu privire la protecţia drepturilor omului şi prevenirea comiterii de infracţiuni.

 

b. Codul Internaţional de Conduită a Agenţilor Publici (1996)[7]

 

Prin acest Cod, ONU declară corupţia drept o problemă ce afectează stabilitatea şi securitatea cetăţenilor, care dăunează democraţiei şi moralităţii, şi care împiedică dezvoltarea economică, socială şi politică. Fenomenul devine unul cu implicaţii internaţionale şi are legătură cu infracţiunile de crimă organizată şi cele economice. Se recomandă utilizarea Codului ca un instrument în lupta statelor contra corupţiei.

Ghidul stabileşte mai întâi principii generale: agenţii publici trebuie să acţioneze doar în interes public; să îşi îndeplinească atribuţiile efectiv, eficient şi cu integritate; să administreze eficient resursele publice; să fie atenţi, drepţi şi imparţiali în lucrul cu publicul. Apoi, sunt reglementate conflictul de interese şi incompatibilităţile: agenţii publici nu pot să se folosească de funcţia lor pentru a obţine avantaje inadecvate în interesul personal sau financiar al lor sau al familiilor lor, nici măcar după părăsirea funcţiei; nu se pot implica în relaţii comerciale, financiare sau de altă natură incompatibile cu funcţia lor; ei trebuie să declare astfel de interese sau relaţii şi să ia măsuri de eliminare sau reducere a unor asemenea conflicte de interese; ei nu pot folosi banul public, bunuri publice sau informaţii obţinute în exercitarea funcţiei, în activităţi care nu au legătură cu aceasta. În ultima parte sunt reglementate obligaţiile şi interdicţiile pentru agenţii publici: obligaţia de a-şi declara averea şi datoriile; interdicţia de a solicita sau primi, direct sau indirect, daruri sau alte foloase care le pot influenţa exercitarea funcţiei, performanţa sau capacitatea de decizie; obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor, inclusiv după părăsirea funcţiei; atenţionarea că exercitarea activităţilor politice sau a altor activităţi publice nu trebuie să slăbească încrederea publicului în exercitarea imparţială a funcţiei.

 

c. Programul Global împotriva Corupţiei (1999)[8]  

 

Programul a fost întocmit de Centrul pentru Prevenirea Criminalităţii Internaţionale din cadrul UNODC[9] cu scopul de a asista statele membre în efortul lor de a curma corupţia.

Programul este compus din două părţi: o componentă de cercetare şi o componentă de cooperare tehnică. Componenta de cercetare presupune efectuarea unui studiu global şi comparativ al corupţiei şi al tipurilor de măsuri anti-corupţie. Studiul se va axa pe trei tipuri de corupţie: corupţia în administraţia publică şi de zi cu zi, corupţia în mediul de afaceri şi corupţia de nivel înalt de la nivelul centrelor de putere politică, administrativă şi financiară. Pe baza acestui studiu se va întocmi un set de indicatori a trend-ului corupţiei şi al eficienţei măsurilor anticorupţie. Se va alcătui o bază de date internaţională, accesibilă şi electronic, la dispoziţia statelor membre şi al comunităţii internaţionale, cu privire la rezultatele studiului, bunele practici anticorupţie, instrumente internaţionale anticorupţie. Componenta de cooperare tehnică are ca obiectiv asistarea statelor membre în construirea sau întărirea capacităţii instituţionale de a preveni, detecta şi lupta împotriva corupţiei. Măsurile sunt la nivel naţional, regional şi internaţional.

În cadrul Programului Global, au fost realizate până în prezent următoarele:

- s-a organizat Grupul Internaţional pentru Coordonarea Anticorupţiei (IGAC)[10] menit a facilita coordonarea şi cooperarea internaţională pentru a evita duplicările şi a asigura folosirea eficientă şi efectivă a resurselor deja existente la nivel naţional şi regional. IGAC oferă o platformă de schimb de viziuni, informaţii, experienţe şi bune practici asupra activităţilor de anticorupţie;

- a fost întocmit Manualul de măsuri practice al ONU pentru investigatori şi procurori (2004)[11], care conţine descrierea problemelor specifice şi opţiunilor cu care se confruntă profesioniştii din justiţia penală în cazurile de corupţie naţională şi transnaţională;

- s-a elaborat un Instrumentar (Toolkit) Anticorupţie al ONU (2004)[12], care conţine un set de instrumente specifice ce pot fi folosite atât de cei ce elaborează elemente ale unei strategii naţionale anticorupţie care să fie integrată într-un cadru strategic general, dar şi de către cei care ulterior trebuie să dezvolte şi să implementeze fiecare element specific. Instrumentarul conţine şi studii de caz prin care se dau exemple de folosire în practică a soluţiilor propuse;

- s-a alcătuit un Compendium de Instrumente Legale Internaţionale privind Corupţia[13] (2003, reeditat în 2005), în care sunt cuprinse toate tratatele, convenţiile, acordurile, rezoluţiile şi alte instrumente importante, globale şi regionale în acest domeniu. Sunt incluse atât documentele care implică obligaţii pentru state, cât şi cele care cuprind standarde neobligatorii;

- s-a întocmit un Manual al ONU privind politicile anticorupţie (2001)[14], care conţine aspecte generale despre natura şi scopul problemelor ridicate de corupţie şi o descriere a principalelor politici anticorupţie, pentru uzul politicienilor şi al celor care alcătuiesc politicile publice.

Este de menţionat şi realizarea unui Compendium al Standardelor şi Reglementărilor în Prevenirea Criminalităţii şi Justiţia Penală (1992, reeditat în 2006)[15], elaborat de Comisia pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie Penală din cadrul ECOSOC.  Partea a patra a acestei lucrări conţine instrumentele internaţionale ale ONU privind Buna guvernare, Independenţa justiţiei şi Integritatea personalului din justiţia penală[16].

În fine, semnalăm şi culegerea Drepturile Omului: Compilaţie de Instrumente Internaţionale publicată de Înaltul Comisariat al ONU pentru Drepturile Omului, care în volumul 1 cuprinde cap. J intitulat: „Drepturile Omului în Administrarea Justiţiei: protecţia persoanelor supuse arestării preventive sau detenţiei[17].

d. Declaraţia de la Viena privind Criminalitatea şi Justiţia (2000)[18]

 

ONU solicită statelor să creeze şi să menţină un sistem de justiţie penală echitabil, etic şi eficient. Declaraţia afirmă voinţa statelor de a întări acţiunea internaţională contra corupţiei, construind convenţii regionale şi forumuri globale şi regionale pornind de la Declaraţia ONU Împotriva Corupţiei şi Mitei în Tranzacţiile Comerciale Internaţionale şi Codul Internaţional de Conduită a Agenţilor Publici; se propune dezvoltarea unui instrument legal internaţional împotriva corupţiei, independent de Convenţia ONU împotriva Crimei Organizate Transnaţionale. 

e. Convenţia Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei (2003)[19]

 

Acest document juridic internaţional este primul tratat cu vocaţie universală în domeniul combaterii corupţiei. Elaborarea unui act universal cu forţă juridică la nivel internaţional reprezintă recunoaşterea faptului că acest fenomen are o răspândire largă, fiind întâlnit şi în ţările dezvoltate. Este, totodată, o dovadă a conştientizării necesităţii de a promova practici integre atât în administraţia publică, cât şi în cadrul tranzacţiilor private. Convenţia atinge patru domenii: prevenţia, incriminarea, cooperarea internaţională şi recuperarea bunurilor.

Prevenţia. Problema corupţiei are la bază o conduită infracţională, motiv pentru care sunt prevăzute o serie de măsuri, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, pentru acţiuni de prevenire la nivel naţional şi de întărire a cooperării între ţări în domeniul prevenţiei. Printre acestea sunt politici-model de prevenire, cum ar fi înfiinţarea unor organisme anticorupţie şi întărirea transparenţei în finanţarea campaniilor electorale şi partidelor politice. Statele trebuie să îşi propună să se asigure că serviciile lor publice sunt supuse unor garanţii cu privire la eficienţă, transparenţă şi recrutare pe bază de merit. Trebuie să fie promovate de asemenea transparenţa şi responsabilitatea în domeniul finanţelor publice şi al justiţiei. Prevenirea corupţiei publice implică un efort al întregii societăţi, motiv pentru care Convenţia solicită statelor să implice organizaţiile nonguvernamentale şi alte componente ale societăţii civile şi să crească sensibilizarea publicului cu privire la corupţie şi soluţiile pentru aceasta.

Incriminarea. Convenţia cere statelor stabilirea unor infracţiuni şi a altor tipuri de abateri care să acopere actele de corupţie, în sectorul public şi în cel privat; în unele situaţii, statele au chiar obligaţia legală de a prevedea infracţiuni, în alte cazuri au numai posibilitatea de a o face. Convenţia se referă nu doar la incriminarea formelor de bază ale corupţiei cum ar fi mita şi însuşirea fondurilor publice, ci şi la traficul de influenţă, dar şi tăinuirea şi „spălarea” actelor de corupţie. Sunt referiri şi la infracţiuni care susţin corupţia, cum ar fi spălarea de bani şi obstrucţionarea justiţiei.

Cooperarea internaţională. Ţările trebuie să coopereze în orice aspect legat de lupta împotriva corupţiei, inclusiv prevenirea, anchetarea şi urmărirea penală a infractorilor. Li se cere să găsească forme specifice de asistenţă judiciară reciprocă în adunarea şi transferul probelor între instanţe, precum şi extrădarea infractorilor. Trebuie să ia măsuri pentru urmărirea, blocarea, sechestrarea bunurilor provenite din acte de corupţie.

Recuperarea bunurilor. Acesta este declarat un principiu fundamental al Convenţiei, important mai ales în ţările aflate în tranziţie unde nivelul corupţiei înalte este unul naţional şi unde resursele sunt necesare pentru reconstrucţia şi reabilitarea societăţilor. Pentru prima dată se reglementează returnarea bunurilor dobândite ilicit sau depozitate peste ocean în ţările lor de origine, iar acest subiect intră chiar în strategia UNODC pentru anii 2008-2011[20].

 

Aplicarea Convenţiei este întregită de un Ghid Legislativ pentru Implementarea Convenţiei ONU împotriva corupţiei (2006)[21], menit să ofere asistenţă legislativului şi celor care întocmesc politicile publice din ţările ce doresc ratificarea şi implementarea în propria legislaţie a dispoziţiilor Convenţiei.

 

Semnarea Convenţiei este susţinută de Asociaţia Internaţională a Autorităţilor Anticorupţie (IAACA)[22], iniţiată la Merida în 2003 şi constituită efectiv în 2006 de către reprezentanţi ai autorităţilor naţionale cu atribuţii contra corupţiei şi organizaţii internaţionale de profil. România este stat fondator a IAACA şi Procurorul General o reprezintă. Asociaţia a organizat două conferinţe unde au fost adoptate declaraţii. Prima declaraţie din 2006 de la Beijing recunoaşte, printre altele, lipsa metodelor ştiinţifice de măsurare a corupţiei şi a datelor obiective despre modul cum are loc şi impactul său, şi îndeamnă statele membre să preia practici de succes de la celelalte. A doua declaraţie, de la Bali din 2007, subliniază nevoia de prevenire a corupţiei, de independenţă, fonduri suficiente, personal specializat şi competent al autorităţilor anticorupţie, de promovare a independenţei şi integrităţii justiţiei, de evitare a conflictului de interese, de reglementare a modului de acces la informaţii şi nevoia de responsabilitate în exercitarea funcţiei publice, de evaluare regulată a performanţei autorităţilor anticorupţie şi de actualizare a legislaţiei în funcţie de instrumentele internaţionale şi practicile altor state.

 

f. Ziua Internaţională a Anticorupţiei[23] 

 

Convenţia ONU împotriva Corupţiei a fost deschisă spre semnare tuturor statelor, de la 9 la 11 decembrie 2003, la Merida (Mexic) şi, ulterior, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite de la New York, până la 9 decembrie 2005. Prin Rezoluţia nr.58/4 din 31 octombrie 2003, Adunarea Generală a ONU a stabilit şi ziua de 9 decembrie drept Ziua Internaţională a Anticorupţiei. Această decizie a fost luată în ideea de a creşte conştientizarea problemei corupţiei şi rolul Convenţiei ONU împotriva corupţiei în combaterea şi prevenirea ei.

 

g . Întărirea Integrităţii Judiciare[24]: Principiile de la Bangalore (2001, 2007) 

 

ONU consideră că un impediment serios al oricărei strategii anticorupţie este corupţia din justiţie şi, din nefericire, se înregistrează o extindere a acesteia în instanţele din multe părţi ale lumii. ONU a examinat în detaliu această problemă şi a întocmit Programul de întărire a integrităţii judiciare, care are trei obiective:

  • Să formuleze conceptul de integritate judiciară şi să conceapă metodologia de introducere a sa, fără a compromite principiul independenţei justiţiei;
  • Să faciliteze un mediu de învăţare sigur şi productiv pentru a reforma mentalităţile şefilor de instanţe din lume;
  • Să crească sensibilizarea cu privire la integritatea judiciară şi să dezvolte, ghideze şi monitorizeze proiecte de asistenţă tehnică cu privire la întărirea integrităţii şi capacităţii judiciare.

 

Bangalore este o localitate în India, unde în 2001, la invitaţia ONU şi a organizaţiei Transparency International, s-a adunat un grup de înalţi magistraţi, preşedinţi de instanţă din sistemul anglo-saxon (iar apoi au fost consultaţi şi magistraţi din sistemul continental de drept), care a format Grupul Judiciar de întărire a integrităţii judecătorilor ce a alcătuit Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară[25]. Practic, este vorba despre un Cod de conduită aplicabil judecătorului. Principiile respective au fost îmbunătăţite în 2002 la o întâlnire la Haga, Olanda. La elaborarea codului s-au avut în vedere principalele documente internaţionale în domeniu, elaborate de instituţii sau organizaţii din diverse ţări. Codul reglementează 6 valori: Independenţa, Imparţialitatea, Integritatea, Corectitudinea, Egalitatea, Competenţa şi diligenţa. Prin Rezoluţia 2003/43 din 29 aprilie 2003, Comisia ONU pentru Drepturile Omului a adoptat aceste Principii cu îndrumarea de a fi luate în considerare de statele membre, organismele interguvernamentale şi organizaţiile  nonguvernamentale. Totuşi, pentru că ONU a realizat faptul că Principiile nu sunt cunoscute, în 2007 a adunat mai mulţi experţi din toate statele, la Viena, unde au fost redactate Comentariile Principiilor de la Bangalore[26]. În aceste comentarii se descrie în amănunt comportamentul dezirabil al unui  judecător - de la întâlnirile în privat cu părţile, sau cu avocaţii, până la atitudinea şi gesturile pe care trebuie să le adopte în sala de judecată sau în afara acesteia ori chiar a instanţei.

h. Campanii anticorupţie

În 2006-2007, la nivel UNODC s-a conceput şi derulat campania mondială anticorupţie „Tu poţi opri corupţia” pentru a face publică intrarea în vigoare a Convenţiei ONU în decembrie 2005. Campania are un mesaj distinct pentru sectorul juridic: „Justice is not for sale” (Justiţia nu e de vânzare).

 

Campania UNODC din 2007-2008, intitulată „NU-ul tău contează” a fost destinată sprijinirii acţiunilor pozitive şi proactive de luptă împotriva corupţiei. Accentul a fost pus pe nevoia unei mişcări de forţă globale şi de promovare a Convenţiei ONU ca un instrument cheie în lupta contra corupţiei[27].

i. Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite (UNDP)[28] 

 

UNDP este o reţea (135 centre naţionale) care ajută ţările în crearea unui mediu propice pentru a susţine dezvoltarea umană. Prin Rezoluţia A/RES/51/59 adoptată de Adunarea Generală a ONU la 28 ian.1997, UNDP a fost mandatat să asiste ţările în curs de dezvoltare în lupta împotriva  corupţiei. Astfel a luat naştere PACT – Programul pentru Responsabilitate şi Transparenţă. În 1998 a fost aprobată politica UNDP „Îmbunătăţirea administraţiei prin lupta contra corupţiei” (Fighting Corruption to Improve Guvernance). În 2001 Naţiunile Unite au dezvoltat CONTACT[29], un ghid pentru asigurarea integrităţii unui sistem prin autoevaluare a managementului financiar şi al sistemelor anticorupţie în această direcţie. UNDP a elaborat în 2004 o „Notă practică anticorupţie[30] prin care se studiază cauzele corupţiei, efectele acesteia asupra dezvoltării societăţii, puncte pentru o strategie de luptă împotriva corupţiei, şi o descriere a programelor UNDP.  Iar în 2005 a elaborat un studiu al instituţiilor anticorupţie impuse de politicile internaţionale, care poate folosi drept model al modului în care trebuie concepute organismele anticorupţie naţionale – Agenţia/Comisia Naţională Anticorupţie, Avocatul Poporului, Curtea de Conturi, Agenţia Funcţionarilor Publici, procurorii, instanţele; partea a doua analizează astfel de instituţii din 14 state[31].

Ca urmare a intrării în vigoare la 14 decembrie 2005 a Convenţiei ONU împotriva corupţiei, Nota din 2004 este înlocuită de un nou document, apărut în decembrie 2008 şi intitulat: „Mainstreaming Anti.Corruption in Development. Anti-corruption practice note[32]. UNDP vede corupţia ca o lipsă a bunei guvernări. Noua Notă cuprinde patru părţi: prima parte prezintă definiţia, cauzele şi consecinţele corupţiei; a doua parte prezintă instituţiile, comitetele şi reglementările internaţionale în materie; a treia parte discută implicarea UNDP la nivel local, regional şi global; a patra parte cuprinde anexe referitoare la politici pentru prevenirea, restrângerea sau combaterea corupţiei (asigurarea integrităţii în procesul de adoptarea a legilor, întărirea laturii penale, calitatea serviciilor publice, transparenţă şi acces la informaţii etc), la actorii cheie implicaţi (parlamentari, Guvern, autorităţi publice locale, sistemul de educaţie, justiţia, agenţie anticorupţie, media, ong-uri), la promovarea ATI[33], la prezentarea instrumentelor internaţionale şi regionale de luptă împotriva corupţiei (la nivel ONU, Africa, America, Asia, CoE, UE, OECD), la alte resurse şi legături la alte, respectiv la alte programe partenere.

 

În acelaşi an, 2008, apare „A User`s Guide to Measuring Corruption” care se vrea un ghid de bune practici pentru guverne, societate civilă şi dezvoltatori cu privire la recunoaşterea şi măsurarea corupţiei[34].

 

Scopurile Naţiunilor Unite în domeniul comerţului sunt susţinute de o reţea internaţională voluntară numită The UN Global Compact[35]. Aceasta este o reţea din mediul de afaceri, reunind actori guvernamentali, societatea civilă, departamente din Naţiunile Unite, companii, lucrători, al cărei scop este alinierea operaţiunilor şi strategiilor membrilor la 10 principii în domeniul drepturilor omului, muncii, mediului înconjurător şi anticorupţiei. Ultimul principiu, cel privind anticorupţia, a fost adoptat în 2004: „În domeniul afacerilor, trebuie acţionat contra corupţiei în toate formele sale, inclusiv şantajul şi mita”.

 

j. Banca Mondială[36] este organizaţia care consideră corupţia drept cel mai mare obstacol pentru dezvoltarea socială şi economică, ce erodează supremaţia legii şi slăbeşte instituţiile statului, afectând populaţia săracă şi serviciile publice. Potrivit politicii Băncii, o strategie anticorupţie trebuie să aibă la bază cinci elemente: creşterea responsabilităţii politice, întărirea participării societăţii civile, crearea unui sector privat competitiv, restrângerea instituţională a puterii, îmbunătăţirea managementului din sectorul public.

În privinţa restrângerii puterii, organizaţia arată că structura organismelor statului este un mecanism important în domeniul corupţiei. De aceea se impune separarea puterilor şi verificarea instituţiilor de către alte instituţii, ceea ce poate limita şi sancţiona abuzul de putere. Concret, aceasta se poate realiza prin: justiţie independentă şi efectivă, legislaţie anticorupţie, urmărire penală independentă, instituţii de audit, un legislativ interesat de acestea.

            Banca Mondială are preocupări în domeniul reformei justiţiei, atât cu privire la instanţe şi puterea judecătorească[37], cât şi cu privire la celelalte instituţii din justiţie[38]. Ea a dezvoltat o strategie de reformă a justiţiei în domeniul corupţiei[39] cu trei subiecte: (1) principalele reglementări în lupta împotriva corupţiei: legi anticorupţie, accesul la informaţii, controlul puterii discreţionare a autorităţilor administrative; (2) rolul instanţelor în lupta împotriva corupţiei; (3) lupta împotriva corupţiei judiciare. Cu privire la acest din urmă punct, Banca Mondială reţine că încrederea cetăţenilor în sistemul judiciar presupune ca judecătorii, avocaţii, personalul instanţelor să menţină înalte standarde etice. Aceasta necesită o varietate de măsuri, de la reguli clare de conduită, programe de pregătire etică, până la proceduri de rezolvare a plângerilor cu privire la comportamentul necorespunzător.
            

1.2. Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare[40] OECD  este cel mai important organism mondial de cercetare economică şi socială; utilizează informaţii şi statistici pentru a ajuta statele în lupta contra sărăciei prin dezvoltare economică şi stabilitate financiară; susţine buna guvernare în serviciile publice. Lupta împotriva corupţiei este abordată multidisciplinar. Unul dintre documentele de bază este Convenţia privind combaterea mitei asupra agenţilor publici străini în tranzacţiile comerciale internaţionale (1997); Convenţia este întregită de Comentarii (1997) şi de o Recomandare (1997) în acest domeniu. Instrumentele de prevenire a solicitării mitei sunt:

 

a. Principiile de gestionare a eticii în serviciul public (1998)[41]:

 

Standardele etice trebuie să fie clare şi să se reflecte în legislaţie; angajaţii trebuie să aibă acces la ghiduri şi mecanisme interne de consultare etică; ei trebuie să îşi cunoască drepturile şi obligaţiile cu privire la conduită; politicienii trebuie să creeze cadrul legal pentru reglementări etice şi sancţionarea comportamentului inadecvat; e necesară transparenţa decizională; e nevoie de reguli clare pentru interacţiunea dintre sectorul public şi cel privat; managerii trebuie să demonstreze şi să promoveze conduita etică; la fel şi politicile manageriale sau managementul resurselor umane; trebuie creat un mecanism adecvat de responsabilizare faţă de superiori şi faţă de public; trebuie instituite proceduri şi sancţiuni pentru abateri.

b. Ghidul pentru gestionarea conflictelor de interese în serviciul public (2003)[42]: 

 

Scopul principal al Ghidului este acela de a ajuta statele membre, la nivel guvernamental central, să evalueze politica şi practica actuală privind conflictul de interese în relaţie cu oficialităţile publice – inclusiv funcţionarii publici, salariaţii şi cei care deţin diverse funcţii în sectorul public – care lucrează în administraţia publică naţională. Indicaţiile Ghidului pot fi utilizate şi de alte ramuri ale guvernării, la nivelul inferior celui naţional, precum şi de firmele cu capital de stat. Cele patru principii care trebuie respectate de angajaţi pentru evitarea conflictelor de interese şi menţinerea încrederii publicului sunt: slujirea interesului public, susţinerea transparenţei şi controlului exercitat de către public, promovarea responsabilităţii individuale şi a exemplului personal, promovarea unei culturi organizaţionale intolerante faţă de conflictul de interese.

Ghidul defineşte „conflictul de interese” ca fiind situaţia ce implică un conflict între datoria faţă de public şi interesele personale ale unui funcţionar public; în această situaţie,  funcţionarul public are interese, în calitatea sa de persoană privată, care ar putea influenţa necorespunzător îndeplinirea obligaţiilor şi responsabilităţilor oficiale. Definit în acest fel, „conflictul de interese” are acelaşi înţeles cu „conflictul real de interese”. O situaţie de conflict de interese poate fi astfel actuală sau poate să fi existat cândva în trecut. Prin contrast, se poate spune că există un conflict de interese aparent atunci când se pare că interesele unui funcţionar public ar putea influenţa în mod necorespunzător îndeplinirea sarcinilor, dar în realitate situaţia nu este aşa. Un conflict potenţial apare atunci când un funcţionar public are interese personale care sunt de o asemenea natură încât s-ar produce un conflict de interese dacă funcţionarul ar avea atribuţii oficiale în acea privinţă (conflictuale) în viitor. În cazul în care un interes personal a compromis în fapt îndeplinirea corectă a sarcinilor unui funcţionar public, situaţia specifică respectivă trebuie privită mai degrabă ca un caz de comportament necorespunzător sau „abuz în serviciu” sau chiar ca un caz de corupţie şi nu ca un „conflict de interese”. În această definiţie, „interesele personale” nu se limitează la interesele financiare sau pecuniare sau la acele interese care generează un beneficiu personal direct pentru funcţionarul public. Un conflict de interese se poate referi la o activitate care altfel poate fi legitimă în calitate de persoană privată, la afiliaţii şi asocieri personale şi la interese de familie dacă aceste interese pot fi considerate în mod plauzibil ca putând influenţa necorespunzător modul în care funcţionarul îşi îndeplineşte sarcinile. Un caz special îl constituie problema alegerii unui alt loc de muncă de către un funcţionar public: negocierea viitorului loc de muncă de către un funcţionar public înainte de a renunţa la funcţia publică este în mare măsură considerată drept o situaţie de conflict de interese.

 

OECD a stabilit în 1998 Reţeaua anticorupţie pentru Europa de Est şi Asia Centrală[43], din care fac parte 20 de state inclusiv România, ca un forum regional pentru schimb de practici, informaţii şi experienţe anticorupţie.

1.3. Forumul Global de Luptă Împotriva Corupţiei şi Apărarea Integrităţii

În 1997, recunoscând creşterea infracţiunilor transfrontaliere, preşedintele SUA a cerut Departamentelor de Justiţie, Stat şi Finanţe conceperea unei strategii de luptă împotriva infracţiunilor internaţionale şi reducerea impactului lor asupra americanilor. În 1998 a fost aprobată prima Strategie a Guvernului SUA de control a criminalităţii internaţionale. Unul dintre obiective era întărirea supremaţiei legii, ceea ce impunea în primul rând combaterea corupţiei în rândul organelor de ordine, securitate şi justiţie. În acest sens s-a decis organizarea unei conferinţe internaţionale.

Prima conferinţă s-a numit „Forumul Global de luptă împotriva corupţiei: apărarea integrităţii în rândul personalului din justiţie şi securitate” şi a avut loc între  24-26 februarie 1999 la Washington[44]. Invitaţi din 90 de ţări au încercat să examineze cauzele corupţiei şi practicile de prevenire şi de luptă împotriva ei. Cu acest prilej au fost elaborate Principiile directoare de luptă împotriva corupţiei şi de apărare a integrităţii personalului din justiţie şi securitate[45].

Principiile oferă o listă de practici în combaterea corupţiei, a actelor neoneste şi neetice, bazate pe documentele internaţionale elaborate de alte organisme şi experienţa participanţilor la Forum:

(1) la nivelul sistemului de justiţie şi securitate trebuie promovată deschiderea, echitatea şi eficienţa, iar la nivelul indivizilor trebuie promovat cel mai înalt nivel de competenţă şi integritate;

(2) trebuie adoptate măsuri publice manageriale care să promoveze şi să susţină integritatea agenţilor;

(3) trebuie concepute coduri de conduită etice şi administrative care să reglementeze conflictele de interese, să asigure folosirea adecvată a resurselor publice, să promoveze cel mai înalt nivel de profesionalism şi integritate;

(4) stabilirea de legi penale şi sancţiuni efective care să interzică mita, abuzul de bunurile publice şi alte exercitări improprii ale funcţiei pentru câştig privat;

(5) adoptarea de legi, practici de management şi proceduri de audit care să identifice corupţia şi astfel să permită identificarea şi raportarea actelor de corupţie;

(6) să ofere investigatorilor şi procurorilor puteri suficiente şi adecvate, precum şi resurse pentru descoperirea şi urmărirea infracţiunilor de corupţie;

(7) să se asigure că investigatorii, procurorii şi personalul judiciar sunt suficient de imparţiali pentru punerea în aplicare în mod echitabil şi efectiv a legilor împotriva corupţiei;

(8) să se asigure că legislaţia penală şi civilă prevăd sancţiuni şi remedii care sunt suficiente pentru a descuraja într-un mod efectiv şi adecvat actele de corupţie;

(9) să se asigure că publicul general şi media are libertatea de a primi şi a comunica informaţii în domeniul corupţiei, care să fie limitată sau restricţionată doar dacă este necesar într-o societate democratică;

(10) să dezvolte cea mai largă cooperare internaţională posibilă în toate ariile de luptă împotriva corupţiei;

(11) să promoveze, să încurajeze şi să susţină cercetările ştiinţifice şi dezbaterile publice cu privire la toate aspectele privind sprijinirea integrităţii şi prevenirea corupţiei în rândul personalului din justiţie şi securitate şi a altor agenţi publici cu atribuţii în privinţa supremaţiei legii;

(12) să încurajeze eforturile anticorupţie ale organizaţiilor regionale şi multilaterale.

În anul 2000, s-a organizat în România o Conferinţă regională a Forumului, la care au participat 20 de state şi 14 organizaţii.

 

Al doilea Forum Global a avut loc la Haga în perioada 28-31 mai 2001 cu tema „Înfrângerea corupţiei prin integritate, transparenţă şi responsabilitate[46]. Au participat 142 de state şi organizaţii. Scopul acestei conferinţe a fost, conform Declaraţiei finale, prevenirea şi combaterea corupţiei prin promovarea integrităţii, transparenţei şi responsabilităţii. Implicarea societăţii civile, a sectorului privat şi a mass-media în lupta anticorupţie a fost considerată o necesitate.

Al treilea Forum Global de luptă împotriva corupţiei a fost ţinut la Seul, între 28-31 mai 2003: „Provocări crescute, responsabilităţi împărţite” [47]. Declaraţia finală a inclus o prezentare a problemelor curente, cât şi un plan de acţiune cuprinzând principii generale şi măsuri la nivel naţional şi internaţional: abordarea fenomenului corupţiei trebuie să fie una holistică, implicând toate sectoarele societăţii. Lla nivel naţional, se propune întărirea independenţei şi integrităţii judiciare, a integrităţii şi efectivităţii acţiunilor poliţiei, promovarea bunei guvernări, transparenţei, responsabilităţii, integrităţii şi eticii în toate sectoarele societăţii, sprijinirea mass-media şi a societăţii civile în detectarea corupţiei.

Al patrulea Forum Global a avut loc în perioada 7-10 iunie 2005, în Brazilia, la Brasil: „De la cuvinte la fapte[48]. Concluziile conferinţei sunt: importanţa semnării şi implementării Convenţiei ONU împotriva corupţiei, necesitatea permanentei îmbunătăţiri şi intensificări a unor mecanisme suplimentare privitoare la convenţiile internaţionale în vigoare privind corupţia, încurajarea guvernelor participante să promoveze cooperarea privind extrădarea, asistenţa legală reciprocă şi recuperarea şi returnarea bunurilor provenite din săvârşirea de infracţiuni, precum şi să implementeze concluziile Forumurilor desfăşurate până atunci.

Al cincilea Forum Global a avut loc în perioada 2-5 aprilie 2007, la Johannesburg, Africa de Sud: „Îndeplinirea angajamentelor: acţiune efectivă împotriva corupţiei[49]. Temele discutate în cadrul acestei conferinţe au fost următoarele: consolidarea acţiunilor în vederea implementării măsurilor anticorupţie; aplicarea legii: măsuri operaţionale, practice şi efective şi legislaţie în vederea combaterii corupţiei, a criminalităţii organizate, în special spălarea banilor; măsuri preventive: un sistem naţional integrat.

 

1.4. INTERPOL, cea mai mare organizaţie internaţională a poliţiei[50], se preocupă de şase arii infracţionale: droguri şi organizaţii criminale, securitatea publică şi terorism, infracţiuni financiare şi informatice, traficul de fiinţe umane, fugarii, corupţia.

 

Prin Declaraţia de la Seul (1999)[51], INTERPOL atrage atenţia că un agent împuternicit cu aplicarea legii care este corupt slăbeşte încrederea publicului în stat în general, şi în serviciul public şi de aplicare a legii în particular. Declară ca o prioritate de vârf a statelor membre să se asigure că activitatea de aplicare a legilor este liberă de corupţie şi că un program naţional de integritate cuprinde următorii factori: combaterea corupţiei prin educaţie şi prevenţie, investigare, relaţii publice; necesitatea unui cod de conduită şi a unui cod etic al poliţiştilor; procesul de recrutare să cuprindă teste de integritate; formarea continuă să privească toţi angajaţii şi să includă etica şi integritatea; managementul să fie implicat în iniţiative anticorupţie; remuneraţia să asigure un trai decent.
În 1998 a fost înfiinţat Grupul de Experţi asupra Corupţiei al INTERPOL (IGEC)[52], iar în toamna lui 2009 se va înfiinţa Biroul Interpol pentru Anticorupţie (IACO) şi Academia Anticorupţie a INTERPOL (IACA). Aceste componente susţin activităţile de stabilire a politicilor şi standardelor, precum şi îndrumarea şi asistarea prin educaţie, cercetare, formare, investigare şi operaţiuni de recuperare de bunuri. IGEC a adoptat trei instrumente cu importanţă pentru domeniul cercetat de noi:
      - Codul de conduită al ofiţerilor însărcinaţi cu aplicarea legii (1999): conţine 10 principii – Onestitate şi integritate; Echitate şi toleranţă; Folosirea forţei şi abuzul de autoritate; Îndeplinirea obligaţiilor; Ordine ilegale; Confidenţialitate; Vicii; Aparenţa; Conduita generală; Cooperare şi parteneriate;
      - Codul de etică al ofiţerilor însărcinaţi cu aplicarea legii (1999)[53]: este un jurământ cu privire la folosirea puterii numai spre binele publicului;

- Standardele globale pentru combaterea corupţiei în poliţie (2002)[54]: constau în principii şi măsuri menite să întărească rezistenţa la corupţie şi să eficientizeze combaterea ei. Se insistă pe onestitatea, etica şi competenţa profesională a poliţiştilor.

 

 

2. Instrumente ale Consiliului Europei

Consiliul Europei (CoE) este cea mai veche organizaţie politică din Europa. Fondat la data de 5 mai 1949, Consiliul reuneşte în prezent 47 de state europene, printre care şi România[55]. Obiectivul principal al CoE este realizarea unei unităţi mai strânse între statele membre pentru protejarea drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a statului de drept, principii care constituie fundamentul tuturor democraţiilor autentice şi care influenţează viaţa tuturor europenilor. Organele decizionale sunt Adunarea Parlamentară şi Consiliul Miniştrilor.

În viziunea CoE, lupta împotriva corupţiei se bazează pe trei elemente: alcătuirea de reguli şi standarde europene, monitorizarea respectării acestora, programe de cooperare tehnică oferite statelor membre.

Principalele instrumente în lupta anticorupţie sunt:

 

2.1. La nivelul Adunării Parlamentare: 

a) Rezoluţia 1214 (2000) privind Rolul parlamentelor în lupta contra corupţiei[56]: parlamentarii trebuie să fie un exemplu de incoruptibilitate, să asigure transparenţa instituţiilor, să declare interesele lor financiare şi ale familiei lor, să protejeze independenţa justiţiei şi a media, să adopte legislaţia pentru protejarea avertizorilor (whistleblowers), să implice societatea în lupta împotriva corupţiei. De altfel, în acest sens, parlamentarii au şi constituit GOPAC – Organizaţia Mondială a Parlamentarilor Împotriva Corupţiei[57].

b) Rezoluţia 1492 (2006) privind Sărăcia şi lupta împotriva corupţiei în statele membre ale CoE[58]: se recomandă simplificarea procedurilor birocratice, instituirea de reguli pentru declararea averii funcţionarilor, publicarea de către autorităţi a informaţiilor despre fonduri, salariu adecvat, descentralizarea şi acordarea autonomiei financiare organismelor locale sau regionale, introducerea unor sisteme de analizare a sesizărilor de corupţie, asigurarea de formare specializată pentru magistraţi şi poliţişti, creşterea independenţei şi transparenţei sistemului de justiţie, luarea măsurilor disciplinare împotriva corupţilor din sistemul public şi privat.

 

2.2. La nivelul Consiliului Miniştrilor[59]:

a. Programul de acţiune împotriva corupţiei (1996), întocmit de Grupul Multidisciplinar împotriva Corupţiei, a fost adoptat de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei ca urmare a recomandărilor celei de-a 19-a Conferinţe a miniştrilor europeni ai justiţiei desfăşurată în La Valetta în 1994.

b. Cele 20 de Principii Directoare pentru Lupta împotriva Corupţiei (1997) adoptate prin Rezoluţia (97) 24[60] invită statele membre să includă în legislaţia naţională şi practica lor aceste principii şi dispune ca Grupul Multidisciplinar împotriva Corupţiei să alcătuiască un instrument de monitorizare a implementării acestor principii şi a instrumentelor internaţionale adoptate.

 

Cele 20 de principii sunt:

(1) luarea de măsuri eficace de prevenire a corupţiei - sensibilizarea opiniei publice şi promovarea comportamentelor etice;

(2) incriminarea corupţiei naţionale şi internaţionale;

(3) persoanele care au sarcina de a preveni corupţia, de a ancheta, urmări penal şi sancţiona infracţiunile de corupţie să beneficieze de independenţa şi autonomia necesare în exercitarea atribuţiilor lor, ca ele să fie libere de orice influenţă incompatibilă cu statutul lor şi să dispună de mijloace corespunzătoare pentru obţinerea probelor; asigurarea protecţiei persoanelor care ajută autorităţile în lupta contra corupţiei şi protejarea secretului investigaţiilor;

(4) luarea măsurilor corespunzătoare pentru sechestrarea şi confiscarea bunurilor provenite din corupţie;

(5) luarea măsurilor pentru a evita cazurile de folosire a persoanelor juridice drept paravan pentru mascarea infracţiunilor de corupţie;

(6) limitarea imunităţilor faţă de anchete, urmărire penală şi sancţiuni legate de infracţiunile de corupţie la gradul necesar într-o societate democratică;

(7) sprijinirea specializării persoanelor şi organismelor care au misiunea de a combate corupţia şi acordarea mijloacelor şi pregătirii necesare în exercitarea funcţiilor;

(8) a se asigura că legislaţia fiscală şi autorităţile care au sarcina de a o aplica contribuie la combaterea corupţiei într-un mod eficient şi coordonat, printre altele de a nu acorda prin lege sau practică  deducerea fiscală a comisioanelor nelegale sau a altor cheltuieli legate de acte de infracţiuni de corupţie;

(9) a se asigura că în organizarea, funcţionarea şi procesele decizionale ale administraţiilor publice se ţine cont de necesitatea combaterii corupţiei, în special prin asigurarea unui înalt grad de transparenţă compatibil cu eficienţa  activităţii lor;

(10) a se asigura că regulile privind drepturile şi obligaţiile agenţilor publici ţin cont de exigenţele combaterii corupţiei şi prevad măsuri disciplinare corespunzătoare şi eficiente; favorizarea, în acest sens, a elaborării unor instrumente potrivite, cum ar fi codurile de conduită, pentru a  preciza comportamentul aşteptat de la agenţii publici;

(11) a se asigura că activităţile administraţiilor publice şi din sectorul public sunt supuse unei proceduri corespunzătoare de control al conturilor;

(12) a sublinia rolul procedurii de verificare a conturilor în  prevenirea şi depistarea corupţiei în afara administraţiei publice;

(13) a se asigura că sistemul de responsabilitate şi răspundere publică ia în consideraţie consecinţele actelor de corupţie comise de agenţii publici;

(14) adoptarea de proceduri transparente privind piaţa publică în scopul favorizării concurenţei loiale şi a descurajării corupătorilor;

(15) încurajarea adoptării de către reprezentaţii aleşi a codurilor de conduită şi favorizarea adoptării unor reguli de finanţare a partidelor politice şi campaniilor electorale, menite a descuraja corupţia;

(16) garantarea libertăţii mass-media de a primi şi transmite informaţii privind dosarele de corupţie, sub rezerva unor limite necesare într-o societate  democratică;

(17) a se asigura că dreptul civil ţine cont de necesitatea de a combate corupţia şi de a prevedea, printre altele, remedii eficiente pentru cei ale căror drepturi şi interese sunt afectate de aceasta;

(18) încurajarea cercetărilor ştiinţifice în domeniul corupţiei;

(19) a se asigurara că, în toate aspectele de combatere a corupţiei, se iau în consideraţie legăturile posibile ale acesteia cu criminalitatea organizată şi spălarea banilor;

(20) dezvoltarea unei cât mai largi cooperări internaţionale în toate domeniile de combatere a corupţiei.

 

c. Convenţia penală privind corupţia[61] şi Convenţia civilă privind corupţia[62] elaborate în cadrul Programului de acţiune împotriva corupţiei, de către Grupul Multidisciplinar împotriva Corupţiei.

 

Convenţia penală privind corupţia (1999) reglementează obligativitatea adoptării de măsuri legislative adecvate de către statele semnatare pentru incriminarea următoarelor forme de corupţie: (1) faptele de corupţie activă, respectiv pasivă, săvârşite de agenţii publici naţionali şi străini; de parlamentarii naţionali, străini şi membri în adunările parlamentare internaţionale; de funcţionarii  internaţionali; de judecătorii naţionali, străini, internaţionali şi agenţi ai curţilor internaţionale; cea din sectorul privat; (2) traficul de influenţă; (3) spălarea de bani rezultaţi din infracţiunile de corupţie; (4) infracţiuni în legătură cu corupţia. Convenţia stabileşte necesitatea adoptării unor sancţiuni şi măsuri efective, proporţionale şi descurajatoare, inclusiv privarea de libertate care să atragă extrădarea. Se prevede necesitatea răspunderii penale a persoanei juridice, care să fie supusă unor sancţiuni penale sau de altă natură.

Convenţia civilă privind corupţia (1999) stabileşte pentru prima dată pe plan internaţional reguli civile în privinţa corupţiei: statele trebuie să adopte remedii efective pentru persoanele care au suferit pagube de pe urma infracţiunilor de corupţie care să le permită să îşi apere drepturile şi interesele, inclusiv posibilitatea de a obţine compensări pentru câştigul nerealizat. Convenţia prevede, de asemenea, obligaţia statelor părţi de a prevedea în dreptul lor intern responsabilitatea statului pentru actele de corupţie săvârşite de funcţionarii săi, precum şi măsuri de protecţie a salariaţilor care denunţă actele de corupţie. Convenţia conţine şi prevederi referitoare la cooperarea internaţională a statelor părţi în procedurile civile în cauzele de corupţie, mai ales în ce priveşte notificarea actelor, obţinerea de probe în străinătate, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti emise în străinătate.

 

d. Rezoluţia (99) 5 privind GRECO: Grupul de state împotriva corupţiei (GRECO) monitorizează implementarea standardelor CoE în domeniul anticorupţiei şi asigură punerea în aplicare a dispoziţiilor convenţiilor asupra corupţiei[63]. GRECO are structura unui comitet format din reprezentanţi ai statelor membre, fiind deschis participării şi altor state care au contribuit la lucrările Grupului Multidisciplinar Împotriva Corupţiei (SUA, Canada, Japonia, Mexic, Belarus, Georgia şi Bosnia-Herţegovina). Grupul efectuează evaluări anuale, în urma cărora elaborează rapoarte confidenţiale pe baza cărora GRECO poate face recomandări statelor membre în scopul ameliorării legislaţiei şi practicii naţionale de combatere a corupţiei.

Printre concluziile misiunii de experţi GRECO din octombrie 2001 în România, se numără îngrijorarea că instituţiile cele mai implicate în combaterea corupţiei, inclusiv poliţia şi magistratura, sunt de asemenea afectate de fenomenul corupţiei, fiind necesară respectarea cu stricteţe a recomandărilor specifice făcute ţării noastre.

În cadrul rundei a doua de evaluări, din decembrie 2007, GRECO a analizat conformarea României la cele 15 cerinţe anterioare. Raportul concluzionează că România a făcut eforturi evidente în ceea ce priveşte confiscarea produselor corupţiei într-un număr extins de situaţii, introducerea răspunderii penale pentru persoanele juridice, îmbunătăţirea accesului publicului la documentele oficiale şi consolidarea schimbului de informaţii între instituţii în legătură cu persoanele juridice. Însă, se reţine că s-au înregistrat doar progrese restrânse în ceea ce priveşte majoritatea recomandărilor, progresele fiind de altfel absente în ceea ce priveşte recomandările legate de introducerea unor reguli adecvate pentru angajarea şi cariera funcţionarilor publici în general, armonizarea regulilor şi principiilor legate de refuzul de a primi cadouri, pregătirea inspectorilor fiscali în domeniul descoperirii eventualelor acte de corupţie. GRECO îndeamnă România să se angajeze cu hotărâre în politici anticorupţie destinate în mod clar implementării integrale a recomandărilor[64].

 

e. Modelul de Cod de Conduită a Agenţilor Publici: Codul a fost adoptat prin Recomandarea nr. (2000)10 şi este însoţit de un memoriu explicativ[65]. Statelor membre  li se recomandă să îl folosească ca model atunci când concep codurile de conduită pentru proprii agenţi publici, înţelegându-se prin aceasta persoanele angajate în cadrul unei autorităţi publice, însă nu şi reprezentanţii publici aleşi, membrii guvernului şi personalul care exercită funcţii judiciare. Rezultă că acesta este aplicabil magistraţilor când nu exercită funcţii judiciare în cadrul instanţei (de exemplu, când sunt membri în comisii de licitaţie, comisii de concurs, comisii de evaluare), precum şi personalului auxiliar de specialitate din instanţe şi parchete.

Finalitatea codului constă în precizarea regulilor în materie de integritate şi conduită a agenţilor publici, de a acorda ajutor acestora în respectarea lor şi de a informa publicul cu privire la conduita pe care au dreptul să o pretindă de la agenţii publici.

Codul defineşte conflictul de interese ca fiind situaţia în care agentul public are un interes privat care ar influenţa sau ar părea că influenţează exercitarea cu imparţialitate şi obiectivitate îndatoririle legale. Acest interes privat include orice avantaj pentru agentul oficial sau al familiei, al rudelor apropiate, prieteni sau persoane ori organizaţii cu care are sau a avut relaţii de afaceri sau politice, fie că este financiar sau vreo altă obligaţie civilă.

Codul impune respectarea legilor, politeţe, loialitate, competenţă, imparţialitate; solicită să se evite conflictele de interese reale, potenţiale sau aparente; să se păstreze confidenţialitatea; să fie semnalate ordinele sau conduitele ilegale, neetice sau penale; agentul public să declare interesele, să nu desfăşoare activităţi incompatibile cu funcţia sa, iar activităţile sale publice sau politice să nu slăbească încrederea în serviciul public; agentul public să nu accepte cadouri sau invitaţii care îi pot afecta imparţialitatea, să refuze şi să semnaleze foloasele care nu i se cuvin; să nu returneze favoruri; să nu abuzeze de poziţia sa pentru a obţine avantaje; să se asigure că bunurile proprietate publică sunt folosite în mod util, eficace şi economic; la recrutare, numire şi promovare să se verifice integritatea; superiorii răspund pentru faptele angajaţilor dacă nu au luat măsurile necesare şi trebuie să ia măsuri anticorupţie cum ar fi atragerea atenţiei asupra respectării legilor şi regulamentelor, pregătire adecvată anticorupţie, să fie atenţi la dificultăţile financiare sau de altă natură a personalului, să fie ei înşişi exemplu de integritate; agentul nu se poate angaja ulterior într-o funcţie unde poate folosi informaţiile obţinute anterior sau dacă anterior a intervenit ca agent public într-un caz şi acum ar procura un avantaj entităţii care l-a angajat; să nu acorde tratament preferenţial sau privilegiat foştilor agenţi publici.

 

f. Concluziile celei de-a cincia Conferinţe Europene a serviciilor specializate în combaterea corupţiei desfăşurată în 15 - 17 nov. 2000 la Istanbul, Turcia, cu tema: „Anchetarea, urmărirea şi sancţionarea în cazurile de corupţie”.

 

Concluziile Conferinţei sunt următoarele:

- este nevoie de o strategie globală şi cooperare între diversele organisme competente; de transparenţă în serviciile publice, iar publicul este cel abilitat să controleze procedurile şi substanţa deciziilor administrative;

- media trebuie folosită în campaniile anticorupţie; publicul să fie vigilent şi să coopereze cu autorităţile; studiile de percepţie a publicului şi al celor care utilizează serviciile publice pot servi la înţelegerea fenomenului;

- justiţia penală trebuie să ofere sancţiuni efective, proporţionale şi descurajante în caz de infracţiuni de corupţie, care să fie întregite de măsuri administrative precum demiterea din funcţie; cercetarea unor infracţiuni de corupţie duce deseori la descoperirea altor infracţiuni precum cele de fals sau spălare de bani;

- procurorul trebuie să fie independent, iar poliţia judiciară trebuie să acţioneze independent;

- imunitatea politicienilor trebuie să fie doar pentru actele legate de exercitarea funcţiilor lor; obligaţia procurorilor de a informa autorităţile administrative înainte de a cerceta sau urmări un oficial public este un obstacol la funcţionarea adecvată a sistemului judiciar;

- secretul bancar nu poate fi opus procurorilor; natura secretă şi complexitatea infracţiunilor presupune tehnici speciale de investigare, care să fie descrise în lege şi desfăşurate de poliţişti cu înalt grad de pregătire şi sub controlul unei autorităţi judiciare;

- trebuie să se apeleze la servicii specializate şi să se coopereze în schimbul de informaţii cu alte organisme;

- agenţii sub acoperire nu trebuie să provoace comiterea de infracţiuni; se recunoaşte importanţa informatorilor; angajaţii care iau cunoştinţă de comiterea unor acte de corupţie trebuie să le raporteze, trebuie protejaţi martorii şi colaboratorii justiţiei;

- este controversată acordarea impunităţii totale celui care denunţă un act de corupţie pe care l-a comis, mai ales dacă denunţul a fost făcut după mult timp sau în caz de începere iminentă a cercetărilor. 

g. Programul OCTOPUS[66] este Programul împotriva corupţiei şi crimei organizate în Europa. El a debutat în 1996.

 

Participanţii la Conferinţa din 2003 intitulată „Serviciile specializate în anticorupţie: bune practici europene” au ajuns la următoarele concluzii:

- serviciile specializate în anticorupţie ar trebui să fie responsabile de conducerea şi coordonarea implementării strategiei naţionale anticorupţie;

- o astfel de strategie trebuie să cuprindă trei elemente – aplicare, prevenire şi educare; ea trebuie să se aplice în sectorul public, dar şi privat;

- în lupta împotriva corupţiei trebuie implicată întreaga comunitate;

- serviciile specializate trebuie să fie competente în cercetarea infracţiunilor de corupţie, dar şi cu privire la infracţiuni conexe sau asimilate corupţiei; orice sesizare cu privire la comiterea unei infracţiuni de corupţie trebuie cercetată; serviciile administrative anticorupţie trebuie să trimită sesizarea la organele competente cu investigarea infracţiunilor şi să fie informate cu privire la rezultat;

- suportul şi încrederea publicului sunt date de independenţa şi autonomia operaţională a serviciilor specializate, respectiv răspunderea pentru acţiunile lor, care trebuie prevăzute în lege; activităţile desfăşurate trebuie să respecte drepturile omului; trebuie asigurate fondurile adecvate; orice activitate trebuie să fie transparentă, doar dacă nu se impune nevoia de confidenţialitate a unei anchete;

- selecţia personalului acestor servicii trebuie să se bazeze doar pe merit şi să includă verificarea integrităţii; personalul trebuie să se supună codului de conduită; trebuie organizată formarea continuă specială a personalului; performanţa serviciului trebuie măsurată regulat prin indicatori calitativi şi cantitativi, precum şi prin cercetarea percepţiei şi atitudinii publicului, iar evaluările GRECO pot fi o bază de plecare.

 

Conferinţa din 2006 intitulată „Corupţia şi Democraţia” a avut pe agendă patru chestiuni: finanţarea partidelor politice, activitatea de lobby, conflictele de interese, respectiv corupţia, justiţia şi democraţia.

Cu privire la conflictele de interese, concluziile conferinţei sunt pentru luarea în considerare a Ghidului OECD cu privire la gestionarea conflictelor de interese în serviciul public şi recomandările GRECO din runda a doua de evaluare.

În privinţa influenţelor nepotrivite asupra justiţiei, se insistă asupra separaţiei dintre cele trei puteri; cele şase principii de conduită din Principiile de la Bangalore sunt declarate esenţiale în ghidarea comportamentului judecătorilor; trebuie întărită independenţa celor care anchetează, urmăresc şi judecă infracţiunile de corupţie; aceştia trebuie să fie responsabili faţă de populaţie; s-a remarcat existenţa unor influenţe nepotrivite, abuzuri şi practici corupte în recrutarea şi promovarea judecătorilor, durata mandatului, salariile, activităţi extrajudiciare, schimbarea locului de muncă, standardele de conduită şi mecanismul disciplinar; problemele de etică şi practicile corupte apar mai ales în justiţia penală; regulile de conduită sunt un instrument de întărire a integrităţii judiciare; declaraţiile financiare sunt un instrument pentru monitorizarea conflictelor de interese; publicul trebuie implicat în alcătuirea politicilor din justiţie, trebuie crescută transparenţa cu privire la activitatea magistraţilor.

h. Codul bunei administrări, anexă la Recomandarea nr. 7 (2007) privind buna administrare[67].

Recomandarea consideră buna administrare ca un aspect al bunei guvernări. Buna administrare depinde de calitatea organizării şi a managementului, trebuie să răspundă la nevoile societăţii, să menţină şi să apere proprietatea publică şi alte interese publice, să excludă orice forme de corupţie. Se recomandă promovarea de către statele membre a principiului bunei administrări, promovarea bunei administrări printr-o organizare şi funcţionare a administraţiilor publice care să fie eficiente, eficace şi economice (indicatori de performanţă, controale periodice, calitatea serviciilor), promovarea dreptului la bună administrare în interesul tuturor, adoptând normele din Codul anexat.

Codul dezvoltă principiul legalităţii, al egalităţii, al imparţialităţii, al proporţionalităţii, al securităţii juridice, al termenului rezonabil, al participaţiunii, al respectării vieţii private şi al transparenţei; prezintă regimul actelor administrative, de la modul lor de elaborare până la punerea în executare, precum şi căile de atac şi posibilităţile de despăgubire în cazul pagubelor produse ca urmare a emiterii acestora.

 

2.3. Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni[68]. Acesta este un organism consultativ din cadrul Consiliului Europei specializat în materie de independenţă, imparţialitate şi competenţa judecătorilor. Este alcătuit dintr-un judecător din fiecare stat membru şi emite opinii (avize). Opinia nr. 3, intitulată „Principiile şi regulile ce guvernează conduita profesională a judecătorilor, în special etica, comportamentul neadecvat şi imparţialitatea judecătorilor” răspunde la trei întrebări: 1. „Ce standarde de conduită ar trebui să se aplice judecătorilor?”; 2. „Cum ar trebui formulate standardele de conduită?”; 3. „Ce se întâmplă dacă judecătorilor li se aplică răspunderea penală, civilă şi disciplinară?”. Potrivit acestei opinii, puterile încredinţate judecătorilor sunt strict legate de valorile de justiţie, adevăr şi libertate; standardele de conduită care se aplică judecătorilor sunt corolare acestor valori şi o condiţie a încrederii în administrarea justiţiei. Prin urmare, judecătorii ar trebui să îşi îndeplinească îndatoririle fără favoritisme şi fără a da dovadă de prejudecăţi sau idei preconcepute şi trebuie să se comporte în aşa fel încât să evite conflictele de interese şi abuzul de putere. Judecătorii care în exerciţiul funcţiunii comit fapte ce ar fi considerate infracţiuni în orice circumstanţe (de exemplu, acceptă mită) nu pot beneficia de imunitate faţă de procesul penal ordinar.

Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni[69]. Acesta este de asemenea,  un corp consultativ al Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei. A a fost înfiinţat în 2005 pentru a instituţionaliza adunările ce se desfăşurau până atunci drept Conferinţe ale Procurorilor Generali din Europa. O astfel de conferinţă, care a avut loc la Budapesta, a adoptat la 31 mai 2005 un „Ghid European asupra eticii şi conduitei procurorilor”[70]. Ghidul recomandă procurorilor să nu favorizeze părţile, să nu se lase influenţaţi de interesele proprii, ale familiei sau ale altor persoane, să nu folosească informaţiile astfel obţinute pentru a servi nejustificat în interesul lor sau al terţilor, să nu accepte cadouri, avantaje sau ospitalitate din partea unor terţi care le-ar putea compromite integritatea, echitatea şi imparţialitatea.

3. Instrumente la nivelul Uniunii Europene

Obiectivul UE în politicile anticorupţie[71] este de a stabili o abordare comună la  nivel european. Propriile instrumente ale UE sunt:

 

a. Convenţia privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor Europene (1995)[72] .

 

Convenţia este însoţită de un raport explicativ (1996) şi completată de două Protocoale (1996, 1997), fiecare însoţite la rândul lor de rapoarte explicative, toate adoptate de Consiliul Uniunii Europene. Primul protocol pune accent pe definiţia conceptelor de „agent”, „corupţie activă şi pasivă”, ca şi pe armonizarea şi sancţionarea infracţiunilor de corupţie.

 

b. Convenţia privind Lupta împotriva corupţiei implicând oficiali ai Comunităţilor Europene sau oficiali ai statelor membre ale UE, adoptată de Consiliul Uniunii Europene (1997)[73].

 

Convenţia este însoţită de un memoriu explicativ (1998). Ea prevede obligaţia pentru statele membre de a incrimina actele care constituie corupţia activă şi pasivă, în special când sunt comise de/sau cu privire la parlamentari, miniştri, judecători, auditori în exercitarea funcţiei lor, ca şi de/sau cu privire la membri în Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea de Justiţie Europeană sau Curtea de Conturi a Comunităţii Europene. Statele trebuie să ia măsuri ca actele de corupţie, precum şi instigarea sau participarea la ele să fie sancţionate efectiv, proporţional şi descurajator, inclusiv cu privarea de libertate care să ducă la extrădare.

 

c. Comunicarea finală (2003) 317 a Comisiei Europene către Consiliul European, Parlamentul European şi Comitetul Economic şi Social asupra politicii UE împotriva corupţiei[74].

 

Principiile acesteia sunt: asumarea politică la nivel înalt a luptei anticorupţie, implementarea de fiecare stat membru a instrumentelor internaţionale anticorupţie, dezvoltarea instrumentelor de investigare şi alocarea personalului specializat în lupta împotriva corupţiei, introducerea standardelor de integritate, dar şi sprijinirea statelor candidate în introducerea unei legislaţii adecvate, transparenţa fondurilor publice şi îmbunătăţirea mediului socio-economic. Scopul este reducerea corupţiei în toate formele sale şi la toate nivelele, în ţările şi instituţiile din UE, dar şi în afara sa.

 

d. Decizia-cadru 2003/568/JHA din 22.07.2003 a Consiliului Uniunii Europene privind combaterea corupţiei în sectorul privat[75].

Potrivit Deciziei, corupţia activă şi pasivă comisă de organizaţiile cu profit sau non-profit din sectorul privat trebuie incriminată; inclusiv persoanele juridice trebuie să răspundă pentru asemenea acte. Limita superioară a sancţiunii trebuie să fie de cel puţin 1-3 ani închisoare, precum şi oprirea temporară sau definitivă a dreptului de a face comerţ.

 

e. Oficiul European Anti-Fraudă (1999)[76] a fost înfiinţat pentru a efectua anchetele administrative în caz de comitere a fraudelor, corupţiei sau altor ilegalităţi ce afectează interesele financiare ale Uniunii Europene, inclusiv abaterile în cadrul instituţiilor europene.

 

f. Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea[77].

 

Potrivit acesteia, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia a confisca, în totalitate sau în parte, instrumentele şi produsele care sunt rezultatul unei infracţiuni ce se sancţionează cu o pedeapsă privativă de libertate cu o durată mai mare de un an, sau bunurile de o valoare corespunzătoare acestor produse. Ca urmare, trebuie implementate atribuţii de confiscare sporite: fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită a confisca în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată în următoarele cazuri: (1) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei; (2) în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei; (3) în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată.

 

4. Alte programe anticorupţie şi de integritate publică

 

4.1. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa[78] 

OSCE este cea mai mare organizaţie regională din lume care reuneşte 56 de membri. Înfiinţată prin The Helsinki Final Act (1975), OSCE asistă statele participante la îmbunătăţirea bunei guvernări şi lupta împotriva corupţiei prin: promovarea ratificării şi implementării Convenţiei ONU împotriva corupţiei; organizarea atelierelor de lucru la nivel naţional şi regional cu privire la instrumente legale internaţionale şi bune practici; asistenţa la cerere în construcţie instituţională, în special cu privire la formarea funcţionarilor publici; distribuirea Manualului OSCE de Bune Practici în Combaterea Corupţiei (2004)[79].

 

Acest manual se adresează legislativului, agenţilor publici, mediei, ONG-urilor, oamenilor de  afaceri, societăţii civile în sens larg. Manualul descrie studii de caz. Capitolele se referă la transparenţa politicului, finanţarea partidelor politice şi campaniilor electorale, conflictele de interese şi declaraţiile de avere, activitatea de lobby, imunitatea politică şi judiciară, etica în administraţia publică, achiziţii publice, licenţe şi concesiuni, dreptul penal şi implementarea legislaţiei penale (acest capitol tratează poliţia şi procurorii), privatizări şi proceduri anticorupţie, strategii naţionale anticorupţie, comisii anticorupţie, media şi societatea civilă, sistemul judiciar (acest capitol priveşte judecătorii şi avocaţii). În concluzii se reaminteşte că sunt necesare strategii anticorupţie clare şi campanii publice efective, coduri de conduită şi carte ale cetăţenilor, modernizarea procedurilor birocratice, încurajarea şi protejarea avertizorilor, teste regulate de integritate, trebuie implicată societatea civilă, accesul la informaţii publice este esenţial şi trebuie folosit internetul, mărirea salariilor este o soluţie dar numai pentru cei cu funcţii mici, noile legi anticorupţie trebuie puse în aplicare, reglementările cu privire la probe trebuie adaptate la specificul infracţiunilor de corupţie (legile nu trebuie să fie un obstacol al urmăririi penale), o lege a ilicitului poate fi un vârf de lance al unei campanii anticorupţie, sunt necesare sisteme de monitorizare a percepţiei publicului, a impactului corupţiei în afaceri, măsurarea nivelului corupţiei în diverse sectoare. De asemenea, trebuie să se predea metode de management, politici anticorupţie şi etică în instituţiile de educaţie.

Strict cu privire la instanţe, manualul subliniază necesitatea existenţei independenţei instituţionale, a promovării codurilor de conduită, a unor conducători cu mari calităţi, a inspecţiilor asupra instanţelor şi consistenţei hotărârilor judecătoreşti, a unui mecanism de plângere din partea publicului, a meritocraţiei în numiri şi promovări, a unor comitete a justiţiabililor care se întâlnesc şi discută cu judecătorii despre remedii ale funcţionării instanţelor, a supravegherii personalului auxiliar care manipulează dosare şi lucrează la repartizarea acestora, a publicării datelor despre dosare pe web.

  4.2. Iniţiativa Regională Anticorupţie (RAI) este noua denumire, începând cu octombrie 2007, a Pactului de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, adoptat în 1999. Constă în înţelegeri la nivel politic înalt de a asista Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Moldova, Muntenegru, România şi Serbia în implementarea instrumentelor internaţionale şi regionale anticorupţie, promovarea bunei guvernări şi a unei administraţii publice de încredere, promovarea supremaţiei legii, transparenţei şi integrităţii, promovarea unei societăţi civile active.

  4.3. Partenerii Europeni Împotriva Corupţiei[80]. EPAC este o reţea a autorităţilor însărcinate cu monitorizarea şi anchetarea poliţiei naţionale şi a organismelor anticorupţie. Din România, sunt membri ai EPAC: Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă[81] şi Direcţia Generală Anticorupţie[82] din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, respectiv Direcţia Naţională Anticorupţie[83].     
Reţeaua are întâlniri anuale. Prin Declaraţia de la Helsinki din 2007, subliniază necesitatea independenţei organismelor naţionale care supraveghează poliţia şi a autorităţilor naţionale anticorupţie, independenţă ce trebuie întărită în special în raport cu structurile ierarhice din care fac parte. Aceasta mai arată că trebuie să existe o legislaţie specifică, resurse bugetare adecvate şi accesibilitate din partea publicului; trebuie alcătuite standarde minime şi bune practici pentru a reliefa independenţa şi responsabilitatea; să întărească respectarea drepturilor omului în activitatea de poliţie, să asigure transparenţa, imparţialitatea şi integritatea în activitatea lor; trebuie să fie întărite legăturile între instituţiile responsabile cu educarea, prevenirea şi combaterea corupţiei. 
Prin Declaraţia de la Lisabona din 2005 se încurajează includerea valorilor drepturilor omului şi a cunoştinţelor etice în selectarea şi instruirea personalului de poliţie; diseminarea practicilor privind drepturile omului şi în special cele legate de folosirea forţei şi a armelor de foc; întărirea încrederii între populaţie, ONG-uri şi forţele de poliţie. În fine, prin Declaraţia de la Viena din 2004 se subliniază importanţa libertăţii presei ca un mijloc major şi indispensabil de luptă împotriva corupţiei într-o societate democratică.  

4.4. Instrumente ale Transparency International (TI) [84]

 

TI este unul dintre cei mai importanţi actori în domeniul corupţiei pe plan mondial. Fondată în 1993, este cea mai mare organizaţie internaţională non-guvernamentală dedicată combaterii corupţiei, punând la aceeaşi masă societatea civilă, oameni de afaceri şi instituţii în cea mai puternică coaliţie globală, generând practic o mişcare anticorupţie. Prin secretariatul său (cu sediul la Berlin) şi peste 90 de filiale independente în întreaga lume, activează la nivel naţional şi internaţional pentru a frâna cererea şi oferta în domeniul corupţiei: la nivel internaţional, TI desfăşoară campanii cu privire la efectele dăunătoare ale corupţiei, susţine politicile de reformă, activează pentru implementarea convenţiilor multilaterale de către guverne, corporaţii şi bănci; la nivel naţional, filialele desfăşoară activităţi pentru creşterea nivelului de responsabilitate şi transparenţă, monitorizând performanţa principalelor instituţii, făcând presiuni pentru reformele necesare într-o manieră non-politică (lobby) şi adunând laolaltă persoanele îngrijorate de corupţia din ţara lor.

TI a fost implicată în redactarea celor mai importante instrumente internaţionale anticorupţie, cum ar fi Convenţia ONU împotriva Corupţiei, Convenţia Africană împotriva Corupţiei, Convenţia OECD pentru combaterea mitei. TI a dat o nouă conotaţiei mitei, incluzând în corupţie acceptarea de cadouri şi conflictele de interese.

Pentru lupta împotriva corupţiei, TI foloseşte expertiza oferită de filialele naţionale şi Secretariatul Internaţional; dezvoltă coaliţii cu factorii de decizie din toate sectoarele societăţii – instituţii, organizaţii tip think-tank, societatea civilă; analizează şi diagnostichează corupţia măsurând scopul, frecvenţa, manifestările sale prin studii, sondaje, indici, dar nu investighează cazuri individuale de corupţie; desfăşoară campanii adresate populaţiei pentru a atenţiona asupra efectului imediat şi de lungă durată al corupţiei, pentru a realiza rolul fiecăruia în stoparea corupţiei, pentru a oferi soluţii la nivel internaţional, naţional şi local, şi pentru a presa publicul în a solicita reforme.

În cele ce urmează vom expune instrumentele specifice ale TI în domeniul anticorupţiei:

 

a. Studiile asupra Sistemului Naţional de Integritate

Promovarea integrităţii şi prevenirea corupţiei implică un model holistic al instituţiilor implicate din sectoarele public, privat şi al societăţii civile. Sunt consideraţi a fi principalii piloni ai Sistemului Naţional de Integritate următorii: Executivul, Legislativul, Partidele politice, Birourile electorale, Instituţia supremă de control a conturilor, Sistemul judiciar, Sectorul Public, Poliţia şi Parchetele,  Achiziţiile publice, Avocatul Poporului, Agenţiile de luptă împotriva corupţiei, Media, Societatea civilă, Sectorul privat, Administraţia judeţeană şi locală, Instituţiile internaţionale. Cadrul este oferit în lucrarea „National Integrity Source Book” aparţinând lui Jeremy Pope (2002)[85].

Pe baza acesteia, TI a întocmit Manualul Anticorupţie[86] (2004), un instrument pentru asistenţa în procesul de concepere şi aplicare a măsurilor anticorupţie. Poate fi folosit de practicieni din orice ţară şi cuprinde elemente cheie care sunt actualizate în mod regulat.

 

b. Indicele de Percepţie a Corupţiei (CPI)[87], lansat pentru prima dată în 1995, este cel mai cunoscut instrument din lume de măsurare al percepţiei corupţiei răspândire în rândul agenţilor publici la nivelul fiecărei ţări. Pentru măsurarea corupţiei dintr-un stat se preferă, astfel, experienţa şi percepţia celor care se confruntă direct cu realitatea corupţiei din acea ţară, căci este dificilă evaluarea nivelului de corupţie pe baza unor date empirice concrete, cum ar fi cuantumul mitei plătite sau numărul de condamnări.  În acest din urmă caz, datele nu reflectă nivelul real de corupţie, ci arată mai degrabă capacitatea procurorilor, judecătorilor şi a mediei de a descoperi cazuri de corupţie.

Măsurile recomandate la nivel mondial cu ocazia lansării CPI în 2007 subliniază nevoia îmbunătăţirii independenţei, integrităţii şi răspunderii publice a sistemului judiciar, în vederea creşterii credibilităţii acestuia; pentru funcţionarea optimă a justiţiei, procedurile judiciare trebuie să fie protejate de influenţa politicului, iar judecătorii trebuie să se supună unei reglementări disciplinare şi unui cod de conduită, beneficiind totodată de imunitate limitată. În 2008 se recomandă o consolidare a mecanismelor de control şi răspundere: fie că este vorba despre o ţară săracă sau nu, provocarea de a controla corupţia necesită instituţii guvernamentale şi sociale funcţionale; în ţările sărace, corupţia este vădită în justiţie, iar controlul instituţional ineficient; pentru a putea reduce corupţia este nevoie de instituţii puternice, de domnia legii, de o presă independentă şi de o societate civilă activă.

În 2007, România a ocupat locul 69 din 179 de ţări, cu un punctaj de 3,7 din 10 posibile (1-cel mai corupt; 10-cel mai puţin corupt), fiind perceput drept statul cel mai corupt din UE, unde media era de 6,51. În 2008, indicele României a urcat la 3,8 puncte, fiind depăşit de Bulgaria în topul celor mai corupte state din UE; pe plan mondial, România ocupă acum locul 70 din 180 de ţări[88]. TI-Ro recomandă aplicarea unui standard unitar în ceea ce priveşte cercetarea si sancţionarea tuturor cazurilor de corupţie şi înlăturarea oricăror filtre suplimentare, care pot impieta asupra înfăptuirii justiţiei, respectiv întărirea jurisdicţiilor administrativ-disciplinare în toate componentele sectorului public: magistraţi, funcţionari publici, personal contractual.

 

Tabel nr. 3: Indicele de Percepţie a Corupţiei (TI)

 

c. Indicele Plătitorilor de Mită (BPI)[89] este un clasament a celor mai mari ţări exportatoare, în funcţie de dispoziţia firmelor lor de a da mită în afara graniţelor naţionale. Până în prezent au fost realizate patru ediţii ale acestui indice, în 1999, 2002, 2006 şi 2008. România nu a fost inclusă în acest Indice, neîndeplinind condiţia de a fi lider în exportul regional sau mondial.

 

d. Barometru Global al Corupţiei (GCB) este un sondaj lansat în 2003, ce măsoară atât percepţia publicului larg asupra corupţiei, cât şi experienţa oamenilor legate de acest fenomen. Barometrul colectează opiniile publicului asupra celor mai corupte elemente ale sectorului public, asupra acelor aspecte ale vieţii (viaţa de familie, mediul de afaceri sau cel politic) cel mai afectate de corupţie, precum şi asupra acţiunilor întreprinse de guverne pentru a lupta împotriva corupţiei[90].

În 2007 s-a constatat că, la nivel mondial, publicul larg continuă să perceapă parlamentele şi partidele politice ca cele mai corupte instituţii, în timp ce experienţa directă arată că în poliţie şi în sistemul judiciar nivelul mitei este cel mai înalt. Consecinţa este că instituţii cheie din societate, în special instituţii cu un rol esenţial în asigurarea integrităţii şi răspunderii publice a guvernelor, sunt compromise. Faptul că sistemul judiciar este al doilea în topul celor mai corupte instituţii, după poliţie, ridică mari îndoieli asupra garanţiilor de care beneficiază cetăţenii pentru acces egal la justiţie; sarcina unor instituţii precum sistemul judiciar şi poliţia este sancţionarea faptelor de corupţie – dacă ele sunt compromise de mită, aşa cum arată Barometrul din 2007, atunci mecanismele de punere în aplicare a legii, esenţiale pentru eficacitatea eforturilor anticorupţie, sunt obstrucţionate, iar încrederea publicului subminată.

Ediţia din 2007 a Barometrului arată că respondenţii cu venituri mici şi medii sunt cel mai grav afectaţi de corupţia mică, deoarece probabilitatea ca ei să plătească mită pentru a obţine servicii publice este mai mare decât respondenţii cu venituri mari. Acest rezultat este valabil în egală măsură pentru ţările bogate şi sărace: peste tot în lume cei care câştigă mai puţin trebuie să dea mită mai des.

În 2008, percepţia asupra multor instituţii publice rămâne negativă. Publicul continuă să identifice partidele politice ca fiind instituţia cea mai coruptă, în timp ce experienţele directe ale respondenţilor arată că poliţia, urmată de cadastru şi sistemul judiciar, au cea mai mare înclinaţie spre a pretinde mită. Rezultatul este că instituţii cheie în societate, în mod particular instituţii fundamentale pentru integritatea şi responsabilitatea guvernului şi pentru garantarea drepturilor omului, sunt compromise. Este neîndoielnic că legitimitatea guvernării este subminată de corupţie.

 

În 2007, 33% dintre cei intervievaţi recunosc că au dat mită, iar instituţiile cele mai corupte rămân partidele politice şi Parlamentul cu 3.9 puncte, justiţia cu 3.8 puncte, poliţia şi sistemul de sănătate cu 3.7 puncte. Sondajul relevă că în ultimele 12 luni, respondenţii sau cineva apropiat lor au intrat în contact cu justiţia în procent de 10%, din care unui procent de 11% li s-a cerut mită, iar 10% declară că au dat mită; valoarea mitei a fost în medie de 114,6 euro. Cei care au intrat în contact cu poliţia sunt 16%, din care unui procent de 9% li s-a cerut mită, iar 11% au dat mită poliţiştilor; valoarea mitei a fost de 114,8  euro[91].

În 2008, recunoaște că plătește mită 14% din populaţie (faţă de media de 5% în Europa sau chiar 5% în Bulgaria), iar instituţiile cele mai corupte sunt partidele politice şi Parlamentul cu 4,3 puncte, urmate de justiţie cu 4,2, mediul de afaceri cu 3,8 şi, pentru prima dată într-o poziţie fruntaşă, media cu 3,4 puncte. Sondajul relevă că în ultimele 12 luni, respondenţii sau cineva apropiat lor au intrat în contact cu justiţia în procent de 6%, din care 8% declară că au dat mită. Cei care au intrat în contact cu poliţia sunt 10%, din care 13% au dat mită poliţiştilor[92].

Scara de notare este de la 1 (deloc corupt) la 5 (cel mai corupt). De altfel, perceperea intensităţii corupţiei de către public este direct proporţională cu nivelul ierarhic al principalelor instituţii publice sau ale puterii.

 

Plătitori de mită

Partide politice

parlament

Sistem legislativ/

justiţie

Mediul de afaceri

sector privat

media

Servicii medicale

poliţie

Sistem de educaţie

Birouri de înregistrări/

eliberări permise

Venituri la stat

ONG-urile

utilităţi

Armata

Organizaţii religioase

2008

14%

4,3

4,3

4,2

3,8

3,4

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2007

33%

3,9

3,9

3,8

3,6

2,8

3,7

3,7

3

2,9

2,6

2,6

2,4

2,4

2,2

2006

20%

4,1

4

3,9

4

2,9

3,8

3,6

3,2

2,8

2,2

2,9

2,3

2,5

2,3

2005

22%

3,8

3,6

3,7

3,4

2,7

3,6

3,6

2,9

2,9

2,4

2,5

2,5

2,4

2,1

2004

25%

4,2

4

4,1

3,7

2,6

3,9

3,8

3,3

3,4

2,9

2,7

2,5

2,4

2,2

 

Tabel nr. 4: GCB-Instituţiile cele mai afectate de corupţie în România în 2004-2008.

 

 

 

Sistemul de educaţie

Justiţie

Servicii medicale

Poliţie

Eliberare documente

Utilităţi

Venituri la stat

Servicii imobiliare

Contact în ultimele 12 luni (respondentul sau cineva apropiat)

33%

6%

49%

10%

15%

58%

53%

12%

Au dat mită

7%

8%

22%

13%

6%

2%

3%

4%

Tabel nr. 5: GCB-Contactul cu instituţiile publice şi plătitorii de mită

 

 

e. Raportul Global asupra Corupţiei (GCR) este întocmit în fiecare an pe o anumită temă, ca o publicaţie, ce reprezintă o analiză complexă a situaţiei corupţiei la nivelul întregii lumi. Raportul centralizează ştiri şi analize ale experţilor şi susţinătorilor mişcării anticorupţie, care evidenţiază evoluţiile recente privind corupţia. Fiecare Raport acoperă o perioadă de 12 luni, din luna Iulie până în luna Iunie a anului următor, şi analizează impactul corupţie într-un sector specific, incluzând studii detaliate din diferite ţări[93].

Raportul lansat în 24 mai 2007 tratează Corupţia din sistemul judiciar[94], scopul publicaţiei fiind acela de a fi un ghid pentru analizarea corupţiei judiciare la nivel naţional şi o sursă de inspiraţie pentru reforme în sistem. Manualul subliniază enorma provocare pentru mişcarea anticorupţie a asigurării respectării legilor anticorupţie şi a asigurării funcţionării sistemului judiciar; o justiţie curată este centrală în lupta anticorupţie, iar folosirea funcţiei judiciare pentru câştig privat poate semnifica totodată o toleranţă mare la corupţia din societate. Concluzia critică a Raportului este subminarea justiţiei prin corupţie în multe ţări şi refuzarea dreptului fundamental la un proces echitabil şi imparţial al părţilor[95]. În Anexa I a prezentului studiu am ataşat traducerea rezumatului acestui raport.

În fiecare an, GCR este însoţit de un Raport Naţional asupra Corupţiei (RNC)[96], publicaţie a Transparency International România, ce îşi propune să facă o sinteză selectivă a celor mai importante evoluţii în plan legislativ, instituţional şi politic, pe perioada anului anterior publicării sale.

 

Potrivit GCR din 2007, corupţia sistemului judiciar se întâlneşte în întreaga lume şi împiedică accesul cetăţeanului la un proces echitabil, independent şi imparţial; aceasta erodează creşterea economică, prin neîncrederea pe care o au investitorii. Populaţia săracă suferă cel mai mult, fiind nevoită să plătească o mită pe care nu şi-o permite.

Corupţia judiciară include folosirea improprie a banilor şi a puterii, spre exemplu situaţia în care un judecător angajează membrii ai familiei sale în cadrul instanţei pe care o conduce sau manipulează contractele de construcţii sau achiziţionare de echipament. Corupţia judiciară se poate manifesta, de asemenea, prin influenţarea alocării cauzelor către judecători sau în cadrul altor proceduri premergătoare procesului, spre exemplu atunci când funcţionarii sunt mituiţi pentru a “pierde” documente sau probe. Acest fenomen poate influenţa orice proces sau împăcare a părţilor, precum şi punerea în aplicare a deciziilor instanţei şi a pedepselor.

Mita, cealaltă manifestare negativă a corupţiei judiciare, poate apărea oriunde pe parcursul procedurilor judiciare. Aşa cum demonstrează cele 32 de rapoarte naţionale cuprinse în GCR, judecătorii pot accepta mită pentru întârzierea sau accelerarea unui proces, pentru acordarea sau respingerea apelurilor, pentru a influenţa alţi judecători sau pur şi simplu pentru a da o anumită soluţie într-un caz. Oficialii din sistemul judiciar pot cere mită în schimbul unor servicii care ar trebui să fie gratuite; avocaţii pot să ceară „onorarii” adiţionale pentru grăbirea sau întârzierea unor cazuri, sau pentru a direcţiona clienţii către judecători care sunt cunoscuţi pentru faptul că acceptă mită. Factorii care influenţează susceptibilitatea judecătorilor de a primi mită sunt salariile scăzute, dar nu numai. Condiţiile de lucru nesigure, inclusiv promovări şi transferuri inechitabile, precum şi lipsa pregătirii profesionale continue, vulnerabilizează judecătorii şi personalul auxiliar al instanţelor.

Cu privire la România, RNC din 2007 reţine impactul redus al reformelor asupra relaţiei cetăţenilor cu sistemul judiciar; slaba capacitate administrativă a instituţiilor din sistemului judiciar şi a voinţei conducătorilor de instanţe şi parchete pentru implementarea reformelor; lipsa de integritate în instanţe, arhive, grefe; corupţia şi lipsa transparenţei în administrarea justiţiei, în special dintre justiţiabili şi personalul auxiliar, rămân probleme de anvergură sistemică; magistraţii înşişi invocă presiuni din partea media, politicienilor, grupurilor de interese economice, şefilor; deciziile magistraţilor sunt impredictibile, conflictele de interese sunt des întâlnite; reclamaţiile justiţiabililor se rezolvă cu greutate; cetăţenii nu îşi cunosc propriile drepturi; capacitate diminuată a CSM de a împiedica folosirea abuzivă a puterii de către magistraţi[97].

 

GCR din 2007 este întregit de un Advocacy Toolkit[98], un instrument de lucru ce oferă sfaturi membrilor societăţii civile pentru combaterea corupţiei din ţara lor. Manualul conţine strategii de advocacy şi exemple de planuri din unele ţări, oferă explicaţii cu privire la corupţia judiciară, recomandări de combatere şi instrumente de analizare a corupţiei judiciare.

 

Toolkit-ul dezvoltă mai mulţi indici de evaluare a garanţiilor împotriva corupţiei judiciare, grupaţi în două categorii: 1. Cerinţele de sistem pentru o justiţie curată: garanţii pentru protecţia independenţei justiţiei; condiţii bune de muncă pentru judecători; numirea judecătorilor; răspundere (responsabilitate legală; proceduri administrative clare; justificarea folosirii resurselor publice; cod de conduită; consecinţele abaterilor); transparenţă şi resurse (proceduri transparente; educaţie; materiale şi resurse); 2. Responsabilitatea actorilor implicaţi în sistemul de justiţie: responsabilitatea judecătorilor şi a puterii judecătoreşti; responsabilitatea legislativului şi executivului; rolul asociaţiilor de judecători; rolul procurorilor; rolul avocaţilor; rolul indivizilor şi firmelor; rolul mediei şi jurnaliştilor; societatea civilă; programele de reformă judiciară ale donorilor.

 



[1]Justice must not only be done; it must also be seen to be done” – opinia judecătorului Lord Hewart CJ în cazul Rex v. Sussex Justices, Ex parte McCarthy [1924].

[2] Montesquieu, Despre spiritul legilor, partea XI, cap.4, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

[3] Lord Acton, istoric britanic, profesor la Universitatea din Cambridge, 1887, în The Biographical Encyclopedia, Cambridge, University Press, 1988, p. 6.

[4] Cererea de admitere a României în ONU a fost aprobată de Adunarea Generală la 14 decembrie 1955, prin Rezoluţia 995 (X). Centrul de Informare al ONU şi-a deschis biroul în România în 1970. ONU este reprezentată în România de 11 fonduri, programe şi agenţii specializate. Detalii la www.onuinfo.ro.

[5] Code of Conduct for Law Enforcement Officials, adoptat prin Rezoluţia 36/169 din 17 decembrie 1979. Prin „law enforcement officials” se înţelege orice persoană cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de arestare şi deţinere. Este disponibil la www2.ohchr.org/english/law/codeofconduct.htm.

[6] Guidelines for the effective implementation of the Code of Conduct for Law Enforcement Officials adoptat de Consiliul Economic şi Social prin rezoluţia 1989/61, disponibil la  http://tinyurl.com/ghidcondoficiali.

[7] International Code of Conduct for Public Officials a fost adoptat prin Rezoluţia 51/59 a Adunării generale ONU din 12 decembrie1996, disponibilă la www.un.org/documents/ga/res/51/a51r059.htm. Prin „agenţi publici”, Codul se referă la persoane care exercită o funcţie publică.

[9] Pagina web a The United Nations Office on Drugs and Crime specializată pe probleme de corupţie este www.unodc.org/unodc/en/corruption/index.html.

[10] International Group for Anti-Corruption Coordination a fost organizat de UNODC împreună cu reţeaua GPAC. Printre membrii IGAC se numără: Consiliul Europei, Biroul European Anti-Fraudă (OLAF), Interpol, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economica (OECD), Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Transparency International, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Mondială, UNODC. A se vedea www.igac.net.

[11] Denumirea originală este „The United Nations Handbook on Practical Anti-Corruption Measures for Prosecutors and Investigators”, disponibil la www.unodc.org/pdf/crime/corruption/Handbook.pdf.

[12] Denumirea originală este: „The United Nations Anti-Corruption Toolkit”, disponibil la www.unodc.org/pdf/crime/corruption/toolkit/corruption_un_anti_corruption_toolkit_sep04.pdf.

[13] Denumirea originală este: „Compendium of International legal instruments on Corruption”, disponibil la www.unodc.org/pdf/corruption/publications_compendium_e.pdf.

[14]The United Nations Manual on Anti-Corruption Policies”, la:

www.unodc.org/pdf/crime/gpacpublications/manual.pdf.

[15] Compendiumul conţine 55 de instrumente ONU grupate în patru părţi: I. Deţinuţi, sancţiuni neprivative de libertate, Justiţie juvenilă şi Justiţie restaurativă; II. Înţelegeri legale, instituţionale şi practice pentru cooperarea internaţională; III: Prevenirea infracţiunilor şi Problemele victimelor; IV. Buna guvernare, Independenţa justiţiei şi Integritatea personalului din justiţia penală. Este disponibil în întregime la www.unodc.org/unodc/en/justice-and-prison-reform/compendium.html.

[16] www.unodc.org/pdf/compendium/compendium_2006_part_04_01.pdf. În concret este vorba de: Codul de conduită al oficialilor ce aplică legea (1979), Linii directoare pentru implementarea efectivă a acestui cod (1989), Principiile de bază privind folosirea forţei şi a armelor de foc de către persoanele responsabile de aplicarea legii (1990), Principiile de bază ale Independenţei Justiţiei (1985), Procedurile de implementare efectivă a acestor principii (1989), Principiile de bază privind Rolul Avocaţilor (1990), Linii Directoare privind Rolul Procurorilor (1990), Codul Internaţional de Conduită a Agenţilor Publici (1996), Declaraţia ONU împotriva Corupţiei şi Mitei în Tranzacţiile Comerciale Internaţionale (1996).

[17] Disponibil la www.ohchr.org/Documents/Publications/Compilation1.1en.pdf. Acesta conţine 22 de instrumente internaţionale (pp.273-433): Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor (1955), Principiile fundamentale referitoare la tratamentul deţinuţilor (1990), Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse oricărei forme de arestare sau deţinere (1988), Regulile ONU pentru protejarea minorilor privaţi de libertate (1990), Declaraţie cu privire la protecţia tuturor persoanelor contra torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante (1975), Convenţia contra torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante (1984), Protocolul facultativ la această convenţie (2002), Principiile de etică medicală aplicabile personalului sanitar în protecţia prizonierilor şi deţinuţilor contra torturii şi altor pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante (1982), Principiile privind mijloacele de anchetare efectivă în caz de tortură şi alte pedepse şi tratamente crude, inumane sau degradante (2000), Garanţii pentru protejarea drepturilor persoanelor pasibile de pedeapsa cu moartea (1984), Codul de conduită pentru persoanele responsabile de aplicarea legilor (1979), Principiile de bază privind folosirea forţei şi a armelor de foc de către persoanele responsabile de aplicarea legii (1990), Regulile minime ale ONU privind măsurile non-privative de libertate (Regulile de la Tokio, 1990), Ansamblul de reguli minime ale ONU privind administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing, 1985), Linii directoare referitoare la copii în sistemul de justiţie penală (1997), Principiile directoare ale ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyad, 1990), Declaraţia principiilor fundamentale ale justiţiei asupra victimelor criminalităţii şi victimelor abuzului de putere (1985), Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei (1985), Principiile de bază privind Rolul Avocaţilor (1990), Linii Directoare privind Rolul Procurorilor (1990), Principii relative la o efectivă prevenire şi investigare a execuţiilor extrajudiciare, arbitrarii şi sumare (1989), Declaraţie asupra protecţiei tuturor persoanelor de dispariţii forţate (1992).

[18] Vienna Declaration on Crime and Justice: Meeting the Challenges of the Twenty-first Century a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 55/59 din 4 dec. 2000 şi este disponibilă cu planul de acţiune aferent la www.unodc.org/pdf/compendium/compendium_2006_part_02_02.pdf.

[19] Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei (numită şi Convenţia de la Merida) a fost adoptată New York de Adunarea Generală prin Rezoluţia nr. 58/4 din 31octombrie 2003. A intrat în vigoare în 14 decembrie 2005. Până în prezent a fost semnată de peste 140 state. Ea a fost semnată de România chiar la Merida, Mexic, pe 9 decembrie 2003 şi a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 365/15.09.2004, publicată în M. Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004.

[20] Este vorba de programul StAR (the Stolen Asset Recovery). Strategia UNODC este disponibilă la www.unodc.org/documents/about-unodc/strategy-brochure.pdf.

[22] The International Association Of Anti-Corruption Authorities, la www.iaaca.org.

[23] Detalii, afişe, spoturi audio şi video la www.unodc.org/unodc/en/about-unodc/9-December.html.

[25] Principiile sunt disponibile în lb.rom. pe site-ul www.inm-lex.ro.

[27] Campania cuprinde postere, afişe, broşuri şi include un spot TV în care un ofiţer de poliţie, un membru într-o comisie electorală şi un ofiţer de frontieră refuză mita care li se oferă, la www.unodc.org/yournocounts.

[28] The United Nations Development Programme, la www.undp.org. Programul implică 166 de ţări. UNDP are birou în România din 1971. În momentul de faţă se implementează Programul de ţară 2005-2009 care se concentrează pe: guvernare democratică şi dezvoltare descentralizată; dezvoltare economică şi socială; crearea unui mediu sănătos pentru a susţine dezvoltarea durabilă.

[29] CONTACT este un acronim pentru Country Assessment in Accountability and Transparency. Este disponibil în lb. engl şi lb.fr. la www.undp.org/governance/docs/AC_guides_contact.htm.

[30] Anti-corruption practice note, suscit.

[31] UNDP, „Institutional Arrangements to Combat Corruption - A Comparative Study:

http://tinyurl.com/comparativestudy2005.

[33] ATI înseamnă: accountability (responsabilitate, tratată sub toate formele: financiară, administrativă, politică şi socială), transparency (transparenţa, adică facilitarea accesului cetăţenilor la informaţii şi la înţelegerea de către ei a mecanismului de luare a deciziilor) şi integrity (integritatea, care este definită ca incoruptibilitate, sinonimă cu onestitate).

[35] Detalii la www.unglobalcompact.org. Reţeaua reuneşte companii din 100 de ţări. Nu are reprezentanţi în România.

[36] Site-ul The World Bank este www.worlbank.org.  Banca Mondială are birou în România din 1992. Ţara noastră s-a alăturat Băncii Mondiale în 1972. Secţiunea rezervată anticorupţiei este la www.worldbank.org/corruption.

[37] Materialele sunt disponibile la adresa http://go.worldbank.org/3023X91SE0.

[38] Materialele sunt disponibile la adresa  http://go.worldbank.org/HC5BA9D380.

[39] Materialele sunt disponibile la adresa http://go.worldbank.org/3X2A5GMIH0.

[40] The Organisation for Economic Cooperation and Development a fost înfiinţată în 1960, reuneşte 30 de state membre şi are relaţii cu alte 100 de state şi organizaţii. România nu este membru OECD. Detalii la www.oecd.org; sectorul pentru anticorupţie este la adresa www.oecd.org/corruption. Prin H.G. nr.1607/2004 s-a aprobat înfiinţarea şi funcţionarea Centrului Român de Informare şi Documentare, cu sediul în cadrul Institutului de Economie Naţională al Academiei Române şi a Punctului de Informare şi documentare OECD în cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Site-ul său este www.ince.ro/oecd.htm.

[41] Principles for managing ethics in the public service au fost aprobate de Consiliul OECD prin Recomandarea din 23 aprilie 1998 şi sunt destinate a fi folosite de conducătorii de instituţii la nivel naţional. Sunt disponibile la www.oecd.org/dataoecd/60/13/1899138.pdf.

[42] Ghidul este disponibil şi în lb.rom. la www.oecd.org/dataoecd/13/19/2957377.pdf.

[43] The Anti-Corruption Network for Eastern Europe and Central Asia, la www.oecd.org/corruption/acn.

[44] Documentele Forumului la www.state.gov/www/global/narcotics_law/global_forum/appendix2.html. Din România au participat membrii din Ministerul Justiţiei, Ministerul Administraţiei şi Internelor, S.R.I. şi Parchetul General.

[45] Prin „personalul din justiţie şi securitate” se înţeleg toţi cei care au un rol esenţial în menţinerea supremaţiei legii, cum ar fi poliţişti, poliţişti de frontieră, personalul militar, procurori, judecători.

[48] Documentele forumului la www.cgu.gov.br/ivforumglobal.

[49] Documentele forumului la www.globalforum5.gov.za.

[50] INTERPOL a fost creată în 1923 pentru a facilita cooperarea internaţională a poliţiei. Reuneşte 186 de state, printre care şi România. Detalii la  www.interpol.int.

[51] Este vorba de Rezoluţia Adunării Generale a INTERPOL nr. 4 de la a 68-a sesiune din 8-12 noiembrie 1999, la  www.interpol.int/Public/ICPO/GeneralAssembly/AGN68/Resolutions/AGN68RES4.asp.

[55]România a ratificat Statutul Consiliului Europei prin Legea nr. 64/4.10.1993, publicată în M. Of.  nr. 238 din 04 octombrie 1993. Biroul de Informare al CoE la Bucureşti a fost înfiinţat în 2002. Detalii la www.coe.ro.

[56] Role of parliaments in fighting corruption la http://tinyurl.com/parlcorupt.

[57] The Global Organization of Parliamentarians Against Corruption (GOPAC), la http://gopacnetwork.org.

[58] Poverty and the fight against corruption in the Council of Europe member states la http://tinyurl.com/coecorupt.

[59] Concluziile Comitetului Miniştrilor pot fi formulate, dacă este cazul, ca recomandări adresate guvernelor. Comitetul poate invita guvernele membrilor să-i facă cunoscute măsurile luate cu privire la o atare recomandare (art. 15 lit. b.2 din Statutul Consiliul Europei, semnat la Londra în 5 mai 1949 şi intrat în vigoare la 3 august 1949).

[60] Disponibilă la www.coe.int/greco.

[61] Convenţia penală asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg în 27 ianuarie 1999, a fost ratificată de România prin Legea nr. 27/16.01.2002, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002.

[62] Convenţia civilă asupra corupţiei, adoptată la Strasbourg la 4 noiembrie 1999, a fost ratificată de România prin Legea nr.147/01.04.2002, publicată în M. Of. nr. 260 din 18 aprilie 2002.

[63] În decembrie 2007, GRECO avea 46 de state membre (printre care şi SUA) şi 6 organisme internaţionale ca observatori. România este membru fondator al GRECO. A se vedea www.coe.int/greco. Mai menţionăm şi existenţa MONEYVAL – Comitetul experţilor pentru evaluarea măsurilor împotriva spălării banilor şi finanţarea terorismului, înfiinţat în 1997 la nivelul Consiliului Europei, www.coe.int/moneyval.

[64] Raportul a fost aprobat la 07.12.2007 şi este disponibil în lb.rom. la www.just.ro

[65] Codul şi explicaţiile sale sunt disponibile la www.coe.int/greco.

[66] Programul este cofinanţat de Consiliul Europei şi Comisia Europeană. Detalii disponibile la www.coe.int/cybercrime.

[67] Adoptată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei la 20.06.2007  http://tinyurl.com/Rec-2007-7.

[68] Site-ul CCJE este www.coe.int/ccje. Opinia nr. 3 este disponibilă şi în lb.rom.

[69] A se vedea www.coe.int/ccpe.

[70] Cunoscut şi sub numele „Ghidul de la Budapesta”, este disponibil la www.coe.int/t/dghl/cooperation/ccpe/conferences/ .

[72] Convention on the protection of the Union's financial interests a fost publicată în Jurnalul Oficial C 316 din 27.11.1995 şi a intrat în vigoare în 17.10.2002, la  http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l33019.html.

[73] Convention on the fight against corruption involving officials of the European Communities or officials of Member States of the European Union a fost publicată în Jurnalul Oficial 195 din 25.06.1997, la http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l33027.html.

[74] Communication from the Commission to the Council, the European Parliament and the European Economic and Social Committee - On a comprehensive EU policy against corruption Com (2003) 317 final nu este publicată în Jurnalul Oficial; e disponibilă la http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l33301.html.

[75] Council Framework Decision 2003/568/JHA of 22 July 2003 on combating corruption in the private sector, în Jurnalul Oficial L 192 din 31.07.2003, pp.54-56, la http://europa.eu/scadplus/leg/en/lvb/l33308.html.

[76] Site-ul OLAF este http://ec.europa.eu/olaf.

[77] Publicată în Jurnalul Oficial  L 68  din  15 martie 2005, pp. 49-51.

[78] Site-ul OSCE este www.osce.org.

[79] Manualul este disponibil în şapte limbi, la www.osce.org/eea/item_11_13568.html.

[80] European Partners Against Corruption, la www.epac.at.

[81] DGIPI acţionează pentru culegerea, procesarea, stocarea şi valorificarea informaţiilor privind: monitorizarea grupărilor criminale implicate în săvârşirea de infracţiuni grave, cu moduri de operare deosebite, ce se manifestă ca fenomene şi necesită investigaţii complexe, de lungă durată (trafic de droguri, asasinate la comandă, fapte de corupţie, contrabandă, migraţie ilegală, trafic de persoane, monedă falsă, trafic de capitaluri, criminalitate financiară, criminalitate informatică); monitorizarea operaţiunilor cu produse şi tehnologii strategice, cu dublă utilizare, supuse controlului destinaţiei finale; implementarea şi controlul modului în care se aplică normele legale în materia informaţiilor clasificate, inclusiv cele NATO, precum şi protecţia patrimoniului, misiunilor şi personalului Ministerului Internelor şi Reformei Administrative; coordonarea tehnică şi aplicarea Strategiei Departamentale a Ministerului Internelor şi Reformei Administrative în domeniul prevenirii şi combaterii terorismului şi a acţiunilor conexe acestuia, precum şi cooperarea cu instituţiile naţionale strategice, abilitate în domeniu; cooperarea internă şi internaţională în materie, cu agenţiile de aplicare a legii. A se vedea www.dgipi.ro.

[82] DGA a fost înfiinţată în baza Legii nr.161/30.05.2005 şi este structura specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor pentru prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului ministerului. A se vedea  www.mai-dga.ro.

[83] DNA a fost înfiinţată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 sub denumirea inițială de Parchetul Naţional Anticorupţie, ca un parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie. În prezent este structură cu personalitate juridică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, specializată în lupta împotriva corupţiei la nivel înalt şi mediu. Site-ul este www.pna.ro.

[84] Site-ul organizaţiei este www.transparency.org.

[85] Disponibilă în peste 20 limbi la www.transparency.org/publications/sourcebook.

[87] Disponibil la www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/index.html. CPI este un indice compozit, care se bazează pe datele privind corupţia din sondajele specializate efectuate de mai multe instituţii independente de renume. El reflectă opinia oamenilor de afaceri şi a analiştilor din întreaga lume, inclusiv a experţilor din ţările evaluate. Sondajele folosite pentru elaborarea CPI pun întrebări legate de folosirea incorectă a funcţiei publice în beneficiu particular, cu accent, de exemplu, pe luarea de mită de către oficiali pentru achiziţii publice, delapidarea fondurilor publice sau întrebări care verifică puterea politicilor anticorupţie, în acest fel înglobând atât corupţia politică, cât şi cea administrativă.

[88] În 2008, cele mai puţin corupte 10 ţări sunt Danemarca, Noua Zeelandă, Suedia, Singapore, Finlanda, Elveţia, Islanda, Olanda, Australia, Canada. Cele mai corupte sunt Congo, Guinea Ecuatorială, Ciad, Guinea, Sudan,  Afganistan, Haiti, Irak, Myanmar, Somalia.

[90] GCB reflectă viziunea publicului asupra corupţiei, în timp ce CPI se bazează pe opiniile experţilor. Primul reflectă experienţe individuale asupra corupţiei (corupţia mică), celălalt reflectă percepţiile unor observatori informaţi asupra corupţiei în sectorul public şi în politică. Deşi diferite, rezultatele celor două instrumente sunt corelate (în 2007, indicele de corelare este 0.66).

[93] Raportul din 2007 a tratat corupţia din sistemul judiciar. În 2009, GCR analizează corupţia în sectorul privat, în 2008 GCR a analizat corupţia din sectorul apei, în 2006 corupţia din sectorul de sănătate publică, în 2005 corupţia în lucrările de construcţii şi în zonele de reconstrucţie post-conflict, iar în 2004 corupţia politică.

[94] GCR este disponibil în întregime la www.transparency.org/publications/gcr/download_gcr. Cele mai importante aspecte ale GCR sunt surprinse de o prezentare disponibilă pe site-ul TI-Ro, la adresa www.transparency.org.ro/politici_si_studii/studii/global_coruptie/2007/index.html.

[95] TI, GCR 2007, p. xix-xxi.

[98] TI, Combating Corruption in Judicial Systems – Advocacy Toolkit, la http://tinyurl.com/advtoolkit.