01 MODALITĂŢI DE REZOLVARE A CONFLICTELOR

Stabilirea drepturilor încălcate de către persoanele fizice sau juridice şi repararea pagubelor produse acestora, reinstaurarea ordinii de drept încălcate prin comiterea unei infracţiuni ori sancţionarea abuzurilor autorităţilor faţă de particulari constituie finalitatea oricărei proceduri ce se desfăşoară în faţa judecătorului. Într-un cadru solemn şi respectând formalităţile edictate de lege, judecătorul este chemat să tranşeze cu putere de lege disputa dintre stat şi individ sau cea născută doar între indivizi, pronunţând o hotărâre la finalul unui proces judiciar, prin care până la urmă se stabileşte care dintre părţi câştigă şi care pierde.

Alături de conceptul clasic de „proces”, teoria recentă a organizării judiciare consacră şi alte două sintagme, pentru a ţine seama de evoluţia şi dinamica realităţilor sociale moderne: „procesul fără procedură” şi „proceduri fără proces”.[1]

 

a. Procesul fără procedură înseamnă că părţile nu supun litigiul unei soluţionări tranşate în favoarea uneia sau celeilalte prin intermediul instanţei, ci apelează la un mecanism care să permită o soluţionare amiabilă a acestuia. Legitimarea acestui mecanism vine din libertatea contractuală a părţilor care decid astfel să evite un judecător şi, deci, regulile clasice de procedură. În această categorie intră modurile alternative de soluţionare a litigiilor (ADR[2]), printre care se include şi medierea asupra căreia vom stărui în mod deosebit în studiul de faţă. „Judecătorul” este unul privat, care aplică anumite reguli proprii fiecărui astfel de litigiu, procedura desfăşurându-se de regulă într-un cadru confidenţial.

 

La fel ca şi justiţia etatică, ADR are ca scop restabilirea ordinii sociale. Ceea ce îi este specific însă, e o anumită funcţie de pacificare a conflictelor, deci s-ar putea spune că într-un fel contribuie la armonia socială: părţile au oportunitatea ca, dincolo de litigiul dintre ele, să menţină relaţiile anterioare şi pe viitor, realizând că acel litigiu a fost generat doar de o neînţelegere care a fost în final soluţionată în mod avantajos pentru toţi cei implicaţi. Tocmai de aceea, regula este că reglementarea amiabilă a disputei nu poate fi obligatorie. Dacă totuşi înţelegerea dintre părţi nu se poate realiza, ele îşi păstrează dreptul de a se adresa unui judecător clasic.

 

b. Procedurile fără proces se aplică deciziilor care sunt executorii de plin drept şi despre care se presupune că provoacă destinatarului un anumit prejudiciu. Intră în această categorie deciziile administrative cum ar fi concedierea unui salariat, excluderea unui asociat, aplicarea măsurilor disciplinare. Numai dacă destinatarul acestor măsuri va apela la justiţia tradiţională, atunci contestaţia sa va fi analizată în cadrul unui proces clasic, cu toate garanţiile specifice unei proceduri echitabile.



[1] A se vedea Serge Guinchard, Monique Bandrac, Constantin S. Delicostopoulus ş.a, Droit processuel. Droit commun et droit compare du proces, Edition Dalloz, 3e edition, 2005, p. 997-1005.

[2] ADR – acronim pentru Alternative Dispute Resolution, adică acel sistem de soluţionare a litigiilor în afara unui proces judiciar. Evoluţia tehnologică a determinat chiar apariţia unor sisteme speciale de ADR, cum ar fi ODR – Online Dispute Resolution, utilizată mai ales în domeniul comerţului electronic (a se vedea, de exemplu, www.ecodir.org sau www.eclip.org).