04 Valoarea 1 INDEPENDENŢA

Principiul:

Independenţa justiţiei este premisa statului de drept şi o garanţie fundamentală a procesului echitabil. În consecinţă, judecătorul va apăra şi va servi ca exemplu de independenţă a justiţiei, atât sub aspect individual, cât şi sub aspect instituţional.

 

Comentariu

 Funcţia judiciară nu este un privilegiu, ci o responsabilitate

 

22.       Independenţa justiţiei nu este un privilegiu sau o prerogativă personală a fiecărui judecător. Ea este responsabilitatea impusă fiecărui judecător care îi permite să soluţioneze o cauză în mod onest şi imparţial în baza legii şi a probelor, fără presiuni sau influenţe externe şi fără frică de vreo imixtiune. Esenţa principiului independenţei justiţiei este libertatea deplină a judecătorului de a judeca şi soluţiona cauzele deduse instanţei; nimeni din afară - nici guvernul, nici grupurile de presiune, niciun individ sau chiar niciun alt judecător - nu ar trebui să se amestece, sau să încerce să se amestece, în modul în care un judecător conduce o cauză şi ia o decizie.[1]

 

Independenţă individuală şi instituţională

 

23.       Independenţa justiţiei se referă atât la independenţa individuală cât şi la cea instituţională necesară în procesul decizional. Independenţa justiţiei este aşadar atât o stare de spirit cât şi un set de reguli instituţionale şi operaţionale. Cel dintâi aspect se referă la independenţa judecătorului în fapt; cel de-al doilea aspect se referă la definirea relaţiilor dintre puterea judecătorească şi alţii, mai cu seamă celelalte puteri din stat, cu scopul de a asigura independenţa atât în realitate, cât şi în aparenţă. Relaţia dintre aceste două aspecte ale independenţei justiţiei este aceea conform căreia un judecător poate avea acea stare de spirit, însă dacă instanţa pe care o prezidează nu este independentă de celelalte puteri din stat în privinţa aspectelor esenţiale pentru funcţionarea sa, judecătorul nu poate spune că este independent.[2]


Independenţa se distinge de imparţialitate

 

24.       Conceptele de „independenţă” şi „imparţialitate” sunt foarte strâns legate, dar totodată separate şi diferite. „Imparţialitatea” se referă la o stare de spirit sau o atitudine a instanţei în legătură cu chestiunile şi părţile dintr-o anumită cauză. Cuvântul „imparţial” presupune absenţa părtinirii, reală sau aparentă. Cuvântul „independenţă” reflectă sau întruchipează valoarea constituţională tradiţională a independenţei. Ca atare, ea înseamnă nu numai o stare de spirit sau o atitudine în exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor judecătoreşti, ci şi un statut sau o relaţie cu alţii, în special cu executivul, care se bazează pe condiţii sau garanţii obiective.


Judecătorii nu se supun guvernelor

 

25.       Consacrarea prin constituţie a independenţei justiţiei nu creează şi nu menţine în mod automat un corp judecătoresc independent. Independenţa justiţiei trebuie recunoscută şi respectată de către toate cele trei puteri. În special, puterea judecătorească trebuie să recunoască faptul că judecătorii nu trebuie să se supună guvernelor zilei.

 

Ei văd cum guvernele vin precum apa şi pleacă precum vântul. Ei nu sunt datori să dea dovadă de loialitate miniştrilor, nici măcar de loialitatea temporară pe care o datorează funcţionarii publici. . . Judecătorii sunt şi ei supuşii cuiva, însă nu Primului Ministru, ci legii şi concepţiei lor referitoare la interesul public. Acestei legi şi acestei concepţii datorează credinţă. În aceasta stă puterea şi slăbiciunea lor, valoarea lor şi riscul lor.[3]

 

După cum a observat un judecător în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, [4]

 

În această ţară, printre zgomotele armelor, legile nu sunt tăcute. Ele pot fi schimbate, însă vorbesc aceeaşi limbă pe timp de război ca şi pe timp de pace. Dintotdeauna, unul dintre stâlpii libertăţii, unul dintre principiile libertăţii pentru care ne luptăm acum, a fost acela conform căruia judecătorii trebuie să nu fie servili persoanelor şi trebuie să stea între subiect şi orice tentativă de încălcare a libertăţii acestuia de către executiv, mereu atenţi ca orice acţiune coercitivă să fie justificată legal.

 

Condiţiile independenţei justiţiei

 

26.       Pentru a stabili dacă puterea judecătorească poate fi considerată „independentă” de celelalte ramuri ale guvernării, se iau în considerare de obicei, printre altele, modul în care sunt numiţi membrii săi, durata mandatului acestora, condiţiile de exercitare a funcţiei, existenţa garanţiilor împotriva presiunilor externe şi împrejurarea dacă instanţa este percepută ca fiind independentă.[5] Sunt trei condiţii minime pentru independenţa justiţiei:

 

(a)        Siguranţa funcţiei: de exemplu, mandatul judecătorului, indiferent că este pe viaţă, sau până la vârsta pensionării, sau pe durată determinată, trebuie să fie protejat faţă de amestecul arbitrar sau discreţionar al executivului sau a altei autorităţi competente în procedura de numire.

 

(b)        Siguranţa financiară: de exemplu, dreptul la salariu şi la cel la pensie sunt stabilite prin lege şi nu pot fi subiect al unor intervenţii arbitrare din partea executivului într-o manieră care ar putea afecta independenţa justiţiei. Totuşi, în limitele acestei cerinţe, guvernele pot păstra autoritatea de a concepe planuri de remunerare care să fie specifice pentru diferite tipuri de instanţe. În consecinţă, existenţa mai multor scheme de remunerare poate îndeplini la fel de bine cerinţa siguranţei financiare, dacă se protejează esenţa acestei condiţii.

 

(c)        Independenţa instituţională: de exemplu, independenţa în ceea ce priveşte chestiunile administrative legate direct de exercitarea funcţiei judecătoreşti. Nicio forţă din exterior nu poate fi abilitată să se amestece în chestiunile ce ţin direct şi imediat de atribuţiile de judecată, cum ar fi de exemplu repartizarea judecătorilor,[6] organizarea şedinţelor de judecată şi programarea dosarelor spre soluţionare. Deşi trebuie să existe anumite relaţii instituţionale între puterea judecătorească şi executiv, aceste relaţii nu trebuie să afecteze libertatea justiţiei de a soluţiona cazuri individuale şi de a garanta respectarea legii şi a valorilor constituţionale.[7]

Aplicare:

 

1.1     Judecătorul trebuie să îşi exercite funcţia judiciară în mod independent, pe baza propriei aprecieri a faptelor şi în concordanţă cu spiritul legii, fără influenţe externe, sugestii, presiuni, ameninţări şi fără vreun amestec, direct sau indirect, indiferent de la cine ar proveni şi sub ce motiv.


Comentariu


Influenţele externe nu trebuie să influenţeze judecata

 

27.       Încrederea în justiţie are de suferit dacă procesul de luare a deciziei judecătoreşti este perceput ca fiind supus unor influenţelor externe necorespunzătoare. Este esenţial pentru independenţa justiţiei şi pentru păstrarea încrederii populaţiei în sistemul de justiţie ca nici executivul, nici legislativul şi nici judecătorul să nu dea impresia că deciziile judecătoreşti ar putea fi astfel influenţate. Influenţele la care poate fi supus un judecător variază la infinit. Îndatorirea judecătorului este de a aplica legea aşa cum el o înţelege, pe baza propriei evaluări a faptelor, fără temeri sau favoruri şi fără a ţine cont dacă decizia finală va fi populară ori nu. De exemplu, ca răspuns la o afirmaţie conform căreia societatea sud-africană nu considera pedeapsa cu moartea pentru cazurile extreme de crimă ca fiind o formă de pedeapsă crudă, inumană sau degradantă, Preşedintele Curţii Constituţionale din Africa de Sud a precizat:[8]

 

Problema pe care o avem noi, totuşi, nu este a decide ce soluţie consideră majoritatea sud-africanilor că este adecvată. Trebuie să decidem dacă Constituţia permite pronunţarea unei astfel de hotărâri. Opinia publică poate avea o anumită relevanţă în demersul nostru, însă ea în sine nu poate înlocui obligaţia cu care sunt învestite instanţele de a interpreta Constituţia şi de a-i respecta prevederile fără temeri sau favoruri. Dacă ar fi ca opinia publică să decidă, nu ar mai fi nevoie de o formă de judecată constituţională . . . Curtea nu îşi poate permite să fie deturnată de la obligaţia sa de a acţiona ca un garant independent al Constituţiei, făcând alegeri în baza a ceea ce va fi pe placul publicului.


Judecătorul trebuie să acţioneze indiferent de aprobarea sau criticile publicului

 

28.       Se întâmplă ca o cauză să dea naştere la controverse în public, cu o amplă prezentare în mass media, iar judecătorul se poate găsi într-o poziţie asemănătoare cu cea din mijlocul unei furtuni. Uneori o mare publicitate poate fi în mod considerabil îndreptată spre obţinerea unui rezultat dorit. Totuşi, în exercitarea funcţiei judiciare, judecătorul trebuie să fie imun faţă de efectele acestei publicităţi. Judecătorul trebuie să nu ţină cont dacă legile ce trebuie aplicate, sau părţile la proces, se bucură sau nu de popularitate în rândul publicului, al mass media, al funcţionarilor guvernamentali, sau al prietenilor ori a familiei judecătorului însuşi. Judecătorul nu trebuie să se încline după interese partizane, vociferările publicului sau frica de critică. Independenţa justiţiei presupune independenţă faţă de toate formele de influenţă exterioară.


Orice încercare de influenţare a soluţiei trebuie respinsă

 

29.       Toate încercările de a convinge instanţa trebuie făcute numai în mod public în sala de judecată, de către părţile la proces sau avocaţii lor. Judecătorul poate fi supus ocazional eforturilor altor persoane, din afara instanţei, de a-i influenţa deciziile în ceea ce priveşte cauzele aflate în curs de soluţionare. Indiferent dacă sursa este una ministerială, politică, oficială, jurnalistică, familială sau de orice altă natură, toate aceste eforturi trebuie respinse în mod ferm. Aceste ameninţări la adresa independenţei justiţiei pot lua uneori forma unor încercări subtile de a influenţa modul în care judecătorul ar trebui să abordeze o anumită cauză sau a unor încercări de a câştiga favoarea judecătorului într-un anumit mod. Orice astfel de încercări exterioare, fie ele directe sau indirecte, de a-l influenţa pe judecător, trebuie respinse. În unele cazuri, mai ales dacă încercările sunt repetate deşi au fost respinse, judecătorul ar trebui să le semnaleze autorităţilor competente. Judecătorul nu trebuie să permită relaţiilor sale familiale, sociale sau politice să îi influenţeze vreo decizie judiciară.


Cum se determină influenţa improprie

30.       Poate fi dificil de stabilit ce anume constituie influenţă improprie. Când încearcă să găsească un echilibru adecvat, de exemplu, între necesitatea de a proteja procedurile judiciare împotriva distorsiunilor şi a presiunii, venind din surse politice, ale presei sau de altă natură, şi interesele de a discuta deschis chestiunile de interes public în viaţa publică şi într-o presă liberă, judecătorul trebuie să accepte că este o figură publică şi nu trebuie să pară prea sensibil sau prea fragil. Criticile adresate persoanelor cu funcţii publice sunt ceva obişnuit într-o democraţie. În limitele legii, judecătorii nu ar trebui să se aştepte să fie imuni la criticile la adresa deciziilor pe care le iau, motivelor care au stat la baza lor, şi modului în care conduc judecarea unei cauze.

1.2     Judecătorul trebuie să fie independent în relaţiile cu societatea în general, şi în relaţiile cu părţile aflate într-un litigiu pe care îl are de soluţionat.


Comentariu


Izolare completă nu este posibilă şi nici benefică

 

31.       Cât de independent de societate ar trebui să fie judecătorul? Vocaţia de judecător a fost descrisă odată ca fiind „ca un fel de preoţie”.[9] Un alt judecător a scris că „preşedintele curţii supreme intră într-o mânăstire şi se limitează la activitatea sa judiciară”.[10] Asemenea constrângeri pot fi considerate ca fiind mult prea exigente în prezent, deşi regimul impus judecătorului este probabil „monastic din multe puncte de vedere”[11]. Deşi judecătorul trebuie să aibă un stil de viaţă şi o conduită mai severă şi mai restrictivă decât alţi oameni, ar fi nerezonabil să se aştepte ca el să se retragă complet din viaţa publică către o viaţă cu totul privată, centrată în jurul casei, familiei şi prietenilor. Izolarea totală a judecătorului de comunitatea în care trăieşte nu este nici posibilă, nici benefică.

 


Legătura cu comunitatea este necesară

 

32.       Dacă nu se pune problema ca judecătorul să stea închis ermetic în casă după terminarea orelor de lucru, el va fi expus la o serie de factori care formează opinii, şi este posibil să îşi formeze opinii şi prin contactele cu prietenii, colegii şi mass media. Într-adevăr, cunoaşterea publicului este esenţială pentru buna administrare a justiţiei. Judecătorul nu numai că îşi îmbogăţeşte cunoştinţele despre lumea reală; ci însăşi natura dreptului modern impune ca judecătorul „să trăiască, să respire, să gândească şi să împărtăşească opiniile în acea lume”.[12] În zilele noastre, rolul judecătorului merge mai departe de soluţionarea conflictelor. Judecătorul este tot mai des solicitat să se ocupe de chestiuni mai ample ce ţin de valorile sociale şi de drepturile omului, să ia decizii în chestiuni controversate de ordin moral, şi toate acestea în cadrul unei societăţi din ce în ce mai pluraliste. Un judecător care nu este la curent cu toate acestea riscă să fie mai puţin eficient. Nu va folosit nici dezvoltării personale a judecătorului şi nici interesului public dacă judecătorul este izolat în mod nejustificat de comunitatea pe care o serveşte. Normele juridice reclamă deseori aplicarea testului persoanei rezonabile. Stabilirea judiciară a faptelor, care constituie o parte importantă din activitatea judecătorului, necesită evaluarea probelor în lumina simţului comun şi a experienţei. Aşadar, judecătorul ar trebui, în măsura în care acest lucru este conform cu rolul special al judecătorului, să păstreze legături strânse cu comunitatea.


Dilema etică

 

33.       Această dilemă etică a fost rezumată foarte succint: [13]

 

Se poate cere membrilor sistemului judiciar ca, pe de o parte să fie caracterizaţi de, sau să fi dobândit în mare măsură, calităţi cum sunt tactul, umilinţa, fermitatea, sensibilitatea, simţul comun şi rigurozitatea intelectuală, fără ca pe de altă parte să fie percepuţi ca fiind distanţi, inhibaţi, mecanici, izolaţi, fără umor sau încrezuţi? Cu siguranţă, a ocupa simultan rolurile de cetăţean exemplar şi de cetăţean obişnuit pare ceva imposibil. Conduita pe care unii o laudă ca fiind civilizată şi cuviincioasă, alţii o vor denigra ca fiind rigidă şi formală. Dimpotrivă, ceea ce unii condamnă ca fiind comportament nedemn ce dă dovadă de lipsă de respect pentru funcţia judiciară, alţii vor aclama pentru că arată faptul că judecătorii au simţul umorului şi capacitatea de a nu se lua pe ei înşişi prea în serios.

Oliver Wendell Holmes a fost poate cu mult înaintea timpului său când îi sfătuia pe judecători să „împărtăşească pasiunea şi acţiunea vremurilor [lor] cu riscul de a fi judecaţi pentru că nu au trăit”.

 

Un exemplu de bună practică

 

34.       Modul în care un judecător ar trebui să răspundă necesităţilor comunităţii în general este exemplificat în următoarele îndrumări ce au fost recomandate de către un comitet consultativ în materie de etică judiciară dintr-o jurisdicţie în cadrul căreia judecătorii sunt deseori contactaţi de către membrii unor anumite grupuri de interese în vederea unor întrevederi cu uşile închise: [14]

 

1.     Nu este obligatoriu ca judecătorul să dea curs cererilor de a avea întrevederi în particular.

 

2.     Judecătorul va fi sfătuit să întrebe care este scopul întrevederii, înainte de a decide dacă să dea curs cererii.

 

3.     Judecătorului trebuie să analizeze dacă la întrevedere ar trebui să participe şi membri ai acuzării şi ai apărării. De multe ori, întrevederile solicitate se referă la chestiuni penale (de ex. reprezentanţi ai „Asociaţiei Mamelor împotriva Condusului în Stare de Ebrietate”).

 

4.     Cererea venită din partea grupului de interese ar trebui formulată în scris, pentru a se evita orice neînţelegeri, iar judecătorul ar trebui să accepte întrevederea tot în scris, precizând regulile de bază pentru desfăşurarea discuţiilor.

 

5.     Interzicerea absolută a comunicărilor ex parte referitor la anumite cauze trebuie respectată şi trebuie expusă în mod clar solicitantului înainte de începerea întrevederii.

 

6.     Judecătorul trebuie să analizeze posibilitatea prezenţei la întrevedere a unui grefier-stenograf. Acest lucru ar evita orice neînţelegeri viitoare privind chestiunile discutate în cadrul acesteia. De asemenea, în acest mod judecătorul ar fi ferit de încurcături în cazul în care ulterior s-ar pretinde că a făcut anumite afirmaţii.

 

 

Încrederea societăţii este esenţială

35.       Independenţa judecătorească presupune imparţialitate totală din partea judecătorului. În soluţionarea oricărei cauze privind părţile, judecătorul trebuie să nu aibă nicio legătură, înclinaţie sau părtinire care să afecteze – sau să poată fi percepută ca afectând – capacitatea sa de a judeca în mod independent. În această privinţă, independenţa justiţiei reprezintă o detaliere a principiului fundamental conform căruia „nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”. Semnificaţia acestui principiu este cu mult dincolo de interesele părţilor dintr-o anumit cauză, din moment ce societatea în ansamblul ei trebuie să poată avea încredere în justiţie.

 

1.3     Judecătorul nu numai că trebuie să nu aibă legături nepotrivite şi să nu fie influenţat de puterea executivă şi de cea legislativă, ci trebuie să şi apară astfel în ochii unui observator rezonabil.

Comentariu

 

Separaţia puterilor sau a funcţiilor

36.       Esenţa conceptului de independenţă a justiţiei este reprezentată de teoria separaţiei puterilor: Justiţia, fiind unul dintre cei trei piloni fundamentali şi egali dintr-un stat democratic modern, ar trebui să funcţioneze independent de celelalte două: legislativul şi executivul. Relaţia dintre cele trei puteri publice ar trebui să fie una de respect reciproc, fiecare recunoscând şi respectând rolul celorlalte. Acest lucru este necesar deoarece justiţia are un rol şi funcţii importante în raport cu celelalte două puteri. Ea se asigură că guvernul şi administraţia răspund pentru acţiunile lor şi, în ceea ce priveşte legislativul, este implicată în a asigura corectitudinea punerii în aplicare a legilor şi, acolo unde este cazul, în asigurarea conformităţii acestor legi cu constituţia ori cu convenţiile regionale şi internaţionale care fac parte din dreptul intern. Spre a-şi putea îndeplini rolul în aceste privinţe şi pentru a se asigura exercitarea în deplină libertate, fără restricţii, a funcţiei sale de judecată în mod legal şi independent, corpul judecătorilor trebuie să fie liber de legături şi influenţe necorespunzătoare din partea celorlalte puteri în stat. Astfel, independenţa este garanţia imparţialităţii.

 

 Percepţia populaţiei asupra independenţei justiţiei

37.       Este important ca puterea judecătorească să fie percepută ca fiind independentă, şi ca testul de independenţă să ia în considerare şi această percepţie. Este vorba despre percepţia dacă o anumită instanţă se bucură de condiţiile sau garanţiile obiective esenţiale ale independenţei justiţiei, şi nu de percepţia modului în care va acţiona de fapt, indiferent dacă beneficiază de aceste condiţii sau garanţii. O persoană care doreşte să conteste independenţa unei instanţe nu are nevoie să dovedească o lipsă concretă a independenţei, deşi o asemenea dovadă ar fi decisivă. În schimb, testul folosit în acest scop este acelaşi cu cel folosit pentru a stabili dacă cel care ia decizia este părtinitor. Întrebarea este dacă un observator rezonabil ar (sau în anumite sisteme de drept “ar putea”) percepe instanţa ca fiind independentă.  Deşi independenţa justiţiei este o stare sau o relaţie bazată pe condiţii sau garanţii obiective, la fel de mult fiind şi o stare de spirit sau o atitudine în exercitarea concretă a atribuţiilor judecătoreşti, testul de independenţă este acela dacă instanţa poate fi percepută rezonabil ca fiind independentă.

 

Câteva exemple de legături şi influenţe nepotrivite

 38.       Mai jos sunt câteva exemple de „legături nepotrivite şi influenţe din partea” executivului şi a legislativului, aşa cum au fost ele stabilite de către instanţe sau de către comitetele consultative în probleme de etică judiciară. Ele sunt oferite ca îndrumări. În fiecare cauză, rezultatul depinde de toate împrejurările cauzei testate potrivit modului în care aceste împrejurări ar putea fi percepute de către un observator rezonabil:

 

(a)        Dacă un parlamentar scrie unui judecător pentru a-l informa despre interesul său, în numele unui alegător, faţă de soluţionarea cu celeritate şi justeţe a unui proces de divorţ şi de încredinţare a copiilor în care alegătorul este parte, judecătorul poate răspunde la această scrisoare prin a-l informa pe membrul legislativului - personal sau, de preferinţă, printr-un reprezentant - cu privire la faptul că principiile conduite judiciare interzic judecătorului să primească, să ia în considerare sau să răspundă la astfel de comunicări. Scopul interdicţiei cuprinde şi răspunsul la întrebarea unui membru al legislativului referitoare la stadiul unei cauze sau la data la care se va pronunţa decizia, deoarece un astfel de răspuns creează aparenţa că membrul legislativului îl poate influenţa pe judecător să grăbească luarea unei decizii şi, astfel, că ar putea obţine o soluţie părtinitoare, în favoarea unei anumite părţi din proces.[15]

 

(b)        Nu este conform cu principiul independenţei justiţiei ca un judecător să accepte, în timpul unei perioade de lipsă, o angajare cu normă întreagă la un nivel înalt, unde se concep politicile publice, din cadrul executivului sau al legislativului (de exemplu, în calitate de consilier specializat pe probleme de reformă a administrării justiţiei). Oscilarea între funcţiile înalte executive şi legislative şi cea judecătorească promovează chiar genul de combinaţie a atribuţiilor care se dorea evitată prin conceptul separaţiei puterilor în stat. Această combinaţie este de natură să afecteze percepţia judecătorului, şi percepţia funcţionarilor cu care lucrează judecătorul, în ceea ce priveşte rolul independent al judecătorului. Chiar dacă nu este aşa în realitate, acceptarea unei astfel de detaşări va afecta negativ percepţia publicului asupra independenţei instanţelor faţă de executiv şi de legislativ. Această angajare este diferită de situaţia în care judecătorul a îndeplinit o funcţie în cadrul executivului sau al legislativului înainte de a deveni judecător, şi de situaţia în care judecătorul îndeplineşte astfel de funcţii după ce a încetat din funcţia de judecător. În aceste cazuri, procedurile de numire sau demisie asigură o linie clară de demarcaţie pentru judecător, şi pentru observatorii sistemului judiciar, între exercitarea unei funcţii în cadrul unei anumite puteri în stat şi exercitarea unei funcţii în cadrul altei puteri.[16]

 

(c)        În cazul în care soţia judecătorului sau soţul judecătoarei este politician activ, judecătorul trebuie să rămână suficient de distanţat de conduita membrilor familiei sale pentru a se asigura că publicul nu are percepţia conform căreia judecătorul susţine un anumit candidat politic. Dacă soţul participă la întruniri de ordin politic, judecătorul nu îl poate însoţi. Astfel de întruniri nu ar trebui să aibă loc în casa judecătorului. Dacă soţul insistă asupra ţinerii unei astfel de întruniri în casa judecătorului, acesta din urmă trebuie să ia toate măsurile rezonabil aşteptate pentru a se distanţa de această manifestare, inclusiv de a evita să fie văzut de către participanţi în timpul întrunirii, ceea ce ar putea însemna, dacă este necesar, să plece de acasă pe durata unor astfel de evenimente. Orice contribuţie politică făcută de soţ trebuie făcute în numele soţului din fondul său separat şi nu, de pildă, dintr-un cont al cărei titular este împreună cu judecătorul. Trebuie menţionat că asemenea activităţi nu îmbunătăţesc imaginea publică a instanţelor sau a administrării justiţiei.[17] Pe de altă parte, în asemenea cazuri, este posibil ca participarea de către judecător împreună cu soţul sau soţia la o manifestare pur ceremonioasă, de exemplu la deschiderea parlamentului sau la o recepţie oferită unui şef de stat, să nu fie nepotrivită, în funcţie de împrejurări.

 

(d)        O practică prin care ministrul justiţiei acordă, sau recomandă acordarea, unui titlu onorific unui judecător pentru activitatea sa judiciară, încalcă principiul independenţei justiţiei. Recunoaşterea discreţionară a activităţii judiciare a unui judecător de către executiv fără participarea substanţială a puterii judecătoreşti, atât timp cât acesta este încă în funcţia de judecător, reprezintă un pericol pentru independenţa justiţiei.[18] Pe de altă parte, acordarea unui titlu onorific civil de către, sau la recomandarea, unui organ înfiinţat ca independent de guvern ar putea fi considerată acceptabilă, în funcţie de împrejurări.

 

(e)        Plata de către executiv a unei „prime” (de ex, un anumit stimulent ) unui judecător în legătură cu administrarea justiţiei, este incompatibilă cu principiul independenţei justiţiei.[19]

 

(f)         Dacă, în cadrul unui proces în instanţă, se pune o întrebare privind interpretarea unui tratat internaţional, iar instanţa declară că interpretarea tratatelor nu este de competenţa sa şi solicită opinia ministrului afacerilor externe, iar apoi pronunţă o hotărâre în funcţie de această opinie, instanţa s-a bazat în fapt pe un reprezentant al executivului pentru a da o soluţie la problema juridică ce i-a fost dedusă spre judecată. Faptul că ministrul s-a implicat în soluţia din cauză într-un mod care este decisiv şi care nu poate fi contestat de către părţi, înseamnă că respectiva cauză nu a fost soluţionată de către o instanţă independentă cu deplină jurisdicţie.[20]

1.4     În exercitarea atribuţiilor sale judiciare, judecătorul trebuie să fie independent faţă de colegii săi magistraţi în legătură cu deciziile sale, pe care el este obligat să le ia independent.

 

Comentariu


Judecătorul trebuie să fie independent de alţi judecători

 

39.       Sarcina de a judeca presupune un anumit grad de autonomie ce implică numai conştiinţa judecătorului.[21] Aşadar, independenţa justiţiei necesită nu numai independenţa puterii judecătoreşti ca instituţie faţă de celelalte puteri în stat; ci mai necesită şi ca judecătorii să fie independenţi unii faţă de ceilalţi. Cu alte cuvinte, independenţa justiţiei depinde nu numai de lipsa influenţelor nepotrivite venite din exterior, ci şi de lipsa influenţelor nepotrivite care ar putea în unele situaţii să vină din acţiunile sau atitudinea altor judecători. Deşi judecătorul poate găsi uneori că este util să afle părerea unui coleg la modul ipotetic, totuşi procesul decizional judecătoresc este responsabilitatea fiecărui judecător, inclusiv a fiecăruia dintre judecătorii ce fac parte din acelaşi complet de judecată.


Organizarea ierarhică a justiţiei este irelevantă

 

40.       În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul nu este angajatul nimănui. El sau ea slujeşte şi răspunde numai în faţa legii şi a propriei sale conştiinţe, pe care judecătorul este obligat să o examineze în mod constant. Este o axiomă faptul că, în afara căilor de atac, judecătorul care soluţionează o cauză nu îndeplineşte niciun ordin sau indicaţie venită din partea unui terţ, fie dinăuntrul, fie din afara puterii judecătoreşti. Nicio organizare ierarhică a justiţiei şi nicio diferenţă de grad sau rang nu poate afecta în vreun mod dreptul unui judecător de a pronunţa hotărâri în mod liber, fără a fi influenţat de consideraţii sau influenţe extrinseci.


Judecătorul nu este obligat să raporteze motivele cauzelor

 

41.       Obligaţia de a răspunde în faţa oricui, şi în special în faţa unei persoane care ar putea fi prejudiciată de acţiunea judecătorului, este contrară independenţei justiţiei. Cu excepţia motivărilor judecătoreşti sau a altor proceduri prevăzute de lege, judecătorul nu este obligat să îşi justifice soluţia, nici chiar faţă de alţi membri ai sistemului judecătoresc. Dacă o decizie judecătorească dă dovadă de atâta incompetenţă încât să justifice iniţierea acţiunii disciplinare, în acest caz foarte rar judecătorul nu este obligat să „raporteze”, ci să răspundă unei acuzaţii sau unei anchete formale desfăşurate conform legii.


Examinarea corespunzătoare a cauzei este prioritară „productivităţii”

 

42.       Sistemele de inspecţie judecătorească, în ţările în care acestea există, trebuie să nu se ocupe de fondul soluţiilor sau de corectitudinea deciziilor luate în particular şi ar trebui să nu îl determine pe judecător, pe motivul eficienţei, a plasa productivitatea înaintea îndeplinirii corespunzătoare a rolului său, care este acela de a pronunţa o decizie în urma unei examinări atente a fiecărei cauze, potrivit legii şi fondului speţei.


1.5     Judecătorul va încuraja şi va susţine garanţiile necesare pentru a-şi îndeplini atribuţiile judecătoreşti în scopul de a menţine şi de a întări independenţa instituţională şi funcţională a corpului judiciar.


Comentariu


Rezistenţa la încercările de subminare a independenţei justiţiei

 

43.       Judecătorul trebuie să fie vigilent faţă de orice încercări de a se submina independenţa sa instituţională sau funcţională. Deşi trebuie avut grijă să nu se rişte trivializarea independenţei judecătoreşti prin invocarea oricând a acesteia în opoziţie cu orice propunere de schimbare în aranjamentele instituţionale ce interesează justiţia, judecătorul ar trebui să fie un apărător de neclintit al propriei independenţe.

 

Încurajarea conştientizării publicului cu privire la independenţa justiţiei

 

44.       Judecătorul trebuie să fie conştient că nu toată lumea este familiarizată cu aceste concepte şi cu impactul lor asupra responsabilităţilor judiciare. Educarea publicului în legătură cu puterea judecătorească şi cu independenţa justiţiei devine astfel o sarcină importantă atât pentru guvern şi instituţiile acestuia cât şi pentru puterea judecătorească însăşi, deoarece neînţelegerile pot afecta negativ încrederea populaţiei în Justiţie. Este posibil ca populaţia să nu obţină din mass media o perspectivă pe deplin echilibrată asupra principiului independenţei justiţiei, deoarece media poate înfăţişa puterea judecătorească în mod incorect ca fiind un sistem de apărare a judecătorilor faţă de orice formă de control sau dezbatere publică referitoare la acţiunile lor. Judecătorul trebuie deci, în interesul publicului, să profite de ocaziile adecvate pentru a ajuta publicul să înţeleagă fundamentala importanţă a independenţei justiţiei.

 

1.6     Judecătorul va manifesta şi va promova înalte standarde de conduită judiciară în scopul de a întări încrederea publicului în corpul judiciar, încredere fundamentală pentru a menţine independenţa justiţiei.


Comentariu

 

Standardele înalte de conduită judiciară menţin încrederea populaţiei

 

45.       Acceptarea de către public şi sprijinirea de către acesta a deciziilor luate de instanţă depinde de încrederea publicului în integritatea şi independenţa judecătorului. Această încredere depinde, la rândul ei, de păstrarea de către judecător a unui standard înalt de conduită în instanţă. Judecătorul trebuie aşadar să demonstreze şi să promoveze un standard înalt de conduită judiciară ca un element important în asigurarea independenţei justiţiei.

 

Cerinţele minime pentru un proces echitabil

 

46.       Acest standard înalt de conduită judiciară reclamă respectarea garanţiilor minime ale procesului echitabil. De exemplu, judecătorul trebuie să recunoască dreptul părţii:[22]

 

(a)           de a fi notificată în mod adecvat cu privire la natura şi scopul procesului;

 

(b)           de a avea posibilitatea să îşi pregătească susţinerile;

 

(c)           de a prezenta argumente şi probe, şi de a răspunde la argumentele şi probele aduse de adversari, fie în scris, fie oral, fie în ambele moduri;

 

(d)           de a se consulta cu şi de a fi reprezentată de un avocat sau alte persoane calificate alese, în toate etapele procesului;

 

(e)           de a se consulta cu un interpret în toate etapele procesului, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în instanţă;

 

(f)            ca drepturile sau obligaţiile sale să fie stabilite numai printr-o decizie bazată exclusiv pe probele de care au luat cunoştinţă părţile în cadrul unor proceduri publice;

 

(g)           la pronunţarea unei decizii fără întârzieri nejustificate. Decizia astfel pronunţată şi motivarea acesteia să fie comunicate părţilor în mod adecvat; şi

 

(h)           de a formula apel sau de a solicita aprobarea iniţierii apelului împotriva hotărârilor primei instanţe, la o instanţă superioară, cu excepţia cazului când decizia este chiar a ultimei instanţe de apel.

 

Privarea de libertate trebuie să fie conformă cu legea

 

47.       Judecătorul trebuie să nu priveze pe nimeni de libertate decât în cazurile şi conform procedurilor prevăzute de lege. În mod corespunzător, o dispoziţie judecătorească prin care o persoană este privată de libertate trebuie luată numai după evaluarea obiectivă a necesităţii şi rezonabilităţii luării acestei măsuri. În mod asemănător, detenţia dispusă cu rea-credinţă, sau prin omisiunea de a aplica în mod corect legea relevantă, este la fel de arbitrară ca desfăşurarea procesului fără examinarea obiectivă a probelor pertinente.

 

Drepturile persoanelor acuzate

 

48.       Articolul 14, paragraf 1, din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice defineşte dreptul la un proces echitabil. El recunoaşte faptul că „toate persoanele” sunt „egale” în faţa instanţelor şi au dreptul la un „proces echitabil şi public” pentru judecarea oricăror „acuzaţii penale” sau pentru stabilirea „drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil” de către o instanţă „competentă, independentă şi imparţială înfiinţată prin lege”.[23]

 

49.       Articolul 14, paragrafele 2-7, şi articolul 15 din Pact cuprind următoarele dispoziţii speciale ale principiului general al procesului echitabil prevăzut de articolul 14, paragraf 1 care privesc numai procesele penale. Ele se aplică în toate etapele procesului penal, inclusiv în cadrul procedurii preliminare, dacă aceasta există, în cadrul procedurilor de trimitere în judecată, şi în toate stadiile judecăţii. Totuşi, ele reprezintă garanţii minime, a căror respectare nu este întotdeauna suficientă pentru a asigura echitatea procesului. Aceste dispoziţii cuprind:

 

(a)           Dreptul de a fi prezumat nevinovat cât timp vinovăţia nu a fost stabilită în mod legal.

 

(b)           Dreptul de a nu fi judecat din nou pentru o infracţiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.

 

(c)           Dreptul de a fi informat în mod prompt şi detaliat şi într-o limbă pe care o înţelege despre natura şi acuzaţia care i se aduce.

 

(d)           Dreptul de a dispune de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

 

(e)           Dreptul de a comunica cu apărătorul pe care şi-l alege.

 

(f)            Dreptul de a fi judecat fără nicio întârziere nejustificată.

 

(g)           Dreptul de a participa la judecata sa.

 

(h)           Dreptul de a se apăra personal sau printr-un apărător ales; şi dreptul de a fi informat, dacă nu beneficiază de asistenţa juridică, despre acest drept.

 

(i)             Dreptul la un apărător numit din oficiu, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, fără plată dacă persoana în cauză nu are mijloace suficiente pentru a-l remunera.

 

(j)             Dreptul de a interoga sau de a face să fie interogaţi martorii acuzării.

 

(k)           Dreptul de a obţine înfăţişarea şi interogarea martorilor apărării în aceleaşi condiţii cu cele ale martorilor acuzării.

 

(l)             Dreptul de a beneficia de asistenţa gratuită a unui interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită în instanţă.

 

(m)          Dreptul de a nu fi silit să mărturisească împotriva propriei persoane şi dreptul de a nu se recunoaşte vinovat.

 

(n)           Dreptul minorilor de a fi judecaţi în cadrul unei proceduri care ţine cont de vârsta acestora şi de interesul reabilitării lor.

 

(o)           Dreptul de a nu fi considerat vinovat de nicio infracţiune în baza unei fapte sau omisiuni care nu constituia infracţiune potrivit legii naţionale sau reglementărilor internaţionale existente la momentul comiterii.

 

(p)           Dreptul la pronunţarea în public a hotărârii.

 

(q)           Dreptul persoanei condamnate pentru o infracţiune de a obţine reexaminarea vinovăţiei şi pedepsei de către o jurisdicţie superioară, în condiţiile legii.

 

 

Drepturile legate de condamnare

50.       Articolele 6 (paragraf 5), 7, 14 (paragraf 7) şi 15 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice recunosc următoarele drepturi pentru persoanele condamnate:

 

(a)           Dreptul de a nu primi o pedeapsă mai severă decât cea care era aplicabilă la momentul comiterii infracţiunii.

 

(b)           Dreptul de a nu fi pedepsită din nou din pricina unei infracţiuni pentru care a fost deja condamnată sau achitată printr-o hotărâre definitivă.

(c)           Dreptul de a nu fi supusă la pedepse crude, inumane sau degradante.

(d)           În ţările care nu au abolit încă pedeapsa cu moartea, dreptul de a nu fi condamnată la moarte dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar după această vârstă dreptul de a fi condamnată la moarte numai pentru cele mai grave infracţiuni, şi numai dacă pedeapsa cu moartea este prevăzută de legea care era în vigoare la momentul comiterii infracţiunii.



[1] Vezi R v Beauregard, Supreme Court of Canada, [1987] LRC (Const) 180 la 188, per Chief Justice Dickson.

[2] Vezi Valente v The Queen, Supreme Court of Canada, [1985] 2 SCR 673.

[3] .A.G. Griffith, The Politics of the Judiciary, 3rd ed. (London, Fontana Press, 1985), p.199.

[4] Liversidge v. Anderson, House of Lords, United Kingdom [1942] AC 206 at 244, per Lord Atkin.

[5] Langborge vs Suedia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1989) 12 EHRR 416.

[6] În cauza The Queen vs Liyanage (1962) 64 NLR 313, Curtea Supremă din Ceylon (în prezent Sri Lanka) a reţinut că o lege care permitea ministrului justiţiei să numească judecătorii care urma să soluţioneze o anumită cauză era ultra vires faţă de Constituţie deoarece constituia un amestec în exercitarea puterii judecătoreşti ce aparţine numai judecătorilor.

[7] Vezi Valente vs The Queen, Curtea Supremă a Canadei, [1985] 2 SCR 673.

[8] S v. Makwanyane, Constitutional Court of South Africa, 1995 (3) S.A. 391, per President Chaskalson.

[9] Lord Hailsham, Lordul Cancelar al Angliei, citat în A.R.B. Amerasinghe, Judicial Conduct Ethics and Responsibilities (Sri Lanka, Vishvalekha Publishers, 2002), p.1.

[10] William H. Taft, Chief Justice of the United States Supreme Court, citat in David Wood, Judicial Ethics: A Discussion Paper (Victoria, Australian Institute of Judicial Administration Incorporated, 1996), p.3.

[11] Michael D. Kirby, judecător la Înalta Curte a Australiei, citat în David Wood, Judicial Ethics, 3.

[12] Vezi United States of America, Supreme Court of Wisconsin, Judicial Conduct Advisory Committee, Opinion 1998-10R. 

[13] David Wood, Judicial Ethics, p.2.

[14] United States of America, Supreme Court of Wisconsin, Judicial Conduct Advisory Committee, Opinion 1998-13.

[15] Vezi United States of America, Commonwealth of Virginia Judicial Ethics Advisory Committee, Opinion 2000-7. 

[16] Vezi United States of America, The Massachusetts Committee on Judicial Ethics, Opinion No.2000-15. 

[17] Vezi United States of America, The Massachusetts Committee on Judicial Ethics, Opinion No.1998-4. 

[18] Decision of the Constitutional Court of Hungary, 18 October, 1994, Case No.45/1994, (1994) 3 Bulletin on Constitutional Case-Law, 240.

[19] Decision of the Constitutional Court of Lithuania, 6 December 1995, Case No.3/1995, (1995) 3 Bulletin on Constitutional Case-Law, 323.

[20] Beaumartin vs Franţa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1984) 19 EHRR 485.

[21] Roger Perrot, “The role of the Supreme Court in guaranteeing the uniform interpretation of the law”, Sixth Meeting of the Presidents of European Supreme Courts, Warsaw, October 2000. 

[22] Vezi Proiectul UN Body of Principles on the Right to a Fair Trial and a Remedy, UN document E/CN.4/Sub.2/1994/24 of 3 June 1994.

[23] Pentru o interpretare oficială a art. 14 din PIDCP, vezi Human Rights Committee, General Comment 13 (1984). Un comentariu revizuit şi mai extensiv va fi disponibil în curând. Pentru o analiză comparativă a jurisprudenţei privind procesul echitabil, vezi Nihal Jayawickrama, The Judicial Application of Human Rights Law: National, Regional and International Jurisprudence (Cambridge University Press, 2002), pp. 478-594.