05 Valoarea 2 IMPARŢIALITATEA

Principiul:

Imparţialitatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare. Ea priveşte nu doar hotărârea însăşi, ci şi întreg procesul prin care se ajunge la  aceasta.

 

Comentariu

 

Independenţa este premisă necesară pentru imparţialitate

 

51.       Independenţa şi imparţialitatea sunt două valori separate şi distincte. Totuşi, între ele există şi legături deoarece reprezintă atribute ale funcţiei judiciare care se consolidează reciproc. Independenţa este o premisa necesară a imparţialităţii şi o cerinţă esenţială pentru realizarea imparţialităţii. Este posibil ca un judecător să fie independent dar nu şi imparţial (într-o anumită cauză), însă judecătorul care nu este independent nu poate prin definiţie să fie imparţial (la nivel instituţional).[1]

 

 

Percepţia de imparţialitate

52.       Imparţialitatea este calitatea fundamentală certă a unui judecător şi reprezintă atributul esenţial al justiţiei. Imparţialitatea trebuie să existe atât în realitate cât şi din perspectiva unui observator rezonabil. Dacă din afară judecătorul este perceput ca fiind părtinitor, această percepţie este de natură să lase impresia că s-a cauzat un prejudiciu şi o nedreptate, distrugând astfel încrederea în sistemul de justiţie. Percepţia de imparţialitate se măsoară prin standardul observatorului rezonabil. Percepţia conform căreia un judecător nu este imparţial poate apărea în mai multe moduri, de exemplu prin perceperea unui conflict de interese, prin comportamentul judecătorului la tribună, sau prin asocierile şi activităţile judecătorului în afara instanţei.

 

 

Cerinţele imparţialităţii

53.       Curtea Europeană a explicat că există două aspecte ale cerinţei de imparţialitate. În primul rând, instanţa trebuie să fie imparţială din punct de vedere subiectiv, adică niciun membru al instanţei nu ar trebui să aibă prejudecăţi sau să fie părtinitor. Imparţialitatea personală trebuie prezumată, cu excepţia cazului în care există dovezi ce indică contrariul. În al doilea rând, instanţa trebuie să fie imparţială şi din punct de vedere obiectiv, adică trebuie să ofere garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privinţă.[2] Potrivit acestui test, trebuie stabilit dacă, indiferent de conduita personală a judecătorului, există fapte verificabile ce pot da naştere la îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. În această privinţă, chiar şi aparenţele sunt importante. Ceea ce este în joc, e încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să o inspire populaţiei, inclusiv acuzatului. În mod corespunzător, orice judecător cu privire la care există un motiv legitim privind lipsa de imparţialitate trebuie să se abţină de la judecată.[3]

 

 

Temerile persoanei acuzate

54.       Atunci când, într-o cauză penală, se decide dacă există motive legitime care justifică temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparţialitate, punctul de vedere al acuzatului este important, dar nu decisiv. Ce este decisiv, e dacă aceste temeri pot fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv de către un observator rezonabil care reprezintă societatea.

Aplicare:

 

2.1     Judecătorul îşi va exercita îndatoririle judiciare fără favoruri, subiectivism şi prejudecăţi.

 

 

Comentariu

 

 

Percepţia de parţialitate erodează încrederea publicului

55.       Dacă un judecător pare a fi parţial, încrederea populaţiei în justiţie este erodată. Aşadar, judecătorul trebuie să evite toate activităţile care sugerează că decizia sa ar putea fi influenţată de factori externi precum relaţia personală a judecătorului cu o parte din proces sau interesul personal al judecătorului faţă de soluţia pronunţată.

 

 

Percepţia de subiectivism

56.       Imparţialitatea nu se referă numai la absenţa actuală a înclinaţiei (subiectivismului) şi prejudecăţilor, ci şi percepţia lipsei lor. Această aspect dual este exprimat de mult repetata formulă conform căreia justiţia nu trebuie numai înfăptuită, ci ea trebuie să şi apară ca fiind înfăptuită.[4] Testul folosit de obicei este acela dacă un observator rezonabil care are o viziune realistă şi practică asupra chestiunii, ar (sau ar putea) percepe o lipsă de imparţialitate din partea judecătorului. Dacă există pericolul subiectivismului, aceasta se stabileşte din punctul de vedere al observatorului rezonabil.

 

 

Înţelesul sintagmei „subiectivism sau prejudecăţi”

57.       Subiectivismul sau prejudecata a fost definită ca o aplecare, înclinaţie, tendinţă sau predispoziţie către o parte ori alta sau către o anumită soluţie. Aplicând acesta la procedurile judiciare, ea reprezintă o predispoziţie de a soluţiona o chestiune sau cauza într-un anumit fel, care nu lasă mintea judecătorului să fie complet deschisă pentru a fi convinsă. Subiectivismul este condiţie sau o stare de spirit, o atitudine sau un punct de vedere, care influenţează sau nuanţează judecata şi îl pune pe judecător în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia în mod imparţial într-o anumită cauză.[5] Totuşi, acest lucru nu poate fi afirmat fără a se ţine seama de natura exactă a subiectivismului. Dacă, de exemplu, judecătorul are o înclinaţie către susţinerea drepturilor fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel în mod clar şi valabil, această înclinaţie nu va da naştere la o percepţie de părtinire ilicită.

 

 

Manifestările de subiectivism sau prejudecată

58.       Subiectivismul se poate manifesta fie verbal, fie fizic. Sunt exemple epitetele, mormăielile, poreclele denigratoare, stereotipurile negativ, încercările de a face glume pe seama stereotipurilor (de exemplu în legătură cu sexul, cultura sau rasa unei persoane), ameninţările, actele de intimidare sau ostile care sugerează o legătură dintre rasă ori naţionalitate şi infracţiune, şi referirile nerelevante la caracteristici personale. Subiectivismul sau prejudecata se pot manifesta şi prin limbajul trupului, aparenţele ori comportamentul în instanţă sau în afara acesteia. Conduita fizică poate indica neîncrederea într-un martor, ceea ce ar putea influenţă neadecvat juriul. Expresia facială poate transmite o aparenţă de subiectivism către părţile sau avocaţii din proces, juraţi, mass media şi alţii. Subiectivismul sau prejudecata pot privi direct o parte, un martor sau un avocat.

 

 

Folosirea abuzivă a procedurii de sfidare a curţii este o manifestare de subiectivism sau prejudecată

 

59.       Procedura prin care o persoană este sancţionată pentru sfidarea curţii, acolo unde există, permite judecătorului să controleze şedinţa de judecată şi să păstreze conformitatea. Deoarece implică sancţiuni care sunt penale ca natură şi efect, această procedură ar trebui folosită numai ca măsură extremă, numai pentru cazurile prevăzute legal şi în conformitate strictă cu cerinţele procedurale. Ea reprezintă o putere ce trebuie folosită cu mare prudenţă şi atenţie. Abuzul de această procedură reprezintă o manifestare de subiectivism. El poate avea loc atunci când un judecător şi-a pierdut stăpânirea de sine şi încearcă să regleze conturi personale, mai ales să se răzbune pe o anumită parte, pe un avocat sau pe un martor cu care judecătorul a intrat într-un conflict personal.

 

 

Ce nu este subiectivism sau prejudecată

 

60.       Setul de valori personale ale judecătorului, filozofia acestuia, sau convingerile despre drept, nu pot constitui subiectivism sau prejudecată. Faptul că un judecător are o părere generală despre o chestiune juridică sau socială ce are legătură directă cu speţa nu îl face incompatibil de a prezida.[6] Trebuie făcută distincţia între opinie, care este acceptabilă, şi  subiectivism, care este inacceptabil. S-a spus că „dovada că mintea unui judecător este o tabula rasa ar fi o dovadă de lipsă de pregătire, nu de lipsă de subiectivism’.[7] Dispoziţiile sau comentariile judiciare asupra probelor, făcute în cadrul procesului, nu sunt nici ele cuprinse în interdicţie, decât dacă se pare că mintea judecătorului este închisă şi nu mai ia în considerare toate probele.

2.2     Judecătorul se va strădui să adopte o conduită, atât în instanţă, cât şi în afara acesteia, care să menţină şi să întărească încrederea publicului, a juriştilor şi a justiţiabililor în imparţialitatea judecătorului şi a corpului judiciar.

 

 

Comentariu

 

 

Judecătorul trebuie să păstreze un fin echilibru

61.       Judecătorul este obligat să se asigure procedurile judiciare se desfăşoară în ordine şi într-o manieră eficientă şi că nu se abuzează de ele. Pentru a realiza acest scop, este necesar un grad adecvat de fermitate. Judecătorul trebuie să păstreze un echilibru fin, de la el aşteptându-se atât să conducă procesul în mod efectiv, cât şi să evite a crea impresia unui observator rezonabil că ar fi părtinitor. Trebuie evitată orice acţiune care, în mintea unui observator rezonabil, ar (sau ar putea) da naştere la o bănuială rezonabilă de lipsă de imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor judiciare. Dacă se creează asemenea impresii, ele afectează nu numai pe justiţiabilii din faţa instanţei, ci şi încrederea populaţiei în corpul judecătoresc în general.

 

 

Comportamentul ce trebuie evitat în instanţă

62.       Aşteptările justiţiabililor sunt mari. Unii se vor grăbi să perceapă, aproape nejustificat, că judecătorul este subiectiv, dacă o decizie nu le este favorabilă. Aşadar, trebuie făcute toate eforturile posibile pentru ca o asemenea percepţie să fie evitată sau redusă la minimum. Judecătorul trebuie să fie atent să evite comportamentele care pot fi percepute ca o exprimare a subiectivismului sau a prejudecăţilor. Mustrările nejustificate adresate avocaţilor, insultele şi remarcile neadecvate faţă de justiţiabili şi de martori, declaraţiile ce dovedesc prejudecăţi şi comportamentul netemperat şi lipsit de răbdare pot distruge aparenţa de imparţialitate, şi trebuie evitate.

 

 

Trebuie evitat intervenţiile repetate în desfăşurarea procesului

63.       Judecătorul are dreptul de a pune întrebări pentru a clarifica chestiuni, însă dacă judecătorul intervine în mod constant şi ia practic controlul desfăşurării procesului civil sau îşi asumă rolul acuzării într-un proces penal şi foloseşte răspunsurile la întrebările pe care le-a adresat el însuşi pentru a ajunge la o anumită soluţie în speţă, judecătorul devine avocat, martor şi judecător în acelaşi timp, iar părţile nu au parte de un proces echitabil.

 

Trebuie evitate comunicările ex parte

 

64.       Principiul imparţialităţii interzice în general comunicările cu caracter privat dintre judecător şi orice parte la proces, reprezentanţi legali ai acestora, martori sau juraţi. Dacă instanţa primeşte o asemenea comunicare privată, este important să se asigure că celelalte părţi interesate sunt informate în mod complet şi prompt şi că comunicarea este consemnată în mod corespunzător în evidenţele instanţei.

 

 

Comportamentul ce trebuie evitat în afara instanţei

65.       Şi în afara instanţei, judecătorul ar trebui să evite folosirea intenţionată a unor cuvinte sau a unui comportament care ar putea da naştere în mod rezonabil la percepţia unei absenţe a imparţialităţii. Totul - de la asocieri sau interese economice ale judecătorului până la remarci pe care judecătorul le poate considera drept glume nevinovate - pot diminua aparenţa de imparţialitate a judecătorului. Toate activităţile politice şi asocierile părtinitoare ar trebui să înceteze o dată cu asumarea funcţiei de judecător. Activităţile politice partizane sau declaraţiile făcute în afara instanţei cu privire la o controversă politică de către un judecător îi pot submina acestuia imparţialitatea şi să producă confuzie în rândul publicului în ceea ce priveşte natura relaţiei dintre puterea judecătorească, pe de o parte, şi executiv şi legislativ pe de alta. Prin definiţie, acţiunile şi declaraţiile partizane implică ca judecătorul să se situeze, în public, de o anumită parte a dezbaterii. Percepţia de parţialitate va fi consolidată dacă, după cum este aproape inevitabil, activităţile judecătorului atrag critici sau replici. Pe scurt, judecătorul care se foloseşte de poziţia privilegiată a funcţiei sale pentru a intra în arena politică periclitează încrederea publicului în imparţialitatea justiţiei. Există unele excepţii. Printre acestea se numără comentariile făcute de către judecător, cu o ocazie adecvată, pentru apărarea instituţiei judecătoreşti, sau pentru a explica anumite chestiuni juridice sau anumite către comunitate sau unui public specializat, sau pentru a apăra drepturile fundamentale ale omului şi statul de drept. Totuşi, chiar şi în aceste situaţii, judecătorul trebuie să aibă grijă, pe cât posibil, să evite să se amestece în controversele curente care pot fi văzute în mod rezonabil ca un partizanat politic. Judecătorul slujeşte pe toţi oamenii, indiferent de punctele lor de vedere politice sau sociale. De aceea, judecătorul trebuie să se străduiască să păstreze încrederea tuturor oamenilor, în măsura în care acest lucru este posibil.

2.3     Judecătorul se va strădui, atât cât poate într-o măsură rezonabilă, să adopte o conduită care să reducă la minimum numărul situaţiilor de recuzare a sa.

 

 

Comentariu

 

Trebuie evitate recuzările frecvente

66.       Judecătorul trebuie să fie disponibil spre a examina chestiunile deduse judecăţii. Totuşi, pentru a proteja drepturile părţilor şi pentru a păstra încrederea publicului în integritatea justiţiei, vor exista situaţii în care este necesară excluderea lui prin abţinere sau recuzare. Pe de altă parte, excluderile prea dese pot pune într-o lumină nefavorabilă instanţa şi personal pe judecător, şi pot impune o povară nerezonabilă colegilor acestuia. Părţile pot avea impresia că îşi pot alege judecătorul care le va soluţiona cauza, iar acest lucru nu este de dorit. Aşadar, este necesar ca judecătorul să îşi organizeze afacerile personale şi economice în vederea reducerii la minimum a apariţiei unor posibile conflicte cu îndatoririle judecătoreşti.

 

 

Conflictele de interese

67.       Un conflict de interese apare atunci când interesul personal al judecătorului (sau al celor apropiaţi lui) intră în conflict cu obligaţia judecătorului de judeca imparţial. Imparţialitatea justiţiei se referă atât la imparţialitatea în fapt cât şi la cea percepută de către observatorul rezonabil. În materie judiciară, testul de conflict de interese trebuie să cuprindă atât conflictele reale dintre interesul personal al judecătorului şi obligaţia de a judeca imparţial, cât şi împrejurările în care un observator rezonabil ar (sau ar putea) percepe un conflict. De exemplu, deşi membrii familiei unui judecător au tot dreptul de a fi activi din punct de vedere politic, judecătorul ar trebui să accepte faptul că asemenea activităţi ale membrilor apropiaţi ai familiei sale pot uneori, chiar dacă nu este cazul, să afecteze negativ percepţia publicului cu privire la imparţialitatea judecătorului.

 

 

Obligaţia de a reduce conflictele de interese ivite din activităţile financiare

 

68.       În mod similar, judecătorul trebuie să nu permită activităţilor sale financiare să interfereze cu obligaţia sa de a soluţiona cauzele deduse judecăţii. Deşi unele excluderi de la judecată sunt inevitabile, judecătorul trebuie să reducă numărul conflictelor de interese care nu sunt necesare şi care apar atunci când el îşi păstrează interesele financiare în organizaţii şi alte entităţi ce apar în mod regulat în instanţă, prin eliminarea lui din aceste interese. De exemplu, simpla deţinere a 1% sau mai puţin din acţiunile sociale ale unei corporaţii este considerat de obicei a fi un interes de minimis care nu reclamă excluderea judecătorului într-o cauză ce implică respectiva corporaţie. Însă deseori problema recuzării implică mai multe consideraţii, oricare dintre acestea putând necesita excluderea. Acţiunile deţinute de către judecător pot avea atâta însemnătate pentru el/ea, indiferent de valoarea lor de minimis atunci când sunt privite în lumina dimensiunilor corporaţiei, încât abţinerea să fie justificată. În mod similar, judecătorul ar trebui să fie conştient de faptul că publicul ar putea vedea deţinerea de acţiuni ca fiind un interes ce reclamă excluderea. Totuşi, judecătorul ar trebui să nu folosească deţinerea de acţiuni ce sunt evident de minimis ca mod de a evita să judece cauzele. Dacă deţinerea de acţiuni are ca rezultat recuzarea frecventă a judecătorului, acesta ar trebui să renunţe la ele.[8]

 

 

Obligaţia de a restricţiona activităţile membrilor familiei

 

69.       Judecătorul ar trebui să descurajeze pe membrii familiei sale de la a se implica în activităţi ce ar părea în mod rezonabil că folosesc poziţia dată de funcţia judecătorului. Acest lucru este necesar pentru a evita crearea aparenţei că cineva se foloseşte de funcţie sau de favoritism şi ar minimiza posibilitatea excluderii.

2.4   Judecătorul va trebui să se abţină de la orice comentariu în legătură cu o cauză aflată în curs de judecare sau care i-ar putea fi dedusă spre judecare, despre care s-ar putea crede în mod rezonabil că ar afecta soluţia sau ar putea dăuna aparenţei de echitate a procesului. De asemenea, judecătorul se va abţine să facă comentarii în public sau în alt mod, care ar putea afecta caracterul echitabil al procesului faţă de orice persoană sau chestiune.

 

Comentariu

Când este o cauză „în judecare”?

70.       O cauză este considerată a fi în judecare până la finalizarea căilor de atac. Cauza ar putea fi considerată ca fiind în judecare oricând există motive să se creadă că se va iniţia o acţiune în instanţă; de exemplu, atunci când o infracţiune este cercetată însă nu s-au formulat încă acuzaţiile, când cineva a fost arestat însă nu a fost încă acuzat, sau când reputaţia unei persoane a fost pusă sub semnul întrebării iar persoana respectivă a ameninţat că va iniţia proces pentru defăimare, însă acest proces nu a început încă.

 

 

Exemplu de declaraţie nepotrivită

71.       Un anunţ al judecătorilor cum că au căzut de acord să condamne la închisoare pe toţi infractorii vinovaţi de o anumită infracţiune (fără să facă nicio distincţie între infractorii primari şi cei recidivişti), ar putea constitui motiv, în funcţie de împrejurări, ca un inculpat să-l recuza pe un judecător pe motiv că acesta s-ar fi antepronunţat asupra pedepsei pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul. Aceasta ar fi valabilă chiar dacă judecătorii anunţă că durata pedepsei ar rămâne la aprecierea fiecărui judecător şi depinde de fapte şi legea aplicabilă respectivei infracţiuni. Anunţul ar părea neadecvat prin faptul că el sugerează că judecătorii ar fi dominaţi de opinia publică sau că s-ar teme de criticile publicului. El ar constitui de asemenea şi un comentariu public inadmisibil despre o cauză aflată pe rol.[9]

 

 

Declaraţii admisibile

72.       Această interdicţie nu se referă şi la declaraţiile publice făcute în cursul îndeplinirii atribuţiilor judecătoreşti, la explicarea procedurilor judiciare, sau la expunerile academice făcute în scopul educaţiei juridice. De asemenea, judecătorului nu i se interzice să comenteze asupra unei cauze în care are calitatea de parte, în nume personal. Însă în cadrul căilor în atac în care judecătorul are calitatea de parte, judecătorul ar trebui să nu facă comentarii ce nu sunt înregistrate la dosarul cauzei.

 

Corespondenţa cu părţile

73.       Dacă, după încheierea unei cauze, judecătorul primeşte scrisori sau alte comunicări de la părţi dezamăgite sau de la alţii, în care este criticată decizia sa ori decizia luată de către colegii judecătorului, el nu ar trebui să se implice într-o corespondenţă polemică cu autorii unor asemenea comunicări.

 

 

Criticile din mass media

74.       Este rolul şi dreptul mass media de a strânge şi transmite informaţii către public şi de a comenta asupra modului de administrare a justiţiei, inclusiv asupra cauzelor înainte, în timpul şi după judecată, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie. De la acest principiu ar trebui să se deroge în împrejurările prevăzute de Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice. Dacă media sau membrii publicului critică o hotărâre, judecătorul ar trebui să se abţină de la a răspunde la ele scriind presei sau făcând comentarii incidentale despre asemenea critici atunci când se află în instanţă. Judecătorul ar trebui să vorbească numai prin intermediul motivărilor la hotărârile pronunţate în cauzele deduse lui spre soluţionare. În general, este  nepotrivit ca un judecător să apere în public motivele hotărârilor judecătoreşti.

 

 

Prezentările eronate din mass media

75.       În cazul în care un proces în instanţă sau o hotărâre este prezentată eronat de către mass media, iar un judecător consideră că eroarea ar trebui corectată, grefierul poate emite o declaraţie de presă care să prezinte situaţia faptică sau să ia măsuri pentru efectuarea corectării adecvate.

 

 

Relaţia cu mass media

76.       Deşi nu este tratată în mod special la paragraful 2.4 al Principiilor de la Bangalore, problema relaţiilor cu mass media este relevantă. Pot fi identificate trei aspecte de un posibil interes:

 

(a)   Primul este folosirea mass media (în instanţă sau în afara acesteia) pentru promovarea imaginii publice şi a carierei unui judecător, sau invers, posibilitatea ca un judecător să fie îngrijorat de o posibilă reacţie a mass media la o anumită decizie. Dacă judecătorul se lasă influenţat în vreo asemenea direcţie de către mass media, acest lucru va încălca aproape sigur paragraful 1.1 din Principiile de la Bangalore, ca şi a alte paragrafe, cum ar fi 2.1, 2.2, 3.2 şi 4.1.

 

(b)   Cel de-al doilea aspect priveşte contactul judecătorului cu mass media în afara instanţei. În majoritatea sistemelor de drept, mass media obţine informaţii din evidenţele şi documentele instanţei care îi sunt accesibile, sau care sunt disponibile datorită caracterului public al procedurilor din instanţă. În unele ţări (mai ales în cele în care dosarele instanţei sunt secrete), există un sistem prin care un anumit judecător de la fiecare instanţă este împuternicit să informeze mass media referitor la aspectele unei cauze. Pe lângă furnizarea de astfel de informaţii, orice comentariu făcut în afara instanţei de către un judecător cu privire la cauzele care sunt în curs de judecare de către el/ea sau de către alţi judecători ar fi în mod normal nepotrivit.

 

(c)   Un al treilea aspect se referă la comentariile făcute de către judecător, chiar şi într-un articol academic, asupra unei decizii proprii sau a unui alt judecător. De obicei, acest lucru este admisibil numai dacă comentariul este făcut în legătură cu un aspect pur legal de interes general asupra căruia s-a decis sau care a fost examinat într-o anumită cauză. Totuşi, regulile asupra discutării deciziilor luate în trecut într-un context pur academic par a fi în curs de modificare. Judecătorii au diferenţe de opinie asupra acestui subiect şi nu se pot prevedea reguli absolute. În general, este recomandată prudenţa ca judecătorul să nu se implice într-o controversă care nu este necesară în legătură cu deciziile luate în trecut, mai ales dacă controversa poate fi văzută ca o încercare de a suplimenta motivele prezentate în hotărârea publicată a judecătorului.

2.5     Judecătorul se va abţine să soluţioneze orice dosar pe care constată că nu îl va putea judeca imparţial sau în care unui observator rezonabil i s-ar putea părea că judecătorul nu este capabil să judece imparţial.

Comentariu

 

 

 

Observatorul rezonabil

77.     Proiectul de la Bangalore se referea la o „persoană rezonabilă, dezinteresată şi informată” care „ar putea crede” că judecătorul nu poate judeca în mod imparţial. Formularea din Principiile de la Bangalore – „i-ar putea apărea unui observator rezonabil” – a fost convenită în cadrul reuniunii de la Haga din noiembrie 2002 în baza faptului că „un observator rezonabil” trebuie să fie atât dezinteresat cât şi informat.

 

 

„Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”

78.    Principiul fundamental este acela conform căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză. Acest principiu, aşa cum a fost dezvoltat de către instanţe, are două implicaţii foarte asemănătoare, însă nu identice. În primul rând, el poate fi aplicat literal: dacă un judecător este în fapt parte la un proces sau are un interes economic în legătură cu soluţia, atunci el sau ea este într-adevăr judecător în propria cauză.  Aceasta constituie un motiv suficient pentru excluderea de la judecată. Cea de-a doua aplicare a principiului se referă la situaţia în care judecătorul nu este parte la proces şi nu are niciun interes economic în legătură cu soluţia acestuia, dar se comportă într-un mod care dă naştere la suspiciuni cum că nu este imparţial; de exemplu, datorită prieteniei sale cu o parte la proces. Acest al doilea caz nu este, strict vorbind, o aplicare a principiului conform căruia nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, dat fiind faptul că parţialitatea reală sau percepută a judecătorului nu-i beneficiază lui, ci altuia.[10]

 

 

Consimţământul părţilor este irelevant

79.     Chiar dacă părţile sunt de acord cu un judecător care ar trebui exclus, judecătorul nu ar trebui să continue judecata. Aceasta pentru că şi publicul are interesul ca justiţia să fie administrată în mod imparţial. Totuşi, în majoritatea ţărilor părţile au dreptul de a renunţa formal la orice chestiune ce ţine de imparţialitate. O asemenea renunţare, dacă este făcută în cunoştinţă de cauză, înlătură obiecţia semnalată care ar fi putut fundamenta excluderea.

 

 

Când ar trebui judecătorul să facă declaraţia privind motivele de excludere

80.     Judecătorul ar trebui să facă declaraţia privind motivele de excludere în mod oficial şi să invite părţile să depună concluzii, în două situaţii. Prima, dacă judecătorul are orice îndoială cu privire la existenţa unor motive pentru recuzarea sa. Cea de-a doua se referă la cazul în care apare o chestiune neaşteptată cu puţin timp înainte de începerea sau în cadrul desfăşurării procesului. Cererea judecătorului ca părţile să depună concluzii subliniază faptul că nu se solicită consimţământul părţilor sau al avocaţilor acestora, ci asistenţa lor în legătură cu existenţa sau inexistenţa unor motive întemeiate de excludere şi dacă, de exemplu, după circumstanţe, se aplică doctrina necesităţii. Dacă există motive reale de îndoială, această îndoială ar trebui de obicei să fie soluţionată în favoarea recuzării judecătorului.

 

 

 

Percepţia rezonabilă de subiectivism

81.       Criteriul general acceptat pentru excludere este percepţia rezonabilă de subiectivism. Au fost aplicate diverse formule pentru a stabili dacă există percepţia de subiectivism sau de prejudecată. Ele au mers de la „o probabilitate mare” de subiectivism până la o „probabilitate reală”, „o posibilitate substanţială” şi „o suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepţia de subiectivism trebuie să fie una rezonabilă, resimţită de către persoane rezonabile, dezinteresate şi informate, care se apleacă asupra acestei probleme şi obţin informaţiile necesare. Testul constă în întrebarea „ce ar concluziona o asemenea persoană, care priveşte chestiunea în mod realist şi practic, după ce a examinat integral problema? Ar crede oare o asemenea persoană că este mai probabil ca judecătorul, fie conştient, fie inconştient, să nu decidă în mod echitabil?”.[11] Ipoteza observatorului rezonabil al conduitei judecătorului este prezentată pentru a sublinia faptul că testul este obiectiv, fondat pe necesitatea încrederii publicului în justiţie, şi că el nu se bazează numai pe simpla evaluare de către alţi judecători a capacităţii sau performanţelor unui coleg.

 

82.     Curtea Supremă a Canadei a observat[12] faptul că foarte rar este vorba să se stabilească dacă judecătorul chiar va da curs prejudecăţilor. Fireşte, dacă acest lucru poate fi stabilit, el va duce inevitabil la excluderea judecătorului. Însă cele mai multe argumente în favoarea excluderii încep de regulă cu recunoaşterea de către toate părţile că nu există un subiectivism real, şi cu trecerea apoi la întrebarea dacă există o percepţie rezonabilă de subiectivism. Ocazional, acest lucru este exprimat în mod formal şi simplu deoarece o parte, deşi suspectează un subiectivism real, nu îl poate dovedi şi în consecinţă se mulţumeşte să pretindă că există percepţia rezonabilă de subiectivism, percepţie a cărei existenţă este mai uşor de stabilit. Dat fiind că cele două chestiuni merg mână în mână, dacă înţelegem ce înseamnă teama rezonabilă de subiectivism, acest lucru ne va fi de ajutor pentru a stabili ce înseamnă a spune că excluderea nu este susţinută în baza unui subiectivism real. A spune că nu există un „subiectivism real” poate însemna trei lucruri: că nu este necesar să se stabilească existenţa subiectivismului real deoarece percepţia rezonabilă de subiectivism poate fi de ajuns; că subiectivismul inconştient poate exista chiar şi dacă judecătorul acţionează cu bună credinţă; sau că prezenţa sau absenţa subiectivismului real nu este relevantă.

 

83. În primul rând, atunci când părţile declară că nu există subiectivism real din partea judecătorului, este posibil ca ele să vrea să spună că standardul actual de excludere nu necesită dovedirea de către părţi a acestuia. Cu acest înţeles, „percepţia rezonabilă de subiectivism” poate fi văzută ca un înlocuitor al subiectivismului real, în baza presupunerii că ar putea fi neînţelept sau nerealist să se solicite asemenea fel de dovezi. Este evident că e imposibil să se stabilească cu precizie starea de spirit a judecătorului, mai ales pentru că legea nu cere să se determine dacă mintea unui judecător este supusă unor influenţe exterioare şi pentru că politica legii este de a le proteja pe părţi care pot îndeplini sarcina mai puţin dificilă de a dovedi că există un pericol real de subiectivism, fără a le cere să demonstreze că acest subiectivism chiar există.

 

84.      În al doilea rând, atunci când părţile declară că nu există subiectivism real din partea judecătorului, este posibil ca ele să fie de acord cu faptul că judecătorul acţionează cu bună credinţă, şi că nu este subiectiv în mod conştient. Subiectivismul este sau poate fi o chestiune inconştientă, şi este posibil ca judecătorul să declare în mod onest că nu este subiectiv şi că nu permite propriului interes să îi afecteze judecata, dar totuşi să permită acest lucru în mod inconştient.

 

85.    În sfârşit, când părţile admit că nu există subiectivism real, este posibil ca ele să sugereze că pur şi simplu nu este cazul să se caute unul. Ele se bazează pe aforismul conform căruia “justiţia trebuie nu doar să fie făcută, ci în mod manifest ne neîndoielnic să se vadă că este făcută”. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se pretinde excluderea judecătorului, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conştient sau inconştient din partea judecătorului, ci dacă o persoană rezonabilă şi bine informată ar percepe existenţa unui atare subiectivism. În acest sens, percepţia rezonabilă de subiectivism nu este un simplu surogat pentru dovezi nedisponibile, sau un mijloc de probă pentru stabilirea probabilităţii subiectivismului inconştient, ci ea este manifestarea unei preocupări mai ample referitoare la imaginea justiţiei, şi anume interesul public prioritar de a exista încredere în integritatea administrării justiţiei.

 

86.      Din cele trei justificări pentru standardul obiectiv al percepţiei rezonabile de subiectivism, ultima este cea mai stringentă pentru sistemul judiciar, deoarece admite posibilitatea ca justiţia să nu fie percepută ca fiind înfăptuită, chiar dacă ea a fost neîndoios înfăptuită. Adică, ea admite posibilitatea ca judecătorul să fie complet imparţial în împrejurări care creează totuşi o percepţie rezonabilă de subiectivism, ceea ce reclamă excluderea judecătorului. Însă, chiar şi atunci când principiul este înţeles în acest mod, criteriul de excludere se referă tot la starea de spirit a judecătorului, deşi văzută din perspectiva persoanei rezonabile. Persoanei rezonabile i se cere să îşi imagineze starea de spirit a judecătorului, în împrejurările date. În acest sens, ideea conform căreia „înfăptuirea justiţiei trebuie văzută” nu poate fi separată de standardul referitor la percepţia rezonabilă de subiectivism.

 

 

Judecătorul trebuie să nu fie exagerat de sensibil când se solicită recuzarea

 

87.     Judecătorul trebuie să nu fie exagerat de sensibil şi nu trebuie să vadă cererea de recuzare ca pe un afront personal. Dacă ar proceda astfel, judecata sa va fi probabil întunecată emoţional. Dacă şi-ar manifestă deschis acest resentiment faţă de părţi, probabil va alimenta bănuiala solicitantului. Dacă se pretinde existenţa unei bănuieli rezonabile de subiectivism, judecătorul trebuie în primul rând să se îngrijească de percepţiile persoanei care a solicitat recuzarea sa. Este important şi ca judecătorul să se asigure că înfăptuirea justiţiei este văzută de public, acesta fiind un principiu fundamental de drept şi politică publică. Judecătorul trebuie deci să conducă procesul în aşa fel încât deschiderea la minte, imparţialitatea şi echitatea să fie evidente pentru toţi cei interesaţi de proces şi de soluţia ce se va da, şi în special pentru solicitant. Un judecător a cărui recuzare a fost solicitată ar trebui să aibă în vedere şi faptul că ceea ce se cere, în special atunci când se soluţionează cererea de recuzare, este o imparţialitate remarcabilă. [13]

 

 

Afilierile politice din trecut nu pot constitui motive de excludere

88.    Atunci când se evaluează imparţialitatea unui judecător, se pot lua în calcul responsabilităţile şi interesele pe care judecătorul ar fi putut să le aibă pe parcursul carierei sale profesionale anterioare numirii ca judecător. În ţările în care judecătorii provin din profesia privată de avocat, este probabil că judecătorul să fi deţinut o funcţie în care poate a exprimat în public anumite puncte de vedere sau a acţionat în favoarea anumitor părţi sau interese. Aceasta mai ales atunci când a fost implicat în viaţa politică. Experienţa din afara domeniului juridic, fie că e una politică, fie altă activitate, poate fi considerată în mod rezonabil ca întărind calificarea ca judecător, şi nu un impediment. Însă trebuie recunoscut şi acceptat aşteptarea ca judecătorul să lase în urmă şi să pună deoparte apartenenţa sa politică sau interesele sale părtinitoare atunci când depune jurământul de numire în funcţia de judecător, jurământ conform căruia se angajează să îşi îndeplinească îndatoririle judiciare în mod independent şi imparţial. Aceasta trebuie să fie una dintre consideraţiile pe care ar trebui să le aibă în vedere o persoană rezonabilă, nepărtinitoare şi informată atunci când decide dacă există o percepţie rezonabilă de subiectivism.[14]

 

 

Motive irelevante

89.      De obicei, religia, originea etnică sau naţională, sexul, vârsta, clasa socială, situaţia financiară sau orientarea sexuală a judecătorului nu pot constitui, în sine, o bază temeinică pentru ridicarea unei obiecţii. Şi, de regulă, o obiecţie nu se poate baza pe provenienţa socială, pe studiile sau pe funcţia anterioară a judecătorului; pe apartenenţa judecătorului la organizaţii sociale, sportive sau caritabile; pe deciziile judecătoreşti pronunţate anterior; sau pe activităţile sale extracuriculare. Totuşi, aceste observaţii generale depind de circumstanţele din speţa concretă aflată în faţa judecătorului.

 

 

Prietenii, animozităţi şi alte motive relevante pentru excludere

90.     În funcţie de împrejurări, se poate considera că există o percepţie rezonabilă de subiectivism în următoarele cazuri:

 

(a)     Dacă există o prietenie sau animozităţi personale între judecător şi oricare dintre persoanele implicate în cauză;

 

(b)     Dacă judecătorul cunoaşte îndeaproape pe oricare dintre persoanele implicate în cauză, mai ales dacă credibilitatea persoanei respective poate avea o importanţă semnificativă în soluţionarea cauzei;

 

(c)     Dacă, în cazul în care judecătorul trebuie să stabilească credibilitatea unei persoane, acesta a respins probele sau mărturia persoanei respective într-o cauză anterioară într-un mod atât de evident încât se nasc îndoieli asupra abilităţii judecătorului de mai a aborda ulterior cu mintea deschisă probele sau mărturia persoanei respective;

 

(d)      Dacă judecătorul şi-a exprimat opinii, mai ales în cadrul procesului, asupra oricărei chestiuni în termeni atât de puternici şi neechilibraţi încât se nasc îndoieli rezonabile în ceea ce priveşte abilitatea judecătorului de a soluţiona chestiunea respectivă cu obiectivitate judiciară; sau

 

(e)       Dacă, din orice alt motiv, ar putea exista temeiuri reale care să justifice îndoiala că judecătorul are abilitatea să ignore consideraţiile extranee, prejudecăţile ori predilecţiile, şi că ar avea abilitatea de a da o soluţie obiectivă.

 

Obiecţia îşi pierde treptat din putere o dată cu trecerea timpului între evenimentul care se presupune că dă naştere la un pericol de subiectivism şi cauza în care s-a ridicat obiecţia.[15]

 

 

Ofertele de angajare după încetarea funcţiei pot duce la excluderea judecătorului

91.     Tot în legătură cu aceste aspecte, care necesită abordări similare, este posibil să apară oportunităţi de angajare post-judiciară pentru judecător în timp ce acesta este încă în funcţie. Aceste oportunităţi pot veni din partea firmelor de avocatură sau a angajatorilor viitori, din partea sectorului privat sau din partea statului. Există riscul ca interesul propriu al judecătorului şi datoria sa să intre în conflict în percepţia unei persoane rezonabile, dezinteresate şi informate care ar examina această situaţie. Judecătorul ar trebui să ia în considerare aceste oportunităţi în această lumină, mai ales dat fiind că conduita foştilor judecători afectează deseori percepţia publicului faţă de judecătorii rămaşi în funcţie.

Printre astfel de cazuri, fără însă ca înşiruirea să fie completă, se numără următoarele:

2.5.1     cazul în care judecătorul are o predispoziţie sau o prejudecată efectivă cu privire la una dintre părţi sau în care judecătorul cunoaşte personal fapte relevante pentru proces;

 

 

Comentariu

 

 

Predispoziţie sau prejudecata reală

92.      Predispoziţia reală trebuie să fie personală şi să privească una dintre părţi, fie individual, fie în calitatea acesteia de reprezentant al unei categorii. Pentru ca judecătorul să fie exclus de la judecată pe motiv de subiectivism, ar trebui să existe dovezi obiective conform cărora judecătorul nu poate prezida cu imparţialitate: un observator rezonabil, ştiind toate aceste împrejurări, ar avea oare îndoieli referitor la imparţialitatea judecătorului?

 

 

Judecătorul cunoaşte personal faptele

 

93.     Această regulă se aplică pentru informaţiile obţinute înainte ca dosarul să îi fie repartizat judecătorului, precum şi pentru cunoştinţele dobândite din surse extrajudiciare sau prin cercetări întreprinse în nume personal de către judecător în timp ce cauza este în curs de desfăşurare. Ea se aplică chiar dacă aceste cunoştinţe au fost dobândite prin cercetări independente desfăşurate cu un scop ce nu are legătură cu litigiul (de ex. scrierea unei cărţi),[16] şi care nu sunt aduse în atenţie atunci când acest lucru ar fi potrivit, spre a oferi ocazia părţilor interesate de a pune concluzii cu privire la ele. Recuzarea nu este necesară dacă cunoştinţele provin din decizii anterioare pronunţate în aceeaşi cauză, sau din soluţionarea unei cauze între aceleaşi părţi, sau deoarece partea a mai apărut în faţa judecătorului într-o cauză anterioară. Totuşi, de obicei, cu excepţia cazului în care informaţiile sunt evidente, bine cunoscute, sau sunt de natura celor care au fost discutate sau reprezintă fapte notorii, asemenea cunoştinţe ar trebui consemnate oficial pentru a fi dezbătute de părţi. Există limite fireşti pentru cerinţe acceptabile în această privinţă. De exemplu, nu ne putem aştepta ca judecătorul, în cadrul judecării unei cauze, să dezvăluie toate cunoştinţele sale de drept care ştie că sunt pertinente în cauză sau faptele cunoscute de toată lumea care pot fi relevante pentru judecată. Etalonul este ceea ce ar fi rezonabil potrivit percepţiei unui observator rezonabil.

 

2.5.2       cazul în care, anterior, judecătorul a avut calitatea de avocat sau a fost audiat ca martor în acel dosar;

 

 

Comentariu

 

 

Avocatul nu răspunde pentru alţi membri ai cabinetului

 

94.      Dacă judecătorul a fost angajat anterior ca avocat privat, statutul său de avocat independent care a activat în barou îl eliberează pe judecător de orice răspundere pentru, şi de obicei de orice cunoştinţe detaliate asupra afacerilor celorlalţi membri din acelaşi cabinet.

 

 

Avocaţii răspund pentru acţiunile profesionale ale partenerilor

95.      Un avocat consultant sau un alt avocat similar care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei firme sau societăţi de avocatură poate răspunde juridic pentru actele profesionale îndeplinite de ceilalţi asociaţi. Aşadar, avocatul poate răspunde în calitate de asociat faţă de clienţii firmei chiar dacă nu a acţionat niciodată pentru aceşti clienţi şi nu ştie nimic despre afacerile acestora. În mod corespunzător, judecătorul care a fost membru al unei asemenea firme sau societăţi nu ar trebui să participe la judecarea unei cauze în care judecătorul sau firma la care acesta a lucrat a fost implicată direct, indiferent de calitatea pe care a deţinut-o înainte de numirea în funcţia de judecător, cel puţin pe o perioadă de timp după trecerea căreia este rezonabil să se presupună că orice percepţie de cunoştinţe imputabile a încetat.

 

 

Angajarea anterioară într-un sector guvernamental sau birou de asistenţă juridică gratuită

96.      Atunci când se evaluează potenţialul de subiectivism ce decurge din faptul că un judecător a deţinut anterior o funcţie într-un departament guvernamental sau birou de asistenţă juridică, ar trebui luate în considerare caracteristicile practicării dreptului în cadrul departamentului sau biroului respectiv, şi rolul administrativ, consultativ sau de control pe care l-a îndeplinit anterior judecătorul.

 

 

Judecătorul ca martor în dosar

 

97.     Motivul ce stă la baza acestei reguli este acela că un judecător nu poate lua decizii în legătură cu probe care reprezintă propria sa mărturie, şi nu ar trebui pus în situaţia stânjenitoare ce apare atunci când această obiecţie este, sau ar putea fi văzută ca fiind, ridicată.

 


2.5.3 cazul în care judecătorul sau un membru al familiei sale are un interes economic în rezultatul procesului;

 

 Comentariu

 

 Când „interesul economic” determină excluderea judecătorului de la judecată

98.      De obicei, judecătorul trebuie să se abţină în a judeca dacă el (sau un membru al familiei sale) are posibilitatea de a câştiga sau de a pierde din punct de vedere financiar, ca urmare a soluţiei pronunţate. Acesta este cazul, de exemplu, atunci când judecătorul deţine un număr însemnat de acţiuni ale uneia dintre părţi iar soluţia pronunţată în cauză ar putea fi de aşa natură încât să afecteze în mod real interesul judecătorului sau să pară în mod rezonabil că l-ar afecta. Dacă o companie cu acţiuni cotate la bursă este parte la proces iar judecătorul deţine o parte relativ mică din totalul de acţiuni al acesteia, judecătorul poate să nu fie exclus deoarece soluţia pronunţată în cauză nu ar afecta interesele judecătorului. Totuşi, lucrurile pot sta altfel atunci când litigiul se referă chiar la viabilitatea şi supravieţuirea companiei, caz în care, în funcţie de împrejurări, se poate considera că soluţia pronunţată în cauză afectează în mod real interesul judecătorului.

 

 

Ce nu constituie „interes economic”

99.       Interesul economic nu cuprinde şi sumele investite sau interesele pe care le poate avea judecătorul, de exemplu, în fonduri mutuale sau comune de investiţii, depozitele pe care acesta le-ar putea avea la instituţiile financiare, la asociaţiile de economii mutuale sau la cooperative de credit, sau titlurile de stat deţinute de către judecător, cu excepţia cazului în care procesul ar putea afecta în mod semnificativ valoarea acestor investiţii sau interese. Excluderea nu este necesară nici dacă judecătorul este implicat numai în calitate de client pentru operaţiuni obişnuite al unei bănci, companii de asigurări, companii emiţătoare de cărţi de credit, sau al altei instituţii asemănătoare, care este parte la proces, fără ca judecătorul să aibă vreun conflict sau tranzacţie specială cu aceasta, aflată în curs de soluţionare. Faptul că asemenea titluri de valoare sunt deţinute de o organizaţie educaţională, caritabilă sau civică la care lucrează soţul, părintele sau copilul judecătorului în calitate de director, funcţionar, consilier sau alt participant, nu înseamnă, în funcţie de împrejurări, că judecătorul are un interes economic în legătură cu organizaţia respectivă. În mod similar, în cauzele cu implicaţii financiare care sunt foarte nesigure şi îndepărtate în timp de momentul deciziei, este de aşteptat ca, în general, aplicarea testului să nu aibă ca rezultat excluderea de la judecată. Totuşi, poate fi prudent ca în astfel de cazuri judecătorul să anunţe părţile referitor la orice împrejurări şi să se consemneze aceasta în instanţă pentru ca şi părţile, nu numai avocaţii, să ia la cunoştinţă despre acesta. Uneori, justiţiabilii sunt mai bănuitori şi mai puţin dispuşi să aibă încredere decât colegii de profesie ai judecătorului.


Toate acestea, sub rezerva ca judecătorul să nu fie exclus din componenţa completului de judecată atunci când nu se poate constitui un alt complet care să judece cauza sau când, din motive de urgenţă, lipsa procesului ar putea duce la un grav act de injustiţie.

Comentariu

 

 

Doctrina necesităţii

100.      Împrejurările extraordinare pot necesita derogarea de la principiul discutat mai sus. Doctrina necesităţii permite unui judecător care altfel ar trebui exclus, să judece şi să se pronunţe într-o cauză, dacă altfel s-ar produce o nedreptate. Este vorba despre cazul în care nu există un alt judecător disponibil şi nerecuzabil, sau cazul în care o amânare a judecării sau eroare de judecată ar duce la prejudicii extrem de mari, sau cazul în care fără acest judecător nu s-ar putea constitui instanţa pentru judecarea şi soluţionarea speţei.[17] Asemenea cazuri sunt, fireşte, rare şi speciale. Totuşi, ele pot apărea din când în când în cadrul instanţelor supreme cu puţini judecători care îndeplinesc importante atribuţii constituţionale şi de recurs ce nu pot fi delegate altor judecători.

 



[1] Vezi Reference re: Territorial Court Act (NWT), Northwest Territories Supreme Court, Canada, (1997) DLR (4th) 132 la 146, per Justice Vertes.

[2] Gregory vs Marea Britanie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1997) 25 EHRR 577.

[3] Castillo Algar vs Spania, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, (1998) 30 EHRR 827.

[4] R v Sussex Justices, ex parte McCarthy, King’s Bench Division of the High Court of Justice of England and Wales [1924) 1 KB 256 at 259, per Lord Chief Justice Hewart.

[5] R vs Bertram [1989] JO nr.2133 (QL), citat de Justice Cory în R vs S, Curtea Supremă a Canadei, [1997] 3 SCR 484, paragraful 106.

[6] Vezi Jeffrey M. Shaman, Steven Lubet and James J. Alfini, Judicial Conduct and Ethics, 3rd ed. (Charlottesville, Virginia, The Michie Company, 2000).

[7] Laird v Tatum, United States Supreme Court (1972) 409 US 824.

[8] United States of America, Commonwealth of Virginia Judicial Ethics Advisory Committee, Opinion 2000-5. Vezi Ebner v Official Trustee in Bankruptcy, High Court of Australia, [2001] 2 LRC 369, (2000) 205 CLR 337.

[9] Vezi United States of America, Advisory Committee on the Code of Judicial Conduct, New Mexico, Judicial Advisory Opinion 1991-2. 

[10] R v. Bow Street Stipendiary Magistrate, Ex parte Augusto Pinochet Ugarte (No.2), House of Lords, United Kingdom, [1999] 1 LRC 1.

[11] Vezi Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties, Court of Appeal of England and Wales [2000] QB 451, [2000] 3 LRC 482; Re Medicaments and Related Classes of Goods (No.2), House of Lords, United Kingdom [2001] 1 WLR 700; Porter v Magill, House of Lords, United Kingdom [2002] 2 AC 357; Webb v The Queen, High Court of Australia (1994) 181 CLR 41; Newfoundland Telephone Co v Newfoundland (Board of Commissioners of Public Utilities), Supreme Court of Canada [1992] 1 SCR 623; R v Gough, House of Lords, United Kingdom [1993] AC 646; R v Bow Street Stipendiary Magistrate, Ex parte Augusto Pinochet Ugarte (No.2), House of Lords [2001] 1 AC 119.

[12] Wewaykum Indian Band v. Canada, Supreme Court of Canada, [2004] 2 LRC 692, per Chief Justice McLachlin.

[13] Vezi Cole vs Cullinan ş.a, Curtea de Apel din Lesotho, [2004] 1 LRC 550.

[14] Vezi Panton v Minister of Finance, Privy Council on appeal from the Court of Appeal of Jamaica, [2001] 5 LRC 132; Kartinyeri v Commonwealth of Australia, High Court of Australia, (1998) 156 ALR 300.

[15] Locabail (UK) Ltd v Bayfield Properties Ltd, Court of Appeal of England and Wales [2000] 3 LRC 482.

[16] Vezi Prosecutor v Sesay, Special Court for Sierra Leone (Appeals Chamber) [2004] 3 LRC 678.

[17] See The Judges v Attorney-General of Saskatchewan, Privy Council on appeal from the Supreme Court of Canada, (1937) 53 TLR 464; Ebner v Official Trustee in Bankruptcy, High Court of Australia, [2001] 2 LRC 369; Panton v Minister of Finance, Privy Council on appeal from the Court of Appeal of Jamaica, [2002] 5 LRC 132.