05 SOLUŢIONAREA AMIABILĂ A LITIGIILOR ÎN ROMÂNIA

Încă din perioada anterioară publicării legii medierii, în legislaţia din România sunt norme juridice care permit sau chiar obligă organele judiciare să încerce a convinge părţile să accepte soluţionarea litigiului în mod amiabil şi nu prin tranşarea lui de către judecător. De asemenea, pentru unele situaţii există reglementări care obligă părţile să urmeze o procedură prealabilă adresării cu acţiune la instanţă.

4.5.1. Înţelegerile în caz de divorţ

a. Împăcarea

În materie de divorţ, conform art. 613 C.pr.civ, preşedintele instanţei are obligaţia ca la primirea cererii de divorţ să dea reclamantului sfaturi de împăcare (conciliere prealabilă judiciară). În cazul cererii de divorţ prin acordul soţilor, instanţa va verifica conform art. 6131 dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei. În caz de împăcare, acţiunea de divorţ se stinge. Potrivit art. 618 alin.2 C.pr.civ, acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii.

 

Aşadar, legiuitorul a considerat că în materie de divorţ e preferabil renunţarea la acţiune pentru a menţine unită familia, ceea ce implică cel puţin într-o fază de început al conflictului judiciar intervenţia efectivă a judecătorului. Însă cum acesta, de regulă, nu beneficiază de o pregătire specială, asemenea sfaturi sunt doar formale, ele rezumându-se la încunoştinţarea părţilor asupra existenţei unor posibilităţi legale.

 

Dacă sfaturile de împăcare ale preşedintelui instanţei judecătoreşti au rămas fără rezultat şi procesul de divorţ continuă, revine judecătorului de caz obligaţia de a încerca să convingă părţile să ajungă la o înţelegere, potrivit normelor de drept comun, după cum vom arăta mai jos.

 

Cu privire la aplicarea în practică a reglementărilor arătate mai sus, în vederea evitării formalismului, fosta instanţă supremă a dat următoarele îndrumări instanţelor încă din 1969: „Atât preşedintele, la primirea cererii de divorţ, la termenul fixat pentru înfăţişarea părţilor, la expirarea termenului de gândire şi la fixarea primului termen de judecată, cât şi instanţa, în tot cursul procesului, au obligaţia să depună toate stăruinţele pentru a realiza împăcarea soţilor, fără a se limita să înregistreze declaraţia soţului reclamant că stăruie în acţiune”[1].

 

b. Numele

În caz de divorţ, soţii se pot înţelege asupra numelui pe care ei îl vor purta  după desfacerea căsătoriei (în situația în care schimbaseră numele la încheierea căsătoriei). Astfel, potrivit art. 40 din Codul Familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei. Instanţa nu poate cenzura această înţelegere, de care este obligată să ia act prin hotărârea de divorţ

 

Ea va putea însă interveni atunci când părţile nu se înţeleg. Astfel, dispoziţiile aceluiaşi articol din codul familiei prevede că instanţa, pentru motive temeinice, poate să încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi. În fine, dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea înainte de căsătorie.

 

c. Încredinţarea şi întreţinerea minorilor

În cazul în care din căsătoria soţilor care divorţează au rezultat copii minori, părinţii se pot înţelege cu privire la încredinţarea copiilor şi la contribuţia fiecăruia la cheltuielile de întreţinere a acestora. Dar această învoială va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească (art.42 alin.4 Codul familiei).

 

Indiferent dacă există sau nu o înţelegere între părinţi în privinţa acestor aspecte, instanţa este obligată să decidă, conform art. 42, odată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori (alin.1) şi totodată va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (alin.3).

 

4.5.2. Soluţionarea amiabilă în caz de partaj

Procedura împărţelii judiciare prevede în dispoziţiile art. 6734 C.pr.civ. că în tot cursul procesului instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin buna învoială. Daca părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. Împărţeala se poate face prin buna învoială şi daca printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însa numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.

 

În raport cu bunurile care fac obiectul partajului, înţelegerea părţilor poate fi totală sau parţială. În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri.

 

Dispozitivul hotărârii va prelua, aşadar, înţelegerea părţilor (se poate da chiar o hotărâre de expedient, conform art. 271-273 C.pr.civ). Sentinţa este executorie şi poate fi atacată doar cu recurs.

 

4.5.3. Soluţionarea amiabilă în materie comercială

În materie comercială, pentru cererile şi procesele evaluabile în bani, art. 7201 C.pr.civ. obligă reclamantul ca, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, să încerce soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte (conciliere prealabilă, extra-procesuală)[2]; în timpul judecăţii asupra fondului procesului, art.7207 C.pr.civ. obligă judecătorul să stăruie pentru soluţionarea lui, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor. Realizarea concilierii se va constata într-o hotărâre irevocabilă şi executorie.

 

În practică, înainte de introducerea acţiunii comerciale, reclamantul apelează la procedura concilierii trimiţând o scrisoare părţii adverse prin care îl anunţă intenţia sa de o acţiona în judecată dacă plata nu se face de bună voie. Nerespectarea acestei proceduri atrage inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată introdusă direct la instanţă.

 

Cu privire la necesitatea intervenţiei judecătorului, în faza în care litigiul ajunge înaintea sa, aceste norme rar sunt aplicate în practică. Odată ce litigiul este pe rolul instanţei, înţelegerea părţilor este greu realizabilă nu neapărat din cauza ignorării acestor dispoziţii de către judecători, ci mai ales pentru că părţile sunt reprezentate de jurişti sau avocaţi care nu au capacitatea legală de a încheia pe loc astfel de înţelegeri.

 

Precizăm că potrivit dispoziţiilor art. 7 alin 6 din Legea nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ, plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile în mod corespunzător.

 

4.5.4. Soluţionarea amiabilă în litigiile de drept administrativ

 

Şi înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, cel vătămat de un act administrativ este obligat de dispoziţiile din Legea nr. 544/2004 să urmeze o procedura formulării unei cereri de revocare a actului de însuşi organul emitent. Adresarea directă a instanţei este sancţionată cu respingerea cererii ca inadmisibilă.

 

Evident, în cazul celor două litigii arătate mai sus judecătorul nu este implicat în nici un mod, procedura fiind anterioară procesului.

 

4.5.5. Înţelegerile în cazul pagubelor din accidente de circulaţie

Pentru evenimentele rutiere survenite pe teritoriul României în care au fost implicate două vehicule, din care au rezultat numai pagube materiale, conducătorii vehiculelor respective pot completa un document intitulat constatare amiabilă de accident,[3] în care consemnează circumstanţele producerii evenimentului, datele personale de identificare a vehiculelor implicate, precum şi a propriilor asiguratori. Formularul Constatare amiabilă de accident poate fi utilizat indiferent de locul producerii accidentului: pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, în incinte şi în orice alte locuri.

 

Când unul dintre şoferii implicaţi în accident au pretenţii de despăgubire, el trebuie să se adreseze asigurătorului RCA al celuilalt şofer. Or, formularul constatare amiabilă de accident constituie temeiul avizării societăţilor din domeniul asigurărilor: depunerea sa de către oricare dintre cele două părţi implicate reprezintă avizare de daună şi obligă asiguratorul să efectueaze constatarea pagubelor și să reparare prejudiciul real suferit de asigurat. Aşadar, completarea şi semnarea lui nu reprezintă o recunoaştere a răspunderii conducătorilor auto, ci doar un cumul de elemente şi fapte care vor contribui la soluţionarea dosarelor de daună. De asemenea, în baza lui societatea de asigurare va elibera solicitantului documentul de introducere în reparaţie a vehiculului.

 

Avantajul folosirii acestui formular este că poate fi utilizat în relaţia cu societăţile din domeniul asigurărilor fără a mai fi necesară întocmirea de documente de constatare de către poliţie, dacă este completat şi semnat de către ambii conducători de vehicule implicaţi în accident.

 

4.5.6. Soluţionarea amiabilă în materie civilă

Art. 129 alin. 2 C.pr.civ. reglementează în mod expres obligaţia judecătorului de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei. Legea nu face distincţie, astfel că acest mod de stingere a litigiului poate fi urmarea unei simple înţelegeri dintre părţi ivită în cursul procesului, a intervenţiei active a judecătorului în forma concilierii judiciare sau a apelării la un terţ mediator. Din modalitatea de formulare a textului enunţat, este cert însă că legiuitorul a intenţionat un grad ridicat de implicare a judecătorului în soluţionarea amiabilă a cauzei.

 

Obligaţia menţionată în art. 129 alin. 2 C.pr.civ. este reluată de dispoziţiile art. 131 C.pr.civ. care prevede că în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor, dar în plus se reglementează aici posibilitatea pentru judecători de a solicita înfăţişarea personală a părţilor inclusiv atunci când acestea sunt reprezentate. Or, această din urmă dispoziţie trece deseori neobservată în practică, presupunându-se că atât timp cât părţile au decis să apeleze la un avocat care să le reprezinte ele sunt decise să se judece pentru a obţine o hotărâre judecătorească, fără a exista deci şanse de împăcare.

 

Dispoziţiile naţionale concordă cu recomandările internaţionale expuse mai sus care stabilesc ca o responsabilitate a judecătorului depunerea tuturor diligenţelor pentru a convinge părţile de utilitatea şi necesitatea finalizării litigiului prin înţelegere amiabilă. Aceste obligaţii ale judecătorului se înscriu practic în rolul activ pe care judecătorul trebuie să îl îndeplinească în procesul civil[4] şi se poate manifesta, aşa cum am arătat, fie prin implicarea lui însuşi în procedura de ajungere la înţelegere (conciliere judiciară), fie prin trimiterea cauzei la un terţ (mediere).

 

Vom dezvolta aceste două posibilităţi în următoarea parte a acestui studiu.



[1] Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 10/1969, aşa cum a fost modificată prin decizia de îndrumare a aceleiaşi instanţe nr. 10/1974.

[2] În proiectul viitorului cod de procedură civilă, această procedură prealabilă este eliminată. Tocmai de aceea în alin. 21 al art. 43, introdus în legea medierii prin Legea nr. 370/2009, se prevede că „în procesele şi cererile în materie civilă şi comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părţile pot încerca soluţionarea litigiului prin mediere."

[3] Art. 8 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, publicată în M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 304/2007, publicată în M.Of. nr. 784 din 19 noiembrie 2007. Forma, dimensiunile, conţinutul, precum şi procedurile privind utilizarea formularului tipizat sunt stabilite prin Ordinul nr. 21 din 18 decembrie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind utilizarea formularului Constatare amiabilă de accident, emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, publicat în M.Of. nr. 876 din 24 decembrie 2008.

[4] În acelaşi sens Ion Deleanu, Medierea în procesul civil, Dreptul nr. 10/2006, p.69.

[5] Art. 721 C.pr.civ: Dispoziţiile codului de faţă alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.