04 STANDARDE INTERNAŢIONALE PRIVIND MEDIEREA

Medierea este o instituţie nouă în ţara noastră. Reticenţa cu privire la succesul ei este încă destul de mare. Lipsa unui program de conștientizare nu doar a publicului, dar şi a practicienilor din domeniul juridic fac ca această instituţie să nu fie cunoscută şi nici apreciată suficient.

De aceea, ni se pare esenţial să fie făcute cunoscute eforturile la nivel internaţional în acest domeniu pentru a cunoaşte istoricul reglementărilor şi a vedea importanţa ce se acordă acestei instituţii pe plan extern.

 

4.4.1. Instrumente europene privind medierea

4.4.1.1. Reglementări generale

 

Preocupări europene în privinţa medierii există de mulţi ani. Astfel, rolul crescând al judecătorului în a încuraja soluţionarea amiabilă a cauzei a fost subliniat la nivelul Consiliului Europei în cuprinsul mai multor recomandări ale Comitetului Miniştrilor:[1]

 

- în Recomandarea nr. (81) 7 privind mijloacele de facilitare a accesului la justiţie se prevede la punctul 3 că trebuie luate măsuri pentru facilitarea sau, după caz, încurajarea concilierii părţilor sau a soluţionării conflictelor pe cale amiabilă înainte de demararea procedurii judiciare sau pe parcursul unei proceduri deja iniţiate;

 

- în Recomandarea nr. (86) 12 privind măsurile de prevenire şi reducere a încărcăturii instanţelor se prevede la obiectivul 1 încurajarea de către statele membre, în cazurile potrivite, a rezolvării pe cale amiabilă a diferendelor fie în afara sistemului judiciar, fie înainte sau în timpul procedurii judiciare. În acest scop, recomandarea arată că statele membre ar putea lua în considerare măsurile următoare: a) să prevadă, cu avantaje potrivite, proceduri de conciliere care, prealabil sau la începutul procedurii judiciare, ar avea drept scop rezolvarea litigiului; b) să încredinţeze judecătorilor, printre sarcinile lor principale, obligaţia de a căuta o soluţionare amiabilă a litigiului între părţi în toate cauzele în care este posibil, fie la începutul procedurii, fie în orice alt stadiu potrivit al acesteia; c) să consacre ca o obligaţie deontologică a avocaţilor sau să invite organele competente să le recunoască avocaţilor posibilitatea concilierii cu partea adversă înainte de a recurge la calea judiciară, ca şi în toate stadiile potrivite ale procedurii judiciare[2];

 

- în Recomandarea nr. (93) 1 privind accesul efectiv la justiţie al persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate materială se prevede la punctul 2a ca una din soluţiile menite să faciliteze accesul efectiv la mijloacele alternative de soluţionare a litigiilor pentru persoanele paupere: dezvoltarea implicării organizaţiilor non-guvernamentale sau a asociaţiilor de întrajutorare a persoanelor aflate în situaţie de mare dificultate materială în formele para-judiciare de soluţionare a conflictelor, cum sunt medierea şi concilierea;

 

- în Recomandarea nr. (94) 12 privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor principiul 5 prevede printre responsabilităţile judecătorului încurajarea părţilor să ajungă la o înţelegere amiabilă, acolo unde este potrivit acest lucru. Memorandumul explicativ care însoţeşte această recomandare arată următoarele:  această responsabilitate subliniază importanţa rolului de conciliator deţinut de judecător în planul eficienţei justiţiei. Este funcţia naturală a judecătorului să asigure reconcilierea părţilor: discuţiile sunt mai bune decât litigiul. Oricum, judecătorii trebuie să îşi îndeplinească această sarcină cu tact şi bun simţ şi într-o aşa manieră încât imparţialitatea lor să nu fie pusă la îndoială.

 

4.4.1.2. Reglementări speciale

 

În anii următori, Comitetul Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei a adoptat mai multe recomandări cu referire specială la  mediere:

 

- Recomandarea nr. 98 (1) privind medierea în materie de familie este aplicabilă mai ales în ceea ce priveşte divorţurile şi custodia copiilor. Medierea familială poate fi aplicată în orice litigiu dintre membrii aceleiaşi familii între care există fie legături de sânge, fie prin căsătorie, precum şi a celor între care există sau au existat legături de familie, aşa cum prevede legislaţia naţională, dar statele sunt libere să stabilească chestiunile sau cazurile specifice care pot fi soluţionate prin recurgere la medierea familială. Scopul acestui document nu este doar de a reduce încărcătura instanţelor, ci şi crearea unei soluţii mai bune şi acceptabile pentru părţi şi bunăstarea copiilor;

 

- Recomandarea nr. 99 (19) privind medierea în materie penală are scopul de a mări participarea activă a victimei şi a infractorului la procedurile penale. Recomandarea caută, pe de o parte, să recunoască interesul legitim al victimelor de a avea o voce puternică în a face faţă consecinţelor infracţiunii şi de a comunica cu infractorul, şi pe de altă parte, de a încuraja sentimentul răspunderii infractorului oferindu-i posibilitatea de a se reintegra şi de a se reabilita. Recomandarea oferă o definiţie a medierii în materie penală: aceasta reprezintă orice proces prin care victima şi infractorul au posibilitatea, dacă sunt de acord în mod liber, să participe în mod activ la soluţionarea problemelor care decurg din infracţiune cu ajutorul unui terţ imparţial (mediator);

 

- Recomandarea nr. (2001) 9 privind căile alternative la litigiile dintre autorităţile administrative şi persoanele private consacră mai multe soluţii care exclud tranşarea litigiului de către un judecător: recursul administrativ intern, concilierea, medierea, tranzacţia, arbitrajul;

 

- Recomandarea nr. 2002 (10) privind medierea în materie civilă defineşte medierea în domeniul civil: aceasta este un proces de rezolvare a disputei unde părţile negociază asupra obiectului disputat pentru a ajunge la o înţelegere cu asistenţa unuia sau mai multor mediatori.

 

Pentru implementarea acestor patru recomandări, Comisia Europeană pentru Eficienţa Justiţiei din cadrul Consiliului Europei a adoptat în anul 2007 trei Ghiduri (aplicabile în materie civilă, penală, respectiv în litigiile administrative).[3] Ele subliniază rolul pe care judecătorii trebuie să îl aibă în promovarea şi susţinerea medierii. Astfel, se prevede în mod expres că judecătorii au un rol important în dezvoltarea medierii. Ei ar trebui să fie capabili de a furniza informaţii, de a organiza şedinţe de informare cu privire la mediere şi, în caz de necesitate, de a invita părţile în litigiu să recurgă la mediere şi/sau să trimită cauza la mediere. Este deci important de a veghea ca serviciile de mediere să fie disponibile, fie prin crearea acestor servicii ca anexă a instanţelor judecătoreşti, fie orientând părţile la listele cu prestatorii de mediere.

 

De asemenea, ghidurile conţin îndrumări în ceea ce priveşte sensibilizarea judecătorilor în domeniul medierii. Faţă de rolul crucial al judecătorilor în propagarea culturii de rezolvare amiabilă a litigiilor, este esenţial ca în primul rând ei să fie cei informaţi şi să cunoască din plin procedura de mediere şi avantajele sale. Acest scop ar putea fi atins prin intermediul sesiunilor de informare şi a programelor de formare iniţială şi continuă care comportă elemente specifice ale medierii utile în munca cotidiană a jurisdicţiilor specifice. Este important de a întări atât legăturile instituţionale, cât şi pe cele personale între mediatori şi judecători/procurori. Aceasta ar putea fi realizat prin organizarea de conferinţe şi seminarii.

 

4.4.1.3. Recomandări ale judecătorilor europeni

În ceea ce priveşte implicarea directă a judecătorilor în funcţionarea instituţiei medierii, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, organism consultativ de pe lângă Consiliul Europei, a adoptat Opinia nr. 6 (2004) cu privire la judecarea echitabilă şi într-un termen rezonabil şi rolul judecătorilor în procese având în vedere mijloacele alternative de soluţionare a litigiilor.[4] Concluziile acestui document sunt următoarele:

 

c.1. Este necesară încurajarea dezvoltării mecanismelor ADR şi creşterea gradului de conştientizare a publicului cu privire la existenţa acestora, modul lor de funcţionare şi costurile aferente.

 

c.2. Pentru ADR trebuie sa fie pusă la dispoziţie asistenţa judiciară în aceeaşi modalitate ca pentru procedurile judiciare standard; atât resursele pentru asistenţa judiciară cât şi orice alte cheltuieli publice pentru sprijinirea ADR trebuie să facă parte dintr-un buget special, astfel încât cheltuielile aferente să nu fie suportate de bugetul pentru funcţionarea instanţelor.

 

c.3. Deşi, spre deosebire de ADR în cauzele civile, medierea în penal nu este folositoare pentru a micşora volumul de muncă actual din instanţe, aceasta poate avea un efect preventiv în privinţa viitoarelor încălcări ale legii; deoarece Recomandarea nr. R (99) 19 se concentrează numai asupra «medierii» între inculpat şi victimă, se impune necesitatea continuării cercetărilor asupra conceptului mai larg de «justiţie restaurativă», adică proceduri care permit redirecţionarea de la procesul penal obişnuit înainte ca acesta să înceapă, după ce a început până la pronunțarea hotărârii sau chiar în timpul executării pedepsei; deoarece mecanismele pentru justiţia restaurativă necesită o implementare mai atentă decât ADR în litigiile civile, căci aducerea victimelor în contact cu acuzaţii este un proces mult mai sensibil decât punerea faţă în faţă a ambelor părţi dintr-o cauza civilă, succesul unor astfel de mecanisme depinde în parte de o schimbare de tip cultural pentru practicienii de drept penal obişnuiţi cu procesul normal, ale cărui etape sunt judecata, apoi aplicarea pedepsei.

 

c.4. Recurgerea la mediere, în procedurile civile şi administrative, poate fi făcută la iniţiativa părţilor sau, alternativ, trebuie să i se permită judecătorului să o recomande; trebuie sa li se permită părţilor să refuze recurgerea la mediere; refuzul nu trebuie să încalce dreptul părţii de a obţine o hotărâre judecătorească în cauza sa.

 

c.5. În medierea penală, dacă o cauză penală este redirecţionată de la procesul obişnuit după ce acesta a început, este necesar un ordin al judecătorului; toate dispoziţiile în materie de justiţie restaurativă (sau, dacă e cazul, cele care nu se reduc la simple avertismente fără relevanţă juridică) trebuie să fie oficializată într-o modalitate judiciară.

 

c.6. Informaţiile furnizate în timpul operaţiunilor de mediere în litigiile civile şi administrative trebuie sa fie confidenţiale; obligaţia de confidenţialitate poate fi ridicată dacă există în acest sens o înţelegere între părţi; rămâne în discuţie dacă şi în ce măsură judecătorul poate lua în considerare refuzarea accesului la mediere sau acceptarea unei soluţii amiabile atunci când concepe dispozitivul hotărârii referitor la cheltuielile sau costurile procesului.

 

c.7. Obligaţia de confidenţialitate trebuie, de asemenea, să fie aplicată la ADR în cauze penale, mai ales în acele ţări unde urmărirea penală este obligatorie. Acest fapt ridică următoarea problemă: care trebuie să fie consecinţele recunoaşterii comiterii altor infracţiuni, din partea inculpatului sau a persoanelor care nu participă la procesul de mediere.

 

c.8. Atât in cauzele penale, cât şi în cele civile-administrative, mecanismele ADR trebuie să fie foarte strâns asociate cu sistemul instanţelor; dispoziţiile legale corespunzătoare sau practica instanţelor trebuie să confere judecătorului puterea de a redirecţiona părţile pentru a compărea în faţa unui mediator numit de instanţă şi competent în acest sens, care poate demonstra că are abilităţi şi calificări relevante, dar şi imparţialitatea şi independenţa necesară pentru acest tip de serviciu public.

 

c.9. Şi judecătorii pot avea rolul de mediator, deoarece aceasta permite punerea la dispoziţia publicului a cunoştinţelor juridice; cu toate acestea, este necesară păstrarea imparţialităţii acestora, în special asigurându-se că vor îndeplini această sarcină în alte litigii decât cele pe care ei trebuie să le soluţioneze.

 

c.10. Acordurile de mediere ADR trebuie să fie confirmate de către judecător, mai ales în cazurile în care trebuie luate în considerare măsuri executorii; în aceste cazuri, judecătorul trebuie să beneficieze de puteri de supervizare substanţiale, mai ales în ceea ce priveşte respectarea egalităţii dintre părţi, realitatea consimţământului lor faţă de măsurile cuprinse în acord şi respectarea legii şi a interesului public; în legătură cu aspectele specifice referitoare la medierea in cauzele penale, trebuie să fie incidente şi alte garanţii.

 

4.4.1.4. Izvoare ale Uniunii Europene

De asemenea, la nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe instrumente internaţionale în domeniul ADR[5]:

 

- Recomandarea Comisiei din 30 martie 1998 cu privire la principiile aplicabile organelor responsabile pentru soluţionarea extrajudiciară a litigiilor consumatorilor,[6] consacră principiile pe care trebuie să le întrunească toate organismele existente sau care urmează a fi create având competenţa de a rezolva extrajudiciar litigiile legate de consum, şi anume independenţa, transparenţa, contradictorialitatea, eficacitatea, legalitatea, libertatea, reprezentarea;

 

- Recomandarea Comisiei  din 4 aprilie 2001 cu privire la principiile aplicabile organelor extrajudiciare însărcinate cu soluţionarea consensuală a litigiilor consumatorilor:[7] recomandarea se aplică organismelor terţe responsabile cu procedura de soluţionare extrajudiciară a litigiilor în materie de consum care, indiferent de titulatură, încearcă să rezolve un litigiu prin apropierea părţilor pentru a le convinge să găsească o soluţie de comun acord. Ea nu se aplică serviciului de rezolvare a reclamaţiilor consumatorilor care implică o soluţionare directă de către firmă sau mecanismelor ce asigură acest serviciu pentru firmă sau în numele ei. Principiile propuse sunt imparţialitatea, transparenţa, eficacitatea, echitatea;

 

- Directiva  2008/52/CE  a  Parlamentului  European  şi a  Consiliului din  21 mai  2008 privind  anumite  aspecte  ale  medierii  în  materie  civilă  şi  comercială:[8] obiectivul directivei, care trebuie implementată de statele membre ale UE până la 21 mai 2011, este de a facilita accesul la soluţionarea alternativă a litigiilor şi de a promova soluţionarea pe cale amiabilă a acestora prin încurajarea utilizării medierii şi asigurarea unei relaţii echilibrate între mediere şi procedurile judiciare. Directiva se aplică, în cazul litigiilor transfrontaliere în materie civilă şi comercială, exceptând acele drepturi şi obligaţii de care părţile nu pot dispune în conformitate cu legislaţia aplicabilă corespunzătoare. Directiva nu se aplică chestiunilor fiscale, vamale sau administrative şi nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorităţii publice („acta iure imperii”). Atragem atenţia în special asupra dispoziţiilor art. 6 din Directivă, cu privire la caracterul executoriu al acordurilor rezultate în urma medierii: „(1) Statele membre asigură părţilor, sau uneia dintre părţi cu consimţământul expres al celorlalte, posibilitatea de a solicita dobândirea caracterului executoriu al conţinutului acordului scris rezultat în urma medierii. Conţinutul unui astfel de acord dobândeşte forţă executorie, cu excepţia cazului în care fie conţinutul acordului este contrar dreptului statului membru în care este făcută solicitarea, fie dreptul acelui stat membru nu prevede posibilitatea conferirii acestuia un caracter executoriu. (2) Conţinutul acordului poate dobândi caracter executoriu printr-o hotărâre, decizie sau act autentic emise de o instanţă sau de o altă autoritate competentă în conformitate cu dreptul statului membru în care a fost făcută solicitarea”.

 

- Codul european de conduită pentru mediatori din 2004:[9] stabileşte un număr de principii pe care fiecare mediator se poate angaja în mod voluntar să le respecte. Acest cod este destinat a fi aplicat în cazul tuturor tipurilor de mediere în materie civilă şi comercială. Organizaţiile care furnizează servicii de mediere pot de asemenea să se angajeze să respecte acest cod, cerând acest lucru mediatorilor care lucrează sub egida acestora. Organizaţiile au posibilitatea să pună la dispoziţie informaţiile privind măsurile pe care le iau pentru a promova respectarea codului de către fiecare mediator, de exemplu, prin intermediul formării, evaluării şi monitorizării. Respectarea codului nu aduce atingere legislaţiei naţionale sau normelor de reglementare a fiecărei profesii. Este posibil ca organizaţiile care furnizează servicii de mediere să dorească să dezvolte coduri mai detaliate, adaptate atât contextelor specifice ale fiecăreia sau tipurilor de servicii de mediere pe care le oferă, cât şi în funcţie de domenii specifice cum ar fi medierea familială sau medierea în domeniul activităţii de consum.

 

 

*

 

Făcând o sinteză a tuturor acestor documente, putem conchide că în viziunea europeană medierea este un proces voluntar de rezolvare a disputelor private care se finalizează cu emiterea unei decizii facultative pentru părţi şi în care un element neutru, de exemplu o persoană independentă, asistă părţile ajutându-le să ajungă la o înţelegere într-un litigiu.

 

Spre comparaţie, în cazul arbitrajului părţile aleg un terţ, imparţial, cunoscut ca arbitru. Părţile pot prezenta dovezi şi declaraţii în faţa arbitrului care ia decizia (finală).

 

Un conciliator are mai multe puteri, comparativ cu un mediator. De exemplu, un conciliator poate sugera părţilor anumite propuneri pentru rezolvarea unei dispute. Un conciliator are un rol proactiv faţă de un mediator, care facilitează astfel procesul rezolvării disputei.

 

4.4.2. Organizarea medierii judiciare în Europa[10]

În ţările europene, sunt mai multe modalităţi de organizare a medierii: mediere privată (de exemplu, cea efectuată de către avocaţi acreditaţi ca mediatori sau psihologi specializaţi în mediere), mediere efectuată de o autoritate publică (alta decât o instanţă de judecată) sau medierea anexată instanţei (aici mediatorul este un angajat al instanţei, care poate fi chiar un judecător sau un alt angajat acreditat să se ocupe de cazurile de mediere).

 

Există o tendinţă pentru aplicarea medierii la un număr din ce în ce mai mare de ţări europene: în prezent, în 38 de ţări sunt folosite procedurile de mediere. În cazuri de drept civil (litigiile comerciale, de dreptul familiei şi cazuri de concedieri) există deseori un mediator privat sau un judecător care mediază. Când dreptul administrativ este un domeniu juridic separat, există un mediator privat care intervine în disputele dintre cetăţeni şi autorităţile executive. Referitor la cazurile penale arătăm că pot exista diverse tipuri de responsabili cu medierea: un judecător, un procuror sau un mediator privat.

 

a. Medierea judiciară presupune întotdeauna intervenţia unui judecător sau procuror (chiar dacă este vorba despre mediere privată) pentru a sfătui, decide sau/şi aproba procedura. Pe durata procesului, judecătorul poate recomanda ca părţile să apeleze la un mediator. Mediatorii pot fi profesionişti formaţi, avocaţi autorizaţi sau alţi jurişti angajaţi de părţi. În alte situaţii, instanţele pot oferi chiar şi servicii „private” – „principiul instanţelor cu mai multe uşi”. Chiar judecătorii sau restul personalului instanţei pot fi numiţi ca mediatori şi ajuta părţile în a rezolva litigiul. De exemplu, în litigiile civile sau în cazurile de divorţ, judecătorii pot recomanda părţilor un mediator dacă aceştia cred că se poate ajunge la un rezultat mai satisfăcător pentru ambele părţi. În cazuri penale, un procuror poate propune să medieze un caz între infractor şi victimă şi chiar procurorul poate să aibă rol de mediator, de exemplu, pentru a stabili despăgubirile financiare pentru victima unei infracţiuni.

 

Majoritatea medierilor aprobate judiciar şi a medierilor anexate instanţelor au loc în litigii ce ţin de domeniul civil şi comercial, cazuri de concedieri şi cazuri ce ţin de dreptul familiei. Într-o măsură mai scăzută, un judecător sau o autoritate publică pot fi implicaţi de asemenea în rezolvarea disputelor din această zonă: în Italia şi Grecia funcţionează un judecător de pace; în Belgia, judecătorul de primă instanţă poate asigura concilierea; în Finlanda este obligatoriu de încercat acest lucru în orice proces civil, prealabil declanşării procesului; în Germania, judecătorul trebuie să favorizeze reglementarea amiabilă în toate fazele procesului civil.

 

Chiar dacă medierea este folosită în cazuri administrative, în majoritatea situaţiilor privind litigii nepenale se apelează la un mediator care este funcţionar sau simplu particular: în Belgia, cu acordul părţilor, judecătorul desemnează un mediator pentru litigiile de dreptul familiei; în Spania, Italia, Suedia şi Anglia judecătorul trebuie să încurajeze medierea de către un terţ; în unele landuri germane, acţiunea nu poate fi primită în instanţă dacă părţile nu au trecut mai întâi pe la mediator; la fel în Belgia în domeniul litigiilor de muncă; şi tot la fel în Grecia pentru anumite litigii.

 

În procedurile penale, în unele ţări în rolul de mediator este întâlnit un procuror. De exemplu, în Germania există – ca parte din procesul penal – o procedură de mediere între victimă şi infractor. Mediatorii din aceste proceduri pot fi servicii private, un centru specializat sau o organizaţie de ajutorare a victimelor. Cazurile de mediere victime/infractor se găsesc şi în Irlanda, unde oricare din părţile implicate în caz poate solicita medierea. Abordări similare se găsesc în Luxemburg, Suedia, Slovenia, Croaţia şi Turcia. În Franţa medierea în probleme penale se foloseşte pentru infracţiuni minore (şi/sau cu infractori minori); o parte din proceduri poate consta în contactul cu victima sau în aplicarea sancţiunilor alternative (în loc de amenzi sau închisoare, de exemplu, muncă în folosul comunităţii).

 

În Turcia, medierea judiciară este disponibilă doar în cazuri de natură penală. Medierea în toate tipurile de dispute este oferită în: Austria, Croaţia, Republica Cehă, Ungaria, Islanda, Muntenegru, Polonia, Serbia şi Slovenia. Pentru Luxemburg, medierea în cazuri de natură penală şi de natură administrativă este obligatorie prin lege.

 

b. Medierea privată (convenţională) nu este reglementată în mod expres, ci se supune regulilor de drept comun ce guvernează contractele. În unele state există servicii responsabile cu ADR: în Danemarca s-a înfiinţat Comisia de mediere a litigiilor de muncă şi Comisia de mediere a consumatorilor, în Irlanda este un serviciu de consiliere în cadrul Comisiei pentru relaţii de muncă, în Finlanda este un Oficiu pentru litigiile consumatorilor, în Suedia este un Oficiu naţional pentru reclamaţii ale consumatorilor şi un altul pentru pagube din domeniul circulaţiei rutiere.

 

Peste tot, părţile sunt libere să apeleze sau nu la ADR. Ele îşi aleg procedura ce va fi urmată. Terţii trebuie să respecte principiul confidenţialităţii.

 

4.4.3. Ajutor judiciar pentru mediere

În unele ţări terţii care ajută părţile dintr-un litigiu să îşi reglementeze neînţelegerile în mod amiabil nu sunt plătiţi (de exemplu, conciliatorii de justiţie din Franţa). În altele, costurile medierii sunt suportate de stat (de exemplu, serviciul de mediere familială din Irlanda) sau de organizaţii profesionale (în Suedia, activitatea desfăşurată de Oficiul pentru pagube produse în domeniul circulaţiei rutiere e susţinută financiar de societatea de asigurări a autovehiculului). În cele mai multe  ţări costurile sunt suportate de părţi.

 

Dând o atenţie mărită şi folosirii medierii şi garantării accesului suficient la justiţie, unele ţări au decis să acorde ajutor judiciar (legal aid) acestei forme de rezolvare a disputelor. În 22 de ţări din Europa care au o procedură de mediere este posibil ajutorul judiciar. Printre ele şi România.

 

4.4.4. Mediatori acreditaţi şi numărul de medieri[11] 

În România medierea este un domeniu încă insuficient abordat. Legislaţia nouă şi insuficienta atenţie acordată noii profesii reiese şi din datele statistice raportate la nivel european.

 

Astfel, în tabelul următor sunt expuse datele cu privire la numărul de mediatori şi numărul de medieri realizate în statele membre ale Consiliului Europei la nivelul anului 2006. Menţionăm că la data de raportare a datelor statistice, medierea nu funcţiona în România decât cu caracter experimental.

Ţara

Mediatori acreditaţi

Numărul total de medieri judiciare în:

 

 

Număr

La

100.000 locuitori

Cazuri civile

Cazuri de familie

Cazuri administrative

Cazuri de concediere

Cazuri penale

Austria

3500

42,3

 

 

 

 

44959

Belgia

1800

17,1

 

 

 

 

 

Bosnia şi Herţegovina

33

0,9

352

 

 

198

 

Bulgaria

465

6,1

 

 

 

 

 

Croaţia

672

15,1

 

 

 

 

 

Republica Cehă

 

 

 

 

 

 

700

Franţa

395

0,6

 

2460

 

 

28555

Ungaria

1207

12,0

1131

 

 

 

1822

Letonia

 

 

 

 

 

 

317

Lituania

8

0,2

2

 

 

 

 

Luxemburg

45

9,5

 

 

 

 

 

Malta

35

8,6

10

1322

 

 

 

Monaco

 

 

1

11

 

 

 

Muntenegru

33

5,3

 

 

 

 

 

Olanda

3917

24,0

2300

11000

1000

9000

 

Norvegia

 

 

1972

 

 

 

 

Polonia

 

 

1448

318

 

34

5052

Portugalia

208

2,0

1706

13

 

 

 

România

440

2,0

307

75

 

40

384

Serbia

202

2,7

1075

1

 

48

5

Slovacia

151

2,8

 

 

 

 

 

Slovenia

115

5,7

 

 

 

 

1001

FYRO Macedonia

98

4,8

 

 

 

 

 

UK-Anglia şi Ţara Galilor

2000

3,7

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, prezentăm în următoarea diagramă numărul de mediatori acreditaţi la 100.000 de locuitori, tot pentru anul 2006. Se observă că în special în Belgia, Croaţia, Olanda şi Austria există un număr mare de mediatori. Pentru Olanda, cifrele mari se pot explica prin faptul că Ministerul Justiţiei a introdus medierea acum câţiva ani prin programe specifice ADR, mai ales în zona dreptului civil (cazuri comerciale), de drept al familiei (cazuri de divorţ) şi drept administrativ. Majoritatea mediatorilor acreditaţi în Olanda sunt avocaţi care au primit pregătire specială în mediere.

 

 

 

Potrivit Tabloul Mediatorilor Autorizaţi, în România numărul mediatorilor acreditaţi era de 1085 la sfârşitul anului 2009.

 

4.4.5. Concilierea şi arbitrajul[12] 

În 16 ţări se oferă posibilitatea concilierii, care deseori este mult mai folosită decât medierea. Uneori, concilierea este o parte din procedura juridică şi e realizată de judecători (de exemplu, în Luxemburg, Elveţia şi Macedonia). În alte situaţii există consilii speciale de consiliere sau tribunale.

 

Un domeniu unde concilierea este deseori folosită este protecţia drepturilor consumatorilor. Dacă, de exemplu, un consumator nu este satisfăcut de un anumit produs, de serviciile de după-vânzare sau de alte servicii care nu au fost furnizate, acesta poate face o plângere unui consiliu de conciliere. Un alt domeniu unde se menţionează concilierea este acela al dreptului familiei, mai ales pentru divorţ sau unde este vorba de drepturi de custodie asupra copilului (Finlanda, Letonia, Suedia şi UK - Anglia şi Ţara Galilor). Alte exemple de zone unde se foloseşte concilierea sunt disputele la locul de muncă (Franţa şi Ungaria), dispute legate de serviciile de telefonie (Austria), dispute familiale (Austria), cazuri comerciale, dispute bancare şi sau legate de asigurări (Italia şi Suedia).

 

În 33 de ţări este posibil arbitrajul. În toate cazurile, acesta este în legătură cu litigiile comerciale, de exemplu dispute legate de contracte (interpretarea şi aplicarea contractelor, (ne)livrarea serviciilor sau bunurilor) şi drepturile de proprietate intelectuală. În majoritatea ţărilor, la nivel naţional există un tribunal de arbitraj responsabil cu arbitrajul disputelor naţionale comerciale. Pentru disputele comerciale între părţi din diferite ţări, se aplică reguli diferite de arbitraj. Deseori Modelul Legal UNCITRAL pentru Arbitrajul Comercial Internaţional[13] este folosit ca sursă de referinţă. Alte domenii unde se foloseşte arbitrajul sunt: litigiile în legătură cu daunele cauzate de accidentele de trafic (Malta, Portugalia), dispute sportive (Ungaria, România), închirieri urbane (Portugalia), dispute despre angajare (Ungaria, Serbia), dispute bancare (Armenia) şi dispute legate de avocaţi (Austria).

 



[1] A se vedea rezoluţiile şi recomandările Comitetului Miniştrilor cuprinse la www.coe.int/cepej, traduse în limba română în lucrarea Cristi Danileţ, „Eficienţa şi echitatea justiţiei. Standarde europene”, ediţia a II-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2007, disponibilă online pe www.irdo.ro şi pe http://cristidanilet.wordpress.com.

[2] Prin Decizia nr. 1486 din 27.10.2007a Comisiei Permanente a Uniunii Naţionale a Barourilor din România s-a aprobat aplicarea în ţara noastră a Codului deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană (adoptat de Consiliul Barourilor Europene în 1998 şi modificat ulterior). La pct.3.7.1. din acest cod se prevede în acest sens: „Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o soluţionare a litigiului clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei, şi va trebui ca, la momentul oportun, să îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a căuta să ajungă la un acord sau de a recurge la modurile alternative pentru a încheia litigiul”.

 

[3] Documentele adoptate la nivelul Consiliului Europei în materia medierii sunt disponibile la www.coe.int/cepej. Cele patru recomandări şi cele trei ghiduri sunt disponibile şi în limba română.

[4] Disponibilă la www.coe.int/ccje.

[5] Şi acestea sunt cuprinse în lucrarea Zeno Şuştac ş.a, „Medierea - standarde şi proceduri”, suscitată.

[6] Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 113 din 17.04.1998, pp.31-34.

[7] Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 109 din 19.04.2001, pp.56-61.

[8] Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene L 136 din 24.05.2008, pp.3-8.

[9] Codul a fost întocmit de un grup de lucru cu asistenţa Comisiei Europene şi a fost lansat public în cadrul unei conferinţe organizate la Bruxelles, pe 2 iulie 2004.

 

[10] Date preluate din Raportul European Judicial System, edition 2008 (data 2006), raport întocmit de către CEPEJ, disponibil la www.coe.int/cepej şi în limba română la www.just.ro.

[11] ibidem

[12] ibidem.

[13] A se vedea United Nation Commision on International Trade Law la www.uncitral.org.