10 CONCLUZII

Numărul mare al dosarelor de soluţionat în România, raportat la procedurile greoaie şi multiplele motive de amânare poate afecta posibilitatea instanţelor competente de a instrumenta cazurile într-un termen rezonabil, după cum prevede art. 6 paragraful 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului[1]. Pe de altă parte, nu întotdeauna soluţia magistratului rezolvă problema reală a părţilor.

 

În acest context, medierea este o instituţie care permite accesul la justiţie prin simplificarea procedurilor: acestea devin simple, rapide şi mai puţin costisitoare. De aceea, trebuie luate măsuri pentru facilitarea sau, după caz, încurajarea concilierii părţilor sau a soluţionării conflictelor pe cale amiabilă chiar înainte de demararea procedurii judiciare sau pe parcursul unei proceduri deja iniţiate.

 

Avantajele proprii ale acestor modalităţi de justiţie privată şi criza eficienţei sistemelor jurisdicţionale au recâştigat interesul pentru aceste metode consensuale de pacificare a conflictelor. Este clar că medierea previne şi reduce supraîncărcarea instanţelor. În felul acesta, judecătorii se vor putea concentra pe cauzele cu adevărat importante, fără a-şi risipi energia şi timpul în dosare relativ simple. Pentru aceasta, nu numai că judecătorii trebuie să încurajeze părţile să apeleze la mediatori la începutul procedurii, ci şi în orice alt stadiu al acesteia, dar şi avocaţii trebuie să îşi îndeplinească această obligaţie înscrisă deja în codul lor deontologic.

 

În general, medierea contribuie la reducerea costurilor economice şi sociale produse de litigiul clasic, atât pentru părţi, cât şi pentru organele judiciare, şi la reducerea perioadei de timp necesare soluţionării conflictului. Medierea permite recurgerea la principiul echităţii şi nu doar la litera legii, precum şi o mai mare discreţie.

 

Pe materii, medierea produce şi un efect cu importanţă socială. Astfel, medierea familială poate să îmbunătăţească comunicarea între membrii familiei, să reducă proporţiile conflictului dintre părţile aflate în litigiu, şi să asigure continuitatea legăturilor dintre părinţi şi copii. Medierea penală permite o participare personală activă a victimei,[2] a infractorului, dar şi implicarea comunităţii în procedura penală, contribuie la creşterea rolului victimei în procesul penal, la conştientizarea de către infractor a delictului produs şi grăbirea procesului de reinserţie socială.



[1] În acest sens, a se vedea Opinia nr. 2 (2001) a CCJE privind finanţarea şi administrarea instanţelor cu referire la eficienţa sistemului judiciar şi la articolul 6 al CEDO, la www.coe.int/ccje.

[2] Despre drepturile victimelor, a se vedea concluziile celei de a 27-a Conferinţe a miniştrilor europeni de justiţie, 2006, la www.coe.int/t/dg1/legalcooperation/minjust/mju27/default_en.asp precum şi Declaraţia ONU asupra Principiilor de bază ale justiţiei pentru victimele infracţiunilor şi abuzului de putere (1985) la www.unhchr.ch/html/menu3/b/h_comp49.htm.