06 JUDECĂTORUL ROMÂN ŞI CONCILIEREA JUDICIARĂ

Judecătorul român şi concilierea judiciară  

Concilierea judiciară presupune ca însuşi judecătorul să încerce soluţionarea amiabilă a litigiului dintre părţi, temeiul din dreptul nostru fiind art. 129 alin. 2 C.pr.civ. De asemenea, această posibilitate există şi în materie penală pentru infracţiunile pentru care este posibilă retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor, în baza aceleiaşi dispoziţii legale care constituie dreptul comun în materie, după cum reiese din dispoziţiile art. 721 C.pr.civ.[1] Menţionăm că datorită celor două etape ale procesului penal (urmărire penală, respectiv judecată) concilierea se poate face în această materie de procuror, respectiv de judecător.

 

Judecătorul poate uza de acest mecanism în orice fază procesuală, nu numai în faţa primei instanţe sau doar a instanţelor de fond. Scopul este ca părţile să ajungă la o înţelegere amiabilă care să pună capăt litigiului fără a mai fi nevoit judecătorul să statueze prin hotărâre asupra fondului acestuia. Înţelegerea poate îmbrăca diverse forme: renunţarea de către reclamant la judecată sau la drept, împăcarea părţilor, tranzacţia (în materie civilă), respectiv retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor (în materie penală).

 

Pentru îndeplinirea obligaţiilor legale arătate, judecătorul trebuie să aibă următoarele iniţiative:[2]

 

- să informeze părţile asupra posibilităţii de a încheia litigiul şi fără o tranşare judiciară a acestuia, dar şi asupra posibilităţii apelării la un mediator (vom reveni mai jos asupra acestei din urmă obligaţii);

 

- să nu exercite în mod formal acest rol sau numai cu dorinţa de a-şi restrânge numărul cauzelor;

 

- să solicite înfăţişarea personală a părţilor în faţa sa, chiar dacă acestea sunt reprezentate (art. 131 C.pr.civ);

 

- să supună părţilor spre împăcare fiecare capăt de cerere, căci acestea au posibilitatea de a tranzacţiona chiar şi numai cu privire la unele petite din cererea de chemare în judecată;

 

- să omită acest lucru pentru capetele de cerere care se referă la drepturi ce nu pot face obiectul actelor de dispoziţie;

 

- să îşi menţină imparţialitatea, fără ca în timpul sfaturilor de împăcare să îşi facă cunoscute intenţiile sale în legătură cu soluţia pe care e posibil să o dea dacă părţile aleg totuşi să continue procesul;

 

- să dea soluţia procedurală pentru capetele de cerere la care s-a ajuns la o înţelegere şi să continue judecata pentru celelalte.

 

În materie civilă, hotărârea se va limita în acest caz, după caz, în a lua act de renunţare (art. 246-247 C.pr.civ), în a constata condiţiile împăcării (art. 131 alin. 2 C.pr.civ) sau ale tranzacţiei (art. 2414 C.pr.civ). În caz de renunţare la drept sau la judecată, este necesară prezenţa reclamantului sau depunerea de către acesta a unui înscris în acest sens, autentificat. În caz de împăcare sau tranzacţie, este necesară prezenţa ambelor părţi, care să depună şi înscrisul ce atestă înţelegerea lor. Ele se pot înfăţişa în ziua de şedinţă, dar şi între termene, caz în care se va lua act de voinţa lor în camera de consiliu (art. 271-272 C.pr.civ). Sentinţa este executorie şi împotriva ei nu poate fi exercitată calea de atac a apelului.

 

În materie penală, aşa cum arătam, concilierea este aplicabilă şi în cazul anumitor infracţiuni. Nu are importanţă dacă aceasta are loc în timpul urmăririi penale sau a judecăţii. Dacă partea vătămată îşi retrage plângerea prealabilă ori dacă victima şi făptuitorul se împacă mai înainte de începerea procesului penal, procurorul va dispune neînceperea urmăririi penale; dacă retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor are loc ulterior, atunci procurorul sau judecătorul va dispune încetarea urmăririi penale, respectiv a procesului penal (art. 10 lit. h C.pr.pen). Soluţia procurorului de neîncepere a urmăririi penale sau de încetare a acesteia poate fi atacată la procurorul ierarhic superior şi apoi la judecător, în temeiul art. 275-2781 C.pr.pen. Sentinţa instanţei de judecată de încetare a procesului penal poate fi atacată cu recurs. Împăcarea părţilor sau retragerea plângerii prealabile poate avea loc însă şi în recurs.

 

Tot în materie penală, de data aceasta, indiferent dacă este vorba de un proces pornit din oficiu sau pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, amintim că intervenţia organului judiciar poate viza exclusiv latura civilă a procesului penal. O înţelegere a părţilor cu privire la acest aspect este posibilă în temeiul art. 1707 C.civ.[3] şi face inutilă cercetarea judecătorească în privinţa acţiunii civile. Credem că se poate da inclusiv o finalizare mai rapidă acestei înţelegeri, prin disjungerea acţiunii civile de cea penală după modelul oferit de dispoziţiile art. 347 C.pr.pen.[4] şi pronunţarea unei hotărâri de expedient întocmai ca în materie civilă, după regulile art. 271 C.pr.civ. Desigur, ar fi preferabil ca o soluţie în acest sens să fie reglementată în mod expres prin norme de procedură penală.

 

Având directă legătură cu obiectul studiului nostru, referitor la numărul împăcărilor în materie civilă menţionăm că nu există niciun fel de statistici. Încercarea de a împăca părţile presupune un anumit cadru oferit părţilor în care judecătorul să le expună avantajele acesteia şi modalităţi concrete de rezolvare. Dar este evident că în condiţiile supraîncărcării judecătorului cu dosare pe fiecare şedinţă de judecată, când părţile se grăbesc, avocaţii sunt nerăbdători să ajungă şi în alte săli de judecată, aceasta nu se poate realiza. Cel puţin nu pe loc, aşa cum ar trebui.

 

De altfel, reuşirea unei împăcări presupune anumite abilităţi din partea judecătorului, chiar o anumită abordare psihologică a conflictului şi a rezolvării conflictului, pe care judecătorul din România nu le posedă. Niciun stagiu de formare a judecătorilor şi procurorilor organizat de Institutul Naţional al Magistraturii nu s-a canalizat până în prezent pe aceste aspecte.

 

De aceea, o reală alternativă o prezintă medierea.



[1] Art. 721 C.pr.civ: Dispoziţiile codului de faţă alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială; ele se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.

[2] A se vedea şi Cristina Emilia Alexe, Judecătorul în procesul civil, între rol activ şi arbitrar, vol. I, Editura C.H. Beck,  Bucureşti, 2008, pp. 500-501.

[3] Art. 1707 C.civ: Se poate transige asupra unei acţiuni civile ce derivă din o infracţiune.

[4] Art. 347 Rezolvarea separată a acţiunii civile: Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă şedinţă, în cazul când rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.