03 PRINCIPIILE DE LA BANGALORE PRIVIND CONDUITA JUDICIARĂ

PREAMBUL

 

ÎNTRUCÂT Declaraţia Universală a Drepturilor Omului recunoaşte ca fundamental principiul conform căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil şi public, în faţa unui tribunal independent şi imparţial pentru a determina drepturile şi obligaţiile sale şi a hotărî asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale ce i s-ar aduce.

Comentariu

 

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

 

1.         Articolul 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a fost proclamată de către Adunarea Generală a ONU la data de 10 decembrie 1948, prevede următoarele:

 

Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.

 

2.         Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată fără niciun vot împotrivă, şi reprezintă „o înţelegere comună” a drepturilor pe care statele membre ale ONU s-au angajat prin Carta Naţiunilor Unite să le respecte şi să le monitorizeze. Ea constituie prima declaraţie comprehensivă a drepturilor omului cu aplicabilitate universală. Declaraţia Universală nu este menită să fie ea însăşi un instrument juridic obligatoriu; este o declaraţie, şi nu un tratat. Totuşi, este considerată ca fiind de un ajutor legitim pentru interpretarea expresiei „drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului” din Cartă. Într-adevăr, încă din 1971, a fost recunoscut pe cale judiciară faptul că „deşi afirmaţiile din cuprinsul Declaraţiei nu sunt obligatorii ca în cazul unei convenţii internaţionale . . . ele pot fi obligatorii pentru state în baza uzanţelor. . . fie pentru că au constituit o codificare a dreptului cutumiar. . . fie pentru că au dobândit valoare de cutumă printr-o practică general acceptată ca lege”.[1]

ÎNTRUCÂT Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice garantează că toate persoanele vor fi egale în faţa instanţelor şi că, în examinarea în cursul unei proceduri judiciare a unei acuzaţii penale sau a drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, orice persoană va avea dreptul, într-un termen rezonabil, la un proces echitabil şi public în faţa unei instanţe competente, independente şi imparţiale stabilite prin lege.

 

 

Comentariu

 

Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice

3.         Articolul 14, paragraf 1, din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice  prevede, printre altele, că:

 

Toţi oamenii sunt egali în faţa instanţelor de judecată. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află sa fie examinat în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil.

 

4.         Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice a fost adoptat în unanimitate de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la data de 16 decembrie 1966, şi a intrat în vigoare la 23 martie 1976, la trei luni după depunerea celui de-al treizeci şi cincilea instrument de ratificare. La data de 20 iulie 2007, 160 de state fie ratificaseră, fie aderaseră la el, acceptând prin urmare prevederile sale ca fiind obligatorii conform dreptului internaţional.

 

 

Obligaţiile statelor

5.         Atunci când un stat ratifică sau aderă la acest Pact, îşi asumă trei obligaţii în dreptul intern. Prima este „să respecte şi să garanteze tuturor persoanelor aflate pe teritoriul său şi care se supun jurisdicţiei sale” drepturile recunoscute de către Pact „fără nicio discriminare, bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau alt statut”. Cea de-a doua obligaţie este de a face tot ce este necesar, în conformitate cu procedurile sale constituţionale şi cu prevederile Pactului, pentru a adopta orice măsuri legislative necesare pentru a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi şi libertăţi. Cea de-a treia obligaţie este de a se asigura că orice persoană ale cărei drepturi sau libertăţi sunt încălcate are la dispoziţie un remediu efectiv, chiar dacă încălcarea a fost comisă de către o persoană ce acţiona în virtutea unei calităţi oficiale; să se asigure că orice persoană care pretinde un astfel de remediu are acest drept stabilit de o autoritate judiciară, administrativă sau legislativă competentă, sau de către sistemul juridic, şi să îmbunătăţească căile de atac disponibile; şi să se asigure că autorităţile competente pun în practică astfel de remedii atunci când exercitarea lor este garantată.

 

 

Statutul Dreptului internaţional

 

6.         Statutul dreptului internaţional în cadrul unui sistem de drept naţional este stabilit în general de către dreptul intern. În consecinţă, în jurisdicţii diferite se aplică reguli diferite. Dacă este urmată teoria monistă, dreptul internaţional şi dreptul naţional asupra aceluiaşi subiect funcţionează în mod concurent, iar în caz de conflict, cel dintâi primează. Dacă este urmată teoria dualistă, dreptul internaţional şi dreptul naţional sunt considerate ca fiind două sisteme de drept diferite, care reglementează diferit aceeaşi materie. Ele se exclud reciproc, iar cel dintâi nu are niciun efect asupra celui din urmă decât dacă şi până când are loc transpunerea în legislaţia naţională. Unul dintre motivele acestei viziuni este faptul că încheierea unui tratat este un act ce ţine de executiv, în vreme ce îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de acesta, dacă implică modificarea legislaţiei naţionale existente, necesită acţiune legislativă. Totuşi, în multe dintre statele în care se preferă teoria dualistă, recunoaşterea şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului sunt general acceptate ca fiind obligatorii, sau în mod sigur sunt considerate ca având o mare influenţă la interpretarea şi  aplicarea dreptului intern.

 

ÎNTRUCÂT cele două principii şi drepturi fundamentale de mai sus sunt în mod egal recunoscute sau transpuse în instrumente regionale referitoare la drepturile omului, în prevederi naţionale constituţionale, legislative, ca şi în common law, precum şi în convenţii şi tradiţii juridice.

 

 

Comentariu

 

 

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

7.         Articolul 6, paragraful 1, din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale din 1950 prevede, printre altele, că:

 

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penală împotriva sa.

 

 

Convenţia Americană a Drepturilor Omului

8.         Articolul 8, paragraf 1, din Convenţia Americană privind Drepturile Omului, adoptată în 1969 prevede, printre altele, următoarele:

 

Orice persoană are dreptul la un proces, beneficiind de garanţiile legale şi într-un termen rezonabil, în faţa unui tribunal competent, independent şi imparţial, înfiinţat anterior prin lege, în fundamentarea oricărei acuzaţii penale ce i se aduce sau cu scopul stabilirii drepturilor şi obligaţiilor sale de natură civilă, de muncă, fiscale sau de orice altă natură.

 

 

Carta Africană privind Drepturile Omului şi ale Popoarelor

 

9.         Articolul 7, paragraf 1, din Carta Africană privind Drepturile Omului şi ale Popoarelor adoptată în 1981 prevede următoarele:

 

Fiecare persoană are dreptul la judecarea cauzei sale. Aceasta cuprinde:

(a) dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil de către o instanţă imparţială,

în vreme ce Articolul 26 prevede că:

 

Statele-părţi la prezenta Cartă au obligaţia de a garanta independenţa instanţelor. . .

ÎNTRUCÂT importanţa unui corp judiciar competent, independent şi imparţial pentru apărarea drepturilor omului este accentuată şi de faptul că implementarea tuturor celorlalte drepturi depinde, în cele din urmă, de buna administrare a justiţiei.

ÎNTRUCÂT un corp judiciar competent, independent şi imparţial este de asemenea esenţial pentru ca instanţele să îşi îndeplinească rolul în susţinerea constituţionalismului şi a statului de drept.

 

Comentariu

 

 

Constituţionalismul

 

10.       Conceptul de constituţionalism a fost explicat în termenii următori:

Ideea de constituţionalism implică enunţul conform căruia exercitarea puterii publice este restricţionată de reguli, reguli ce prescriu procedura conform căreia se îndeplinesc actele legislativului şi executivului şi care delimitează conţinutul admisibil al acestora. Constituţionalismul devine o realitate vie în măsura în care aceste reguli diminuează arbitrariul discreţionismului şi sunt în fapt respectate de către deţinătorii puterii politice, şi în măsura în care în zonele interzise pe care autoritatea nu le poate încălca există un spaţiu semnificativ pentru ca fiecare individ să se bucure de libertatea personală.[2]

 

 

Supremaţia legii (Statul de drept)

11.       Relevanţa unui corp de judecători independenţi şi imparţiali pentru susţinerea statului de drept a fost exprimată după cum urmează:

Motivul pentru care independenţa justiţiei are o importanţă publică atât de mare este acela că o societate liberă există numai atâta timp cât este guvernată prin statul de drept . . . dreptul care îi obligă atât pe guvernanţi, cât şi pe guvernaţi, administrat imparţial şi tratându-i egal pe toţi cei care caută remedii sau împotriva cărora se caută aceste remedii. Oricât de vag ar fi perceput, oricât de nearticulat ar fi gândit, există o aspiraţie în inimile tuturor oamenilor pentru statul de drept. Această aspiraţie depinde, pentru a se îndeplini, de aplicarea competentă şi imparţială a legii de către judecători. Pentru a se achita de această răspundere, este esenţial ca judecătorii să fie, şi să apară că sunt independenţi. Ne-am obişnuit cu noţiunea conform căreia independenţa justiţiei include independenţa de dictatele puterii executive.  . . Însă deciziile moderne sunt atât de variate şi importante încât trebuie să existe independenţă faţă de orice influenţă care ar putea tinde, sau ar putea fi considerată în mod rezonabil ca tinzând, către o lipsă a imparţialităţii în procesul decizional. Independenţa de puterea executivă este centrală pentru această noţiune, însă nu mai este singura independenţă relevantă.[3]

 

 

Independenţa şi imparţialitatea corpului judecătoresc

 

12.       Conceptul de corp judiciar independent şi imparţial este acum mai amplu:

Orice menţionare a independenţei justiţiei trebuie până la urmă să ridice întrebarea: independenţă faţă de ce? Cel mai evident răspuns este, fireşte, independenţa faţă de guvern. Mi se pare imposibil să mă gândesc la vreun mod în care judecătorii, în exercitarea rolului lor decizional, să nu trebuiască să fie independenţi faţă de guvern. Însă ei mai trebuie să fie independenţi şi faţă de legislativ, cu excepţia calităţii acestuia de a adopta legi. Judecătorii nu trebuie să cedeze în faţa exprimării de opinii parlamentare, sau să ia decizii în speţe cu scopul de a câştiga aprobarea parlamentului sau de a evita cenzura parlamentară. Ei trebuie de asemenea, pur şi simplu, să se asigure că imparţialitatea lor nu este subminată de nicio asociaţie, fie ea profesională, comercială, personală sau de altă natură.[4]

ÎNTRUCÂT încrederea publicului în sistemul de justiţie, în autoritatea morală şi în integritatea judecătorilor este de maximă importanţă într-o societate democratică modernă.

 

 

Comentariu


Încrederea publicului în corpul judecătoresc

13.       Încrederea publicului în independenţa instanţelor, în integritatea judecătorilor, şi în imparţialitatea şi eficienţa procedurilor acestora este cea care susţine sistemul de justiţie al unei ţări. După cum a observat un judecător:

Autoritatea instanţei . . . ce nu ţine în mână nici banii, nici sabia . . . se bazează în final pe încrederea susţinută a cetăţenilor în judecata sa morală. Acesta este sentimentul ce trebuie să fie întreţinut de detaşarea completă a instanţei, în fapt şi în aparenţă, de complicaţiile politice şi prin abţinerea de la a se implica ea însăşi în lupta forţelor politice în declaraţiile politice.[5]


ÎNTRUCÂT este esenţial ca judecătorii, fiecare individual şi toţi în colectiv, să respecte şi să onoreze funcţia judiciară ca fiind un mandat public şi să se străduiască în a spori şi a menţine încrederea publicului în sistemul judiciar.

 

 Comentariu

 

 Responsabilitatea colectivă

14.       Un judecător trebuie să considere ca fiind de datoria sa nu numai să respecte standarde înalte de conduită, ci şi să participe la stabilirea, menţinerea şi susţinerea colectivă a acestor standarde. Chiar şi o singură abatere judiciară poate prejudicia ireparabil autoritatea morală a instanţei.

 

Funcţia judiciară

15.       Următoarele remarci au fost adresate odată de către un preşedinte de curte supremă judecătorilor numiţi recent în jurisdicţia sa:

Menirea judecătorului este de a sluji comunitatea, în rolul său esenţial de administrare a justiţiei conform legii. Funcţia dvs. vă oferă această posibilitate şi asta este un privilegiu. Funcţia dvs. este de a sluji, ceea ce constituie o obligaţie. Fără îndoială că au existat multe motive, personale şi profesionale, pentru care aţi acceptat numirea, însă judecătorul nu va reuşi şi nu va găsi satisfacţie în îndatoririle sale decât dacă realizează în mod permanent importanţa serviciului public prestat. Libertatea, pacea, ordinea şi buna guvernare – elementele esenţiale ale societăţii pe care le preţuim – depind în final de îndeplinirea cu bună credinţă a funcţiei judiciare. Comunitatea este guvernată de regula statului de drept numai atunci când ea are încredere în integritatea şi capacitatea puterii judecătoreşti. Ştiind asta, trebuie să aveţi o idee înaltă despre importanţa funcţiei dvs. Atunci când munca îşi pierde caracterul de noutate, când volumul de lucru seamănă cu povara lui Sisif, când tirania amânărilor de pronunţare a hotărârilor devine plictisitoare, singura motivaţie permanentă care vă susţine efortul de a continua este faptul că sunteţi conştienţi că sarcina pe care o aveţi de îndeplinit este esenţială societăţii în care trăiţi.

Sunteţi privilegiaţi să exercitaţi atribuţiile acestei funcţii şi sunteţi obligaţi să le lăsaţi neîntinate când vine timpul să renunţaţi la ele. Ceea ce spuneţi şi ceea ce faceţi, în public şi, într-o oarecare măsură, în privat, va afecta opinia publicului cu privire la funcţia voastră şi la respectul pe care ea ar trebui să îl impună. Riscul de a fi oprit în timp ce conduceţi către casă întorcându-vă de la o petrecere sau o neconcordanţă minoră în declaraţia de venit pot avea semnificaţie publică. Standardele pentru soţia lui Cezar sunt standardele pe care alţii le vor aplica, pe bună dreptate, cu privire la ceea ce spuneţi şi faceţi, şi având o idee înaltă despre funcţia de judecător, sunt şi standardele pe care voi înşivă vi le veţi aplica. Iar aceste standarde se aplică la toate materiile, atât mari, cât şi mici. Sub unele aspecte, cheltuirea mărunţişului sau achitarea unor cheltuieli importante pot fi chestiuni de mare importanţă.

Mână în mână cu înalta stimă pentru funcţie merge modestia cu privire la capacitatea voastră de a vă ridica la standardele impuse de predecesori şi considerate în prezent obligatorii. Sunt puţini judecători care sunt suficient de încrezători în forţele proprii pentru a nu păstra o îndoială cu privire la propria posibilitate de a atinge nivelul de performanţă aşteptat de la ei, şi până acum niciunul dintre cei care posedă acea încredere în ei înşişi nu a atins acel nivel. Desigur, temerea cu privire la propria capacitate de a vă îndeplini îndatoririle scade odată cu acumularea experienţei. Dar aceasta nu se datorează atât mulţumirii de sine, cât acceptării limitelor propriilor abilităţi. Cu condiţia să faceţi tot ce puteţi, frica de insuficienţă profesională poate fi contra-productivă. Modestia intelectuală (chiar atunci când nu este arătată), un simţ al datoriei şi respectului de sine, expunerea fiecărui pas al procesului judiciar către examinarea din partea publicului şi presiunea colegilor sunt factorii care permit unui judecător să obţină cele mai mari realizări de care este capabil.

. . . . . .     V-aţi alăturat sau vă alăturaţi acestei elite – o elită de serviciu, şi nu una de grandoare socială – iar apartenenţa dvs. la aceasta poate reprezenta o sursă de mari satisfacţii personale şi de multă mândrie. Nu vă veţi îmbogăţi cu remuneraţia pe care o veţi primi; va trebui să munciţi mai greu şi mai mult decât majoritatea prietenilor dvs. din afara sistemului judiciar; fiecare cuvânt şi acţiune judiciară a dvs. şi unele dintre celelalte cuvinte şi acţiuni ale dvs. vor fi supuse criticismului public, iar prestigiul public al corpului de judecători poate fi erodat de atacuri atât nejustificate cât şi de cele la care nu se răspunde. Însă dacă, la sfârşitul zilei, veţi împărtăşi, împreună cu colegii mei pe care îi stimaţi, sentimentul că serviţi comunitatea prin administrarea justiţiei în conformitate cu legea, veţi avea satisfacţii enorme în viaţă. Să aveţi o inimă bună şi cinstită, şi totul va merge bine.[6]


ÎNTRUCÂT principala responsabilitate de a promova şi a menţine standardele înalte ale conduitei judiciare revine în primul rând corpului judiciar din fiecare ţară.

Comentariu

 

 Elaborarea unui cod de conduită judiciară

 

16.       Este de dorit ca orice cod de conduită sau o document similar privind principiile aplicabile corpului de judecători să fie formulat chiar de către acesta. Acest lucru ar asigura conformitatea cu principiul independenţei justiţiei şi cu cel al separaţiei puterilor în stat. De exemplu, în multe ţări, puterea legislativă şi cea executivă reglementează modul în care membrii lor trebuie să se comporte şi care sunt obligaţiile etice ale acestora. Ar fi adecvat ca puterea judecătorească să facă acelaşi lucru. Dacă corpul de judecători nu reuşeşte sau omite să îşi asume răspunderea de a se asigura că membrii săi au standarde înalte de conduită conform aşteptărilor, opinia publică şi rapiditatea politică le pot determina pe celelalte două puteri să intervină. Dacă se întâmplă acest lucru, principiul independenţei justiţiei ce stă la baza puterii judecătoreşti şi care o susţine, poate fi subminat într-o anumită măsură, poate chiar în mod grav.


ŞI ÎNTRUCÂT Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite cu privire la Independenţa Puterii Judecătoreşti au menirea de asigura şi de a promova independenţa justiţiei şi se adresează în primul rând statelor.

 

 

Comentariu

 

 

Principiile de Bază ale ONU cu privire la Independenţa Puterii Judecătoreşti

 

17.       Principiile de Bază ale Naţiunilor Unite cu privire la Independenţa Puterii Judecătorești au fost adoptate de către cel de-al şaptelea Congres al Naţiunilor Unite cu privire la Prevenirea Criminalităţii şi la Tratamentul Aplicat Infractorilor în septembrie 1985 de la Milano, şi „avizate favorabil” de către Adunarea Generală prin rezoluţia din 40/32 din 29 noiembrie 1985. În luna următoare, în rezoluţia sa 40/46 din 16 decembrie 1985, Adunarea Generală a „salutat” adoptarea Principiilor şi a invitat guvernele „să le respecte şi să le ia în considerare în cadrul legislaţiei şi practicii lor naţionale”. Principiile de Bază, care au fost „formulate pentru a asista statele membre în sarcina lor de a asigura şi promova independenţa justiţiei” sunt următoarele:

 

 

INDEPENDENŢA PUTERII JUDECĂTOREȘTI

 

1.             Independenţa puterii judecătoreşti trebuie garantată de către stat şi consacrată prin Constituţie sau prin legile ţării. Este de datoria tuturor guvernelor şi a celorlalte instituţii de a respecta independenţa corpului de judecători.

 

2.             Judecătorii trebuie să soluţionează în mod imparţial cauzele deduse judecăţii, în baza faptelor şi în conformitate cu legea, fără niciun fel de restricţii, influenţe neadecvate, sugestii, presiuni, ameninţări sau amestecuri, fie ele directe sau indirecte, din partea nimănui, indiferent din partea cui ar veni şi pe ce motiv.

 

3.             Judecătorii trebuie să aibă competenţa de a judeca toate chestiunile de natură judiciară şi să aibă autoritatea exclusivă de a decide dacă o chestiune dedusă judecăţii este de competenţa lor aşa cum este aceasta stabilită prin lege.

 

4.             Trebuie interzis orice amestec inadecvat sau nejustificat în procesul judiciar, iar deciziile judecătoreşti pronunţate de către instanţe nu trebuie să poată fi supuse revizuirii. Acest principiu nu priveşte căile legale de atac sau micşorarea ori comutarea de către autorităţile competente a pedepselor aplicate de către instanţă, conform legii.

 

5.             Orice persoană ar trebui să aibă dreptul de a fi judecată de către o instanţă de drept comun prin procedurile legal stabilite. Nu ar trebui să poată fi înfiinţate instanţe care nu urmează procedurile stabilite în mod corespunzător pentru judecată, cu scopul de a înlocui competenţa ce aparţine instanţelor de drept comun.

 

6.             Principiul independenţei justiţiei dă dreptul şi îi obligă pe judecători să se asigure că procedurile judiciare se desfăşoară în mod echitabil şi cu respectarea drepturilor părţilor.

 

7.             Este de datoria fiecărui stat membru să asigure resursele adecvate pentru a permite corpului de judecători să îşi îndeplinească atribuţiile în mod corespunzător.

 

LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI DE ASOCIERE

 

8.             În conformitate cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, membrii puterii judecătoreşti au, la fel ca şi ceilalţi cetăţeni, dreptul la libertatea de exprimare, credinţă, asociere şi adunare, cu condiţia, totuşi, ca în exercitarea acestor drepturi judecătorii să se comporte întotdeauna în aşa fel încât să menţină demnitatea funcţiei lor şi imparţialitatea şi independenţa justiţiei.

 

9.             Judecătorii sunt liberi să constituie şi să adere la asociaţii ale judecătorilor sau la alte organizaţii care le reprezintă interesele, le promovează pregătirea profesională şi le apără independenţa judiciară.

 

CALIFICĂRILE, SELECTAREA ŞI PREGĂTIREA PROFESIONALĂ

 

10.          Persoanele selectate pentru a îndeplini funcţia judiciară trebuie să fie caracterizate prin integritate şi abilitate şi să fi urmat o pregătire corespunzătoare sau specializări în drept. Orice metodă de selecţie a judecătorilor trebuie să prevină numirile judecătoreşti bazate pe motive improprii. În cadrul procesului de selecţie a judecătorilor, nu pot fi permise discriminările bazate pe rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau statut, cu excepţia cerinţei conform căreia candidatul la funcţia de judecător trebuie să fie cetăţean al ţării respective, cerinţă care nu ar trebui considerată ca discriminatoare.

 

11.          Durata mandatului judecătorilor, independenţa acestora, siguranţa, remuneraţia adecvată, condiţiile de exercitare a funcţiei, pensiile şi vârsta de pensionare, trebuie să fie garantate în mod adecvat prin lege.

 

12.          Judecătorilor, indiferent dacă au fost numiţi sau aleşi, trebuie să li se garanteze inamovibilitatea până la vârsta obligatorie de pensionare sau până la expirarea duratei mandatului, acolo unde este cazul.

 

13.          Promovarea judecătorilor, acolo unde un asemenea sistem există, ar trebui să se bazeze pe factori obiectivi, şi în special pe abilităţi, integritate şi experienţă.

 

14.          Repartizarea cauzelor către judecători în cadrul instanţei este o chestiune internă ce ţine de administrarea judiciară.

 

SECRETUL PROFESIONAL ŞI IMUNITATEA

 

15.          Corpul de judecători trebuie obligat să respecte secretul profesional în legătură cu deliberările lor şi cu informaţiile confidenţiale pe care le cunosc în cadrul îndeplinirii atribuţiilor lor în alt mod decât prin proceduri publice, şi nu ar trebui să fie constrânşi să depună mărturie cu privire la asemenea chestiuni.

 

16.          Fără a afecta vreo procedură disciplinară sau vreun drept de apel sau vreun drept de a primi despăgubiri de la stat, în conformitate cu dreptul naţional, judecătorii ar trebui să se bucure de imunitate personală faţă de acţiunile civile pentru despăgubiri materiale formulate în caz de acte neadecvate sau omisiuni ce au avut loc în exercitarea atribuţiilor lor judiciare.

 

 

DISCIPLINA, SUSPENDAREA ŞI DESTITUIREA

17.          Orice acuzaţie sau plângere îndreptată împotriva unui judecător în calitatea sa judiciară şi profesională ar trebui soluţionată cu celeritate şi în mod echitabil, în cadrul unei procedurii corespunzătoare. Judecătorul trebuie să aibă dreptul la o audiere echitabilă. Examinarea cauzei în faza iniţială ar trebui să fie confidenţială, cu excepţia cazului în care judecătorul solicită contrariul.

 

18.          Judecătorii ar trebui să facă obiectul suspendării din funcţie sau destituirii numai din motive de incapacitate sau pentru comportamente care îi fac nedemni în a-şi exercita atribuţiile.

 

19.          Toate procedurile disciplinare, de suspendare sau de destituire ar trebui soluţionate în conformitate cu normele de conduită judiciară.

 

20.          Deciziile în cadrul procedurilor disciplinare, de suspendare sau de destituire trebuie să poată fi supuse revizuirii de către un organism independent. Acest principiu poate să nu se aplice deciziilor pronunţate de către instanţa supremă şi celor pronunţate de către legislativ în cadrul procedurii de revocare sau a altor proceduri similare.

PRINCIPIILE URMĂTOARE sunt menite să stabilească standarde pentru conduita etică a judecătorilor. Rostul lor este de a-i ghida pe judecători şi de a oferi corpului judiciar un cadru de reglementare a conduitei judiciare. Aceste principii au de asemenea menirea de a-i ajuta pe membrii puterii executive şi ai puterii legislative, pe avocaţi şi publicul în general să înţeleagă mai bine şi să sprijine membrii puterii judiciare. Aceste principii pornesc de la premisa că judecătorii sunt responsabili de conduita lor în faţa unor instituţii anume create pentru a asigura respectarea normelor judiciare, instituţii ce sunt ele însele independente şi imparţiale, şi că aceste principii au fost stabilite pentru a completa regulile legale şi deontologice existente faţă de care judecătorii sunt supuşi, şi nu să le substituie.

 

Comentariu

 

Valorile fundamentale şi universale

 

18.       Declaraţia de principii care urmează şi care se bazează pe şase valori fundamentale şi universale, împreună cu declaraţiile de aplicarea a fiecărui principiu, sunt menite să ghideze judecătorii şi să ofere puterii judecătoreşti un cadru pentru reglementarea conduita judiciare, fie printr-un cod deontologic naţional, fie printr-un alt mecanism. Declaraţiile asupra aplicării fiecărui principiu au fost întocmite în aşa fel încât să nu fie prea generale, deoarece astfel ar fi furnizat puţine îndrumări, şi nici prea specifice, deoarece astfel ar fi fost irelevante pentru numeroasele şi variatele chestiuni cu care se confruntă un judecător în viaţa cotidiană. Este totuşi posibil ca ele să trebuiască să fie adaptate la împrejurările fiecărui sistem de drept.

 

Nu orice încălcare impune iniţierea acţiunii disciplinare

 

19.       Deşi principiile de conduită judiciară sunt menite a fi obligatorii pentru judecători, nu se intenţionează ca orice presupusă abatere de la acestea să atragă iniţierea acţiunii disciplinare. Nu orice eşec al unui judecător de a se conforma acestor principii va constitui abatere. Oportunitatea exercitării acţiunii disciplinare poate depinde de alţi factori, cum ar fi gravitatea abaterii, caracterul repetat al conduitei neadecvate şi urmările acesteia asupra celorlalţi şi asupra întregului sistem judiciar.

 

Înţelegerea rolului puterii judecătoreşti

 

20.       Înţelegerea rolului puterii judecătoreşti în statele democratice, şi mai cu seamă înţelegerea faptului că îndatorirea judecătorului este de a aplica legea în mod echitabil şi într-o manieră dezinteresată, fără a lua în considerare presiunile sociale sau politice incidente, variază considerabil de la o ţară la alta. Prin urmare, nivelul încrederii în activitatea instanţelor nu este uniform. Informarea adecvată despre atribuţiile şi rolul judecătorilor poate contribui efectiv la a creşte înţelegerea faptului că instanţele sunt pietrele de temelie ale sistemelor constituţionale democratice, precum şi la a înţelege limitele activităţii instanţelor. Aceste principii sunt menite să asiste membrii legislativului şi executivului, precum şi pe avocaţi, justiţiabili şi publicul larg, să înţeleagă mai bine natura funcţiei judecătoreşti, standardele înalte de conduită care se cer judecătorilor să le respecte atât în exercitarea funcţiei lor cât şi în afara acesteia, şi restricţiile care le sunt impuse judecătorilor în îndeplinirea atribuţiilor.

 

 

Necesitatea existenţei unor norme de conduită

 

21.       Necesitatea identificării unor standarde de conduită adecvate pentru funcţia judecătorească a fost explicată de către un judecător, după cum urmează:

Nimeni nu se îndoieşte de faptul că judecătorii trebuie să se comporte conform unor anumite reguli atât în exercitarea funcţiei cât şi în afara acesteia. Sunt  acestea doar aşteptări ca un judecător să se comporte decent de bună voie la nivel personal, sau se aşteaptă ca un anumit standard de conduită să fie respectat de către un anumit grup profesional în interesul propriu şi în cel al comunităţii? Întrucât aceasta este o întrebare fundamentală, este necesar să facem nişte observaţii elementare.

Alcătuim un grup deosebit în cadrul comunităţii. Noi suntem o parte selectă dintr-o profesie onorabilă. Ni se încredinţează zi de zi exercitarea unei puteri considerabile. Exercitarea acesteia are efecte dramatice asupra vieţilor şi destinelor celor care ajung în faţa noastră. Cetăţenii nu pot fi siguri că ei sau destinul lor nu va depinde într-o zi de judecata noastră. Ei nu vor voi ca această putere să fie acordată unei persoane a cărei cinste sau capacitate sau ale cărei standarde personale sunt îndoielnice. Pentru continuitatea sistemului de drept aşa cum îl ştim, este esenţială existenţa unor norme de conduită pentru judecători, atât în exercitarea funcţiei cât şi în afara ei, care să fie concepute pentru a păstra încrederea în îndeplinirea acestor aşteptări.[7]



[1] Legal Consequences for States of the Continued Presence of South Africa in Namibia (South-West Africa) Notwithstanding Security Council Resolution 276 (1970), ICJ Reports 1971, opinia separată a Vicepreşedintelui Ammoun, la p.76.

[2] S.A. de Smith, The New Commonwealth and its Constitutions (London, Stevens, 1964), p.106.

[3] Sir Gerard Brennan, Chief Justice of Australia, “Judicial Independence”, The Australian Judicial Conference, 2 noiembrie 1996, Canberra, disponibilă la www.hcourt.gov.au.

[4] Lord Bingham of Cornhill, Lord Chief Justice of England, “Judicial Independence”, Judicial Studies Board Annual Lecture 1996, disponibilă la www.jsboard.co.uk.

[5] Baker v. Carr, Supreme Court of the United States of America, (1962) 369 US 186, per Justice Frankfurter.

[6] Sir Gerard Brennan, Preşedinte al curţii supreme din Australia, în discursul către the National Judicial Orientation Programme, Wollongong, Australia, 13 octombrie 1996. Textul e disponibil la www.hcourt.gov.au/speeches/brennanj/brennanj_wollong.htm.

[7] J.B. Thomas, Judicial Ethics in Australia (Sydney, Law Book Company, 1988), p.7.