06 Valoarea 3 INTEGRITATEA

Principiul:

Integritatea este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare.

 

Comentariu

 

Conceptul de „integritate”

101.      Integritatea este atributul corectitudinii şi justeţii. Componentele integrităţii sunt onestitatea şi moralitatea judiciară. Judecătorul trebuie să se comporte întotdeauna, şi nu numai în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în mod onorabil şi demn de funcţia sa; să nu se facă vinovat de fraude, înşelăciune şi falsuri; să fie bun şi virtuos în comportament şi în caracter. Nu există grade diferite de integritate. Integritatea este absolută. În Justiţie, integritatea este mai mult decât o virtute; ea este o necesitate.

 

 

Relevanţa standardelor comunităţii

102.      În timp ce idealul de integritate este uşor de statuat în termeni generali, este mult mai dificil şi poate chiar neînţelept să se intre în detalii. Efectul conduitei asupra percepţiei comunităţii depinde în mod considerabil de standardele care pot varia în spaţiu şi în timp. Este deci necesar să se ia în considerare modul în care un anumit comportament ar fi perceput de către membrii rezonabili, dezinteresaţi şi informaţi ai comunităţii, şi dacă această percepţie este de natură să diminueze respectul comunităţii pentru judecător sau pentru puterea judecătorească în ansamblul ei. Conduita care ar diminua respectul acestor persoane ar trebui evitată.

 

Aplicare:

 

3.1     Judecătorul trebuie să se asigure că în ochii unui observator rezonabil conduita sa este ireproşabilă.

 

Comentariu

 

Standardele înalte sunt necesare atât în viaţa privată cât şi în viaţa publică

 

103.      Judecătorul trebuie să se menţină la standarde înalte atât în viaţa particulară cât şi în viaţa publică. Motivul este reprezentat de gama largă de experienţe şi acte umane asupra cărora judecătorul poate fi chemat să se pronunţe în instanţă. Dacă judecătorul trebuie să condamne în public ceea ce el sau ea practică în particular, va fi văzut ca ipocrit. Aceasta poate duce inevitabil la pierderea încrederii publicului în judecătorul respectiv, şi poate şi în justiţie în general.

 

 

De obicei,  trebuie respectate standardele comunităţii şi în viaţa privată

104.      Judecătorul nu trebuie să încalce standardele universale acceptate ale comunităţii şi să nu se implice în activităţi care prejudiciază reputaţia instanţelor sau a sistemului de drept. În încercarea de a găsi echilibrul potrivit, judecătorul trebuie să se întrebe - dacă în viziunea unui membru al comunităţii rezonabil, dezinteresat şi informat - conduita preconizată este de natură să îi pună în discuţie integritatea sa sau să diminueze respectul faţă de el ca judecător. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci conduita preconizată ar trebui evitată.

 

 

Nu există standarde comunitare uniforme

 

105.      Dată fiind diversitatea culturală şi evoluţia constantă a valorilor morale, standardele aplicabile în ceea ce priveşte viaţa privată a judecătorului nu pot fi prevăzute în mod precis.[1] Totuşi, acest principiu nu ar trebui interpretat atât de amplu încât să cenzureze sau să penalizeze pe judecător dacă are un stil de viaţă nonconformist sau dacă urmăreşte în particular interese sau activităţi care ar putea fi jignitoare pentru anumite segmente ale comunităţii. Soluţiile asupra acestor chestiuni este strâns legată de societatea şi perioadele de timp când se discută acestea şi puţine sunt cele care pot fi aplicate universal.

 

 

Un test alternativ

 

106.      S-a sugerat că adecvată nu este întrebarea dacă un act este moral sau imoral potrivit anumitor convingeri religioase sau etice, sau dacă este acceptabil sau inacceptabil după standardele comunităţii (ceea ce ar putea duce la impunerea arbitrară şi capricioasă a unei moralităţi înguste), ci întrebarea cum se reflectă actul asupra componentelor centrale ale capacităţii judecătorului de a-şi îndeplini funcţia ce i-a fost atribuită (echitatea, independenţa şi respectul pentru public) şi asupra percepţiei publicului în legătură cu modul de îndeplinire de către judecător a acestei funcţii. În mod similar, s-a sugerat că, atunci când se ia o decizie în această privinţă, trebuie luaţi în considerare şase factori:

 

(a)           Natura publică sau privată a actului şi în special dacă acesta este contrar unei legi care este aplicată în mod concret;

 

(b)           Măsura în care conduita este protejată ca un drept individual al persoanei;

 

(c)           Gradul de discreţie şi prudenţă exercitat de către judecător;

 

(d)           Dacă conduita a fost în mod precis dăunătoare celor implicaţi cel mai îndeaproape, sau în mod rezonabil jignitoare pentru alţii;

 

(e)           Gradul de respect sau de lipsă de respect al conduitei respective faţă de public sau faţă de anumiţi membri ai publicului;

 

(f)            Măsura în care actul indică existenţa subiectivismului, a unei prejudecăţi, sau a unei influenţe neadecvate.

 

S-a susţinut că folosirea acestor factori şi a altor asemenea ar ajuta la găsirea unui echilibru între aşteptările publicului şi drepturile judecătorului.[2]

 

 

Conduita în instanţă

 

107.      În instanţă, în funcţie de eventualele convenţii judiciare aplicabile, judecătorul nu ar trebui de regulă să modifice substanţa motivării unei decizii prezentate oral. Pe de altă parte, sunt acceptabile corectarea nor scăpări, a unor exprimări neinspirate, a gramaticii sau sintaxei şi includerea de citate omise la momentul prezentării orale a motivelor hotărârii. În mod asemănător, transcrierea unui rezumat prezentat juriului nu trebuie modificat în niciun fel, decât dacă textul transcris nu consemnează corect cuvintele judecătorului. Judecătorul nu trebuie să comunice în privat cu o instanţă de apel sau cu un judecător de apel referitor la vreun apel aflat pe rolul acestuia din urmă. Judecătorul ar trebui să se întrebe dacă este adecvat să angajeze o rudă ca grefier şi ar trebui să se asigure că sunt respectate principiile de angajare înainte de a prefera pe o rudă la angajare.

 

 

Este necesară respectarea scrupuloasă a legilor

108.      Dacă judecătorul încalcă legea, el poate prejudicia reputaţia funcţiei sale, poate încuraja nerespectarea legii, şi poate afecta încrederea publicului în integritatea puterii judecătoreşti însăşi. Însă nici această regulă nu poate fi absolută. Un judecător din Germania Nazistă ar putea să nu încalce principiile justiţiei prin aplicarea mai relaxată a Legii de la Nuremberg privind discriminarea rasială. Acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru un judecător din cadrul apartheid-ului din Africa de Sud. Uneori judecătorul poate, în funcţie de natura funcţiei sale, să se confrunte cu obligaţia de a aplica legi care sunt contrare drepturilor omului şi demnităţii umane. În acest caz, judecătorul poate simţi mai degrabă că este obligat să demisioneze din funcţia de judecător, decât să compromită obligaţia judiciară de aplicare a legii. Judecătorul este obligat să aplice legea. Aşadar, el trebuie să nu fie pus într-o situaţie de conflict în respectarea legii. Ceea ce poate părea pentru alţii o încălcare relativ minoră, poate atrage publicitatea, afectând reputaţia judecătorului şi crescând întrebările asupra integrităţii lui şi a corpului de judecători.

 

 

3.2   Atitudinea şi conduita unui judecător trebuie să reafirme încrederea oamenilor în integritatea corpului judiciar. Justiţia nu doar trebuie făcută, trebuie să se şi vadă că s-a făcut justiţie.

 

Comentariu

 

Conduita personală a judecătorului afectează sistemul judecătoresc ca întreg

109.      Încrederea în corpul de judecători se bazează nu numai pe competenţa şi străduinţa membrilor acesteia, ci şi pe integritatea şi moralitatea acestora. Un judecător nu trebuie să fie doar un „judecător bun”, ci trebuie să fie şi un „om bun”, deşi părerile despre ceea ce înseamnă aceasta pot să difere în diferite segmente ale societăţii. Din perspectiva publicului, judecătorul nu numai că s-a angajat să slujească idealurile de dreptate şi adevăr pe care se bazează statul de drept şi democraţia, ci a promis să le şi întruchipeze. În mod similar, calităţile personale, conduita şi imaginea judecătorului afectează pe cele ale sistemului judiciar în ansamblul său şi, în consecinţă, şi încrederea publicului în acesta. Publicul cere de la judecător o conduită care să se situeze cu mult deasupra celei pe care o aşteaptă de la ceilalţi cetăţeni, standarde de conduită are sunt mult mai înalte decât cele respectate în societate în ansamblul său. De fapt, judecătorului i se cere să aibă o conduită aproape ireproşabilă. Este ca şi când funcţia judiciară, care înseamnă a-i judeca pe alţii, a impus cerinţa ca judecătorul să facă faţă judecăţii rezonabile a altora în ceea ce priveşte chestiuni care pot în orice caz să afecteze rolul şi funcţia judiciară.

 

Trebuie să se vadă că s-a făcut justiţie

110.      Deoarece în îndeplinirea funcţiei judecătoreşti, aparenţa este la fel de importantă ca realitatea, judecătorul trebuie să se situeze dincolo de orice suspiciune.  Judecătorul trebuie nu numai să fie onest, ci să şi pară că este onest. Judecătorul este obligat nu numai să pronunţe o decizie echitabilă şi imparţială, ci să o şi pronunţe într-un mod care să nu dea naştere la bănuieli referitoare la echitatea şi imparţialitatea acesteia, sau care se referă la integritatea judecătorului. Aşadar, în vreme ce judecătorul ar trebui să fie expert în drept pentru a interpreta şi aplica legea în mod competent, este la fel de important ca judecătorul să se comporte de aşa manieră încât părţile la proces să aibă încredere în imparţialitatea sa.



[1] Acest lucru este deosebit de evident în ceea ce priveşte activităţile sexuale. De exemplu, în Filipine, s-a considerat că un judecător care şi-a etalat o relaţie extraconjugală nu a reuşit să întruchipeze integritatea judecătorească, ceea ce a justificat eliminarea din magistratură (Plângerea împotriva Judecătorului Ferdinand Marcos, Curtea Supremă din Filipine, A.M. 97-2-53-RJC, 6 iulie 2001). În Statele Unite, în Florida, un judecător a fost mustrat pentru că a avut relaţii sexuale cu o femeie cu care nu era însurat, într-o maşină parcată (Ancheta in re privind pe un judecător, 336 So. 2d 1175 (Fla. 1976), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). În Connecticut, un judecător a fost sancţionat disciplinar pentru că a avut o relaţie cu o stenografă a instanţei, căsătorită (In re Flanagan, 240 Conn. 157, 690 A. 2d 865 (1997), citat în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). În Cincinnati, un judecător căsătorit care se despărţise de soţia sa a fost sancţionat disciplinar pentru că şi-a găsit o prietenă (cu care de atunci s-a căsătorit) cu ocazia a trei vizite în străinătate, chiar dacă cei doi nu ocupaseră niciodată împreună aceeaşi cameră (Asociaţia Barourilor din Cincinnati vs Heitzler, 32 Ohio St. 2d 214, 291 N.E. 2d 477 (1972); 411 US 967 (1973), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). Însă în Pennsylvania, tot în Statele Unite, Curtea Supremă a respins cererea de sancţiune disciplinară faţă de un judecător care avusese o relaţie sexuală extraconjugală care a cuprins mai multe călătorii mai lungi de o zi şi o vacanţă de o săptămână în străinătate (In re Dalessandro, 483 Pa. 431, 397 A. 2d 743 (1979), citată în Amerasinghe, Judicial Conduct, 53). Unele dintre exemplele de mai sus nu ar fi considerate în unele societăţi ca fiind dăunătoare îndatoririlor publice ale judecătorului, ci ca fiind relevante numai pentru zona privată a comportamentului licit consimţit de către doi adulţi.

[2] Vezi Jeffrey M. Shaman, Steven Lubet and James J. Alfini, Judicial Conduct and Ethics, 3rd ed. (Charlottesville, Virginia, The Michie Company, 2000).