12 Anexa TRADIŢII CULTURALE ŞI RELIGIOASE

Încă din cele mai vechi timpuri, în toate tradiţiile culturale şi religioase, judecătorul a fost perceput ca fiind o persoană cu un înalt statut moral, înzestrată cu calităţi distincte de cele ale indivizilor obişnuiţi, supus unor constrângeri mai riguroase decât ceilalţi, şi care trebuie să respecte un mod de viaţă şi anumite norme comportamentale mai severe şi restrictive decât restul comunităţii.

 

Orientul Mijlociu în Antichitate

 

În preajma anului 1500 î. Chr, Regele Thutmose al III-lea a rămas în istorie ca autorul următoarelor instrucţiuni adresate preşedintelui instanţei supreme Rekhmire din Egipt:[1]

 

„Ia aminte, la sala judecătorului şef; fii cu băgare de seamă la tot ceea ce se petrece acolo. Iată, ea este un sprijin pentru toată ţara; . . . Iată, el nu este dintre cei care îşi îndreaptă chipurile către funcţionari şi consilieri, şi nici dintre cei care se fac fraţi cu toată lumea.

. . . Trebuie să poţi să te asiguri singur că faci totul potrivit legii; că faci totul în conformitate cu legea . . .  în aceasta stă siguranţa funcţionarului: să faci lucrurile potrivit legii atunci când analizeze ceea ce spune petentul . . .

 

Părtinirea este lucru de ocară pentru zei. Aceasta e învăţătura: te vei purta aidoma cu toţi, îl vei ţine pe cel care ţi-e cunoscut la fel ca pe cel care ţi-e necunoscut, şi pe cel care îţi este aproape . . .la fel ca pe cel care este departe . . . Funcţionarul care face astfel va prospera cu prisosinţă în postul său.

Nu fii plin de furie faţă de un om care nu merită aceasta, ci fii plin de furie pentru ceea ce merită furia oricui.”

 

 

Dreptul hindus

 

Cel mai cuprinzător cod antic din dreptul hindus este reprezentat de Legile lui Manu (circa 1500 î. Chr). În comentariile sale, Narada (circa 400 d. Chr), un celebru jurist hindus, bazându-se pe Legile lui Manu, a scris următoarele cuvinte despre instanţe:[2]

 

1. Membrii unei curţi regale de justiţie trebuie să fie deprinşi cu legea sfântă şi cu regulile de prudenţă, să fie nobili, slujitori ai adevărului şi imparţiali faţă de prieteni şi duşmani deopotrivă.

2. Se spune că dreptatea depinde de ei, iar regele este sursa principală a justiţiei.

3. Dacă dreptatea lovită de nedreptate intră într-o curte de justiţie, iar membrii instanţei nu extrag săgeata din rană, ei înşişi sunt loviţi de aceasta.

4. Sau nu intri deloc în completul de judecată, sau dai o opinie justă. Cel care stă fără a spune o vorbă sau dă o opinie contrară dreptăţii este un păcătos.

5. Membrii completului de judecată care, după ce au intrat în aceasta, stau muţi şi meditativi şi nu vorbesc când au ocazia, sunt cu toţii nişte mincinoşi.

6. Un sfert din nedreptate aparţine acuzatului; un sfert aparţine martorului; un sfert aparţine tuturor membrilor instanţei; iar un sfert aparţine regelui.

 

Subliniind necesitatea unui comportament personal virtuos, Manu cerea ca judecătorul să nu fie „voluptuos”, deoarece pedeapsa nu poate fi aplicată în mod just de către „unul dependent de plăcerea senzuală”.[3]

 

Kautilya, în cel mai cunoscut tratat indian antic privind principiile de drept şi de guvernare, Arthasastra (circa 326-291 î. Chr), se referă la judecători astfel:[4]

 

Atunci când un judecător ameninţă, intimidează, scoate afară din sală, sau reduce la tăcere în mod nejustificat pe oricare dintre părţile la proces, el este primul care trebuie să fie pedepsit cu o amendă. Dacă defăimează sau jigneşte pe vreuna dintre părţi, pedeapsa trebuie dublată. Dacă nu cere ceea ce trebuie cerut, sau cere ceea ce nu ar trebui cerut, dacă lasă la o parte ceea ce el însuşi a cerut, sau dacă învaţă, reaminteşte, sau oferă oricui declaraţii anterioare, trebuie pedepsit cu o amendă moderată.

Dacă un judecător nu cercetează împrejurările relevante, cercetează împrejurări nerelevante, întârzie nejustificat în îndeplinirea obligaţiilor sale, amână lucrările cu rea intenţie, face părţile să plece din instanţă pentru că s-au săturat de întârzieri, evită sau duce la evitarea unor declaraţii care ar duce la soluţionarea amiabilă a cauzei, ajută martorii dându-le indicii, sau reia judecarea unor cauze deja soluţionate amiabil sau prin decizie a instanţei, trebuie pedepsit cu cea mai grea amendă existentă.

 

 

Filosofia budistă

 

Buddha (circa 500 î. Chr) a vorbit despre necesitatea de a recunoaşte corectitudinea în toate aspectele comportamentului omenesc prin „nobila cărare a celor opt paşi” din Budism. Aceasta cuprinde vederea justă, gândirea justă, vorbirea justă, acţiunea justă, traiul just, eforturile juste, înţelegerea justă şi concentrarea justă, toate acestea combinate asigurând un cod de conduită ce vizează toate activităţile umane. Dreptatea pentru un budist înseamnă respectarea tuturor acestor aspecte, fiecare dintre ele făcând obiectul unor analize filosofice meticuloase de-a lungul secolelor de gândire budistă. Acest concept al conduitei juste este parte integrantă din modul de guvernare şi din sistemele de drept budiste.[5]

 

Regele, care este adevăratul administrator al legii, este primus inter pares şi de aceea nu este deasupra legii. Codul de conduită aplicabil regelui cuprinde următoarele principii:[6]

 

(a) Să nu râvnească şi să nu se ataşeze de bogăţie şi posesiuni;

(b) Să nu aibă teamă de nimeni şi să nu favorizeze pe nimeni în îndeplinirea îndatoririlor sale, să aibă intenţii oneste, şi să nu îşi înşele poporul;

(c) Să fie înzestrat cu un temperament plăcut;

(d) Să ducă o viaţă simplă, să nu trăiască în lux, şi să dea dovadă de autocontrol;

(e) Să nu ţină ranchiună;

(f) Să poată suporta greutăţi, dificultăţi şi insulte fără a se pierde cu firea.

 

Dacă apare un litigiu, regele (sau un alt judecător) trebuie să „acorde aceeaşi atenţie ambelor părţi”, să „asculte argumentele fiecărei părţi şi să decidă conform cu ceea ce este drept”. Pe tot parcursul cercetărilor, judecătorul trebuie să evite cu scrupulozitate cele „patru căi către nedreptate”. Acestea sunt: prejudecata, ura, teama şi ignoranţa.[7]

 

Importanţa dreptului natural reiese evident din următoarea conversaţie dintre Buddha şi discipolul său, Venerabilul Upali:[8]

 

Q: Doamne, poate un Ordin să fie complet dacă îndeplineşte un act care ar trebui îndeplinit în prezenţa unui călugăr acuzat dacă acesta este absent? Doamne, este acesta un act valabil din punct de vedere legal?

A: Upali, orice Ordin care este complet înseamnă un act care ar trebui îndeplinit în prezenţa unui călugăr acuzat. Dacă acesta este absent, atunci actul nu mai este valabil din punct de vedere legal, nu mai este valabil din punct de vedere disciplinar, iar astfel Ordinul devine un ordin care merge prea departe.

Q: Doamne, este complet un Ordin care îndeplineşte un act ce ar trebui îndeplinit prin interogarea unui călugăr acuzat dacă interogatoriul nu are loc?

A: Upali, un Ordin este complet dacă conţine un act care ar trebui îndeplinit prin interogarea călugărului acuzat. Dacă nu are loc interogatoriul, actul nu mai este valabil din punct de vedere legal, nu mai este valabil din punct de vedere disciplinar, şi astfel Ordinul devine unul care merge prea departe.

 

Aceleaşi principii se aplică şi laicilor:

 

Nu este corect cel care arbitrează în grabă. Omul înţelept cercetează şi binele, şi răul. Înţeleptul care îi îndrumă pe alţii cu chibzuinţă, cu judecată dreaptă şi justă, este considerat adevăratul gardian al legii.[9]

 

Aplicând principiile filozofiei budiste, prinţul regent al Japoniei, Shotoku Taishi (604 d. Chr) a formulat Şaptesprezece Maxime. Printre acestea se numără şi următoarele îndrumări:

. . . rezolvă cu imparţialitate cauzele ce îţi sunt deduse judecăţii. În fiecare zi oamenii depun plângeri cu miile. Dacă într-o singură zi sunt atât de multe, cât de multe vor fi în mai mulţi ani? Dacă cel care trebuie să soluţioneze procesele în justiţie are ca motivaţie obţinerea unui câştig personal, şi judecă cauzele urmărind să primească mită, atunci procesele bogatului vor fi ca o piatră aruncată în apă, în vreme ce plângerile săracului vor fi asemenea apei turnate pe o piatră. În cazul acesta, săracul nu va şti ce să mai facă. Şi aici există o deficienţă în îndatoririle Ministrului.[10]

 

 

Dreptul Roman

 

Cele Douăsprezece Table (450 î. Chr) conţin următorul ordin:[11]

 

Apusul soarelui este termenul limită pentru pronunţarea deciziei de către judecător.

 

Dreptul Chinez

 

Hsun Tzu, un magistrat chinez în vârstă, eminent şi respectat (circa 312 î. Chr) a scris următoarele:[12]

 

Gândirea justă este balanţa cu care se cântăresc propunerile; verticalitatea armonioasă este metrul cu care acestea se măsoară. Dacă există legi, acestea trebuie aplicate; dacă nu există, trebuie acţionat în spiritul precedentului şi al analogiei – acesta este cel mai bun mod de a judeca propunerile. Să arăţi favoritism, să ai sentimente părtinitoare şi să fii lipsit de orice principii constante – acestea sunt lucrurile cele mai rele pe care le poţi face. Este posibil să existe legi bune şi totuşi să fie dezordine în stat.

 

Din contră, Han Fai Tzu, un prinţ din familia regală (circa 280 î. Chr) a propus o abordare mai legalistă:[13]

 

Deşi un dulgher priceput este în măsură să judece o linie dreaptă folosindu-şi numai ochiul liber, el îşi face întotdeauna măsurătorile cu rigla; deşi omul de o înţelepciune superioară este în măsură să rezolve probleme folosindu-se chiar numai de isteţimea sa înnăscută, el caută întotdeauna îndrumare în legea foştilor regi. Dacă întinzi firul de plumb, chiar şi lemnul strâmb poate fi netezit; dacă foloseşti bolobocul, umflăturile şi golurile pot fi răzuite; dacă echilibrezi cântarul, lucrul greu şi cel uşor pot fi ajustate; dacă scoţi baniţa, discrepanţele de cantitate pot fi corectate. În acelaşi fel ar trebui folosite şi legile spre a guverna statul, dispunându-se în orice chestiune numai în baza lor.

 

Legea nu face excepţii pentru oamenii de vază, aşa cum nu se îndoaie nici firul de plumb pentru a lăsa un loc strâmb într-un lemn. Ceea ce a decretat legea, nici înţeleptul nu poate pune în discuţie şi nici viteazul nu se încumetă să conteste. Când trebuie pedepsite greşeli, nici cel mai mare ministru nu poate scăpa; dacă trebuie răsplătit un bine, nici cel mai umil ţăran nu trebuie trecut cu vederea. Aşadar, pentru corectarea greşelilor superiorilor, pentru sancţionarea abaterilor subordonaţilor, pentru restabilirea ordinii,  pentru dezvăluirea erorilor, pentru stăvilirea excesului, pentru repararea răului şi pentru unificarea standardelor poporului, nimic nu se compară cu legea.

 

Dreptul African

 

S-a observat[14] faptul că în Africa au înflorit multe civilizaţii şi sisteme de drept, unele dintre acestea fiind contemporane cu Grecia şi Roma, altele contemporane cu Evul Mediu european. Printre nenumăratele concepte juridice s-a numărat şi cel al conduitei rezonabile.

 

Conceptul Barotse al omului rezonabil are două aspecte – persoana rezonabilă în general şi cea „rezonabilă din punctul de vedere al unei anumite poziţii sociale”. Dacă, de exemplu, cineva care deţine distinsa funcţie de consilier este acuzat că nu s-a comportat potrivit demnităţii funcţiei sale, judecătorii se întreabă dacă persoana respectivă s-a comportat în împrejurările date în modul în care ar fi trebuit să se comporte un consilier rezonabil. Comunitatea are propriile idei referitoare la conduita care se aşteaptă de la o asemenea persoană – demnitate, răbdare, politeţe faţă de reclamant. Consilierul care nu îl invită pe reclamant să ia loc şi nu îi ascultă problemele, nu este un „avocat rezonabil” în viziunea Barotse. Astfel, toate standardele comunităţii, care nu sunt în sine chestiuni juridice, se strecoară în procesul de judecată, asigurând o flexibilitate a abordării, ce permite o reconsiderare a standardelor mai vechi spre a îndeplini condiţiile vieţii moderne. Conceptul omului rezonabil, care a fost introdus târziu în common law, conferă o flexibilitate de care dreptul african tradiţional se bucură de multă vreme, iar common law încă nu are un concept integrat asupra a ceea ce este rezonabil.

 

 

Dreptul Evreiesc

 

Textul următor este un extras din Mişne Tora[15], lucrarea lui Moses Maimonides, un însemnat învăţat evreu (1135-1205).

 

1. Prezenţa Divină se află în mijlocul oricărui tribunal evreiesc competent. Aşadar, se cuvine ca judecătorii să apară în instanţă înfăşuraţi (în robe tivite) cu teamă şi veneraţie şi într-o stare de spirit serioasă. Le este interzis să fie frivoli, să glumească, sau să poarte discuţii inutile. Ei ar trebui să se concentreze pe chestiunile ce ţin de Tora şi de înţelepciune.

2. Un Sanhedrin, sau rege . . . , care numeşte în funcţia de judecător pe cineva nepotrivit pentru aceasta (din motive morale), sau pe cineva ale cărui cunoştinţe despre Tora nu sunt adecvate pentru a justifica numirea sa, deşi altminteri este o persoană amabilă, cu calităţi admirabile – oricine dispune o asemenea numire încalcă o interdicţie, fiindcă s-a spus: „La judecată, nu veţi respecta persoanele”. Prin tradiţie se învaţă că acest îndemn se adresează celui care are competenţa de a numi judecători.

Rabinii au spus: „Nu spune, „cutare este om frumos la chip, îl voi face judecător; cutare este viteaz, îl voi face judecător; cutare este rudă cu mine, îl voi face judecător; cutare este lingvist, îl voi face judecător.” Dacă faci aşa, acesta îi va achita pe vinovaţi şi îi va condamna pe inocenţi, nu pentru că ar fi răutăcios, ci pentru că nu are cunoştinţele necesare.”

3. Este interzis să te ridici în picioare în faţa unui judecător care şi-a obţinut această funcţie plătind pentru asta. Rabinii ne îndeamnă să îl nesocotim şi să îl dispreţuim, văzând roba de judecător în care este înfăşurat ca fiind desaga unui măgar.

 

 

 

Creştinismul

 

În Biblie, Ieşirea 2:14 se referă la nişte oameni care îl arătau cu degetul în mod dispreţuitor pe un judecător care se îndepărtase de lege:

Cine te-a pus căpetenie şi judecător peste noi?

 

Romani 2:1 spune următoarele:

 

Aşadar, oricine ai fi tu, omule,

care judeci pe altul, nu te poţi dezvinovăţi,

căci în cea ce judeci pe altul, pe tine însuţi te osândeşti;

fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri ca cel osândit.

 

În Predica sa de pe Munte, Iisus a spus (Matei 7:12):

 

Aşadar, tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel, căci aceasta este Legea şi proorocii.

 

Această formulă cuprinde învăţămintele din Vechiul Testament referitoare la justiţia civilă.  De exemplu, în Levitic 19:15 se spune:

 

Să nu faceţi nedreptate la judecat; să nu căutaţi la faţa celui sărac şi de faţa celui puternic să nu te sfieşti, ci cu dreptate să judeci pe aproapele tău.

 

 

Şi Deuteronomul 1:16 spune:

 

Să ascultaţi pe fraţii voştri, şi să judecaţi drept pricina ce ar avea un om atât cu fratele lui, cât şi cu cel străin. Să nu părtiniţi la judecată, cu să ascultaţi şi pe cel mare, şi pe cel mic. Să nu vă temeţi de nici un om.

 

Dreptul Islamic

 

Juriştii islamici au identificat câteva cerinţe pe care un judecător ar trebui să le îndeplinească pentru a-şi putea exercita atribuţiile în mod corespunzător. Dintre acestea, menţionăm următoarele:[16]

 

Maturitate: Minorul nu poate fi numit ca judecător. Unei persoane care nu răspunde pentru sine nu i se poate încredinţa autoritatea asupra altora. Judecătorul trebuie să fie nu numai sănătos la minte şi la trup, ci trebuie să aibă şi multă perspicacitate. Nu este necesar ca judecătorul să aibă o vârstă înaintată, însă vârsta sporeşte demnitatea şi prestigiul judecătorului.

 

Sănătatea psihică: O persoană a cărei judecată este deteriorată din pricina vârstei prea înaintate sau a unei boli nu ar trebui să aibă funcţia de judecător. Pentru a îndeplini această cerinţă, mintea persoanei trebuie să fie suficient de sănătoasă pentru ca ea să fie responsabilă juridic pentru faptele sale. El trebuie să fie inteligent şi capabil să perceapă ceea ce este necesar pentru a putea face deosebiri între lucruri. El nu poate fi distrat şi neglijent.

 

Libertatea: Judecătorul trebuie să se bucure de o libertate deplină.

 

Caracterul vertical: Judecătorul trebuie să fie cinstit, să fie în mod evident integru, să nu comită acte păcătoase şi licenţioase, să se ţină la distanţă de orice activităţi dubioase, să respecte normele sociale, şi să fie un model de bună purtate în toate activităţile sale religioase şi lumeşti.

 

Capacitatea de a judeca independent juridic: Un judecător ar trebui să fie capabil să extragă legea de la sursele acesteia. El trebuie să fie capabil de a face analogii juridice.

 

Percepţie senzorială deplină: Judecătorul trebuie să fie capabil a vedea, auzi şi vorbi. O persoană surdă nu poate să îi asculte pe ceilalţi când vorbesc. O persoană oarbă nu poate deosebi pe reclamant de pârât prin vedere, şi nici pe cel care recunoaşte dreptul altuia, şi nici pe martor de cel pentru sau împotriva căruia se depune mărturia. Persoana care nu poate vorbi nu poate pronunţa hotărârea, iar limbajul prin semne nu va fi uşor de înţeles pentru majoritatea oamenilor.

 

Pentru a se asigura că comportamentul şi conduita judecătorului sunt acceptabile pentru public, şi că acestea nu le dau ocazia oamenilor să se îndoiască de integritatea sau de imparţialitatea sa, juriştii islamici prevăd următoarele:[17]

 

1. Judecătorului nu îi este permis să desfăşoare activităţi economice. Dacă ar face aceasta, nu se poate asigura că nu va primi favoruri şi tratament preferenţial din partea unor persoane care ar putea, în schimb, să îl determine să le acorde tratament preferenţial în instanţă.

2. Judecătorului nu îi este permis să accepte daruri. Toate formele de beneficii pe care le poate primi judecătorul de la alte persoane aflate în jurisdicţia sa ar trebui tratate în acelaşi mod cu darurile.

3. Judecătorul ar trebui să nu comită niciun act care este inacceptabil din punct de vedere social. El ar trebui să nu socializeze prea mult cu alţii. Acest lucru îi permite să nu fie afectat de aceştia, ceea ce i-ar putea compromite imparţialitatea. Totuşi, el nu ar trebui să se abţină de la a participa la adunările publice, dacă prezenţa sa este potrivită. El ar trebui să evite să facă glume şi să evite să îi facă pe alţii să râdă, indiferent dacă este în compania acestora sau dacă aceştia sunt în compania lui. Atunci când vorbeşte, ar trebui să păstreze cel mai înalt standard de vorbire posibil, fără erori şi defecte. De asemenea, ar trebui să nu îi ridiculizeze pe alţii şi să nu pară arogant.

4. Sala de judecată este un loc al seriozităţii, sobrietăţii şi respectului. Ea nu este un loc potrivit pentru comportamente frivole, vorbărie multă şi lipsă de maniere. Acest lucru este valabil şi pentru părţile la proces, pentru martori şi pentru toate celelalte persoane prezente în sala de judecată. Atunci când judecătorul stă în sala de judecată, el ar trebui să fie prezentabil, pe deplin pregătit să judece cauzele şi să ia în considerare toate probele ce îi vor fi prezentate. Judecătorul nu ar trebui să fie furios, şi ar trebui să nu îi fie foarte sete, să nu fie prea vesel sau prea îndurerat, şi nici prea plin de griji. El ar trebui să nu aibă nevoie să meargă la toaletă şi să nu fie prea obosit. Toate aceste lucruri pot compromite starea sa psihică şi capacitatea de a examina în mod adecvat susţinerile părţilor la proces.

5. Judecătorul ar trebui să nu-şi lase privirea să rătăcească. El ar trebui să vorbească cât mai puţin posibil, limitându-se la întrebările şi răspunsurile pertinente. Nu ar trebui să ridice vocea decât atunci când este necesar pentru a sancţiona impertinenţa. El ar trebui să păstreze o expresie serioasă întotdeauna, însă fără a exprima furie. El ar trebui să şadă liniştit şi demn. Nu trebuie nici să glumească, nici să vorbească despre lucruri care nu au legătură cu speţa.

6. Judecătorul ar trebui să se prezinte într-o manieră care reclamă respectul celorlalţi, chiar şi în ceea ce priveşte modul cum este îmbrăcat şi cum arată.

7. Judecătorul trebuie să trateze în mod egal toate părţile la proces din toate punctele de vedere, chiar dacă sunt tată şi fiu, Califul şi unul dintre supuşii acestuia, sau un musulman şi un necredincios. Este vorba şi despre modul în care se uită la ei, li se adresează, şi se ocupă de problemele lor. El nu ar trebui să zâmbească la unul şi să se încrunte la celălalt. Ar trebui să nu dea dovadă de mai multă atenţie pentru unul decât pentru celălalt. Ar trebui să nu i se adreseze uneia dintre părţi într-o limbă pe care cealaltă parte nu o înţelege, dacă este capabil să vorbească într-o limbă cunoscută de ambele părţi.

8. Judecătorul poate folosi numai probele recunoscute legal într-o instanţă. El nu poate pronunţa hotărârea în baza cunoştinţelor sale personale.

9. Judecătorul trebuie să pronunţe o decizie în mod prompt. Scopul însuşi al numirii unui judecător este acela de a rezolva litigiile oamenilor şi de a pune capăt conflictelor lor. Cu cât mai repede se poate pronunţa o decizie adecvată, cu atât mai repede pot oamenii să primească ceea ce le aparţine pe drept.

 

Pentru a păstra aparenţa de independenţă judecătorească, dreptul islamic nu permite autorităţii politice să elibereze din funcţie pe un judecător decât dacă bunăstarea poporului reclamă acest lucru. Un motiv valabil ar putea fi acela de a calma un număr mare de cetăţeni, sau de a numi o altă persoană mult mai bine calificată. Dacă judecătorul este eliberat din funcţie fără un motiv valabil, numirea sa rămâne intactă.[18]

 

Judecătorul trebuie să se ocupe în mod total de îndatoririle funcţiei sale. I se interzice să câştige profit din comerţ şi trebuie să respecte cele mai înalte standarde de conformitate şi decenţă în relaţiile sale frecvente cu alte persoane. Aşadar, el trebuie să primească un salariu de la trezoreria de stat care să corespundă standardului său de viaţă, pentru a nu fi obligat să câştige un venit în mod inadecvat pentru o persoană cu statutul său.[19]

 

Şedinţele de judecată ar trebui să fie publice. Dată totuşi judecătorul consideră că este în interesul superior al celor implicaţi ca accesul publicului să nu fie permis, el poate dispune acest lucru, excluzând chiar şi pe funcţionarii instanţei, păstrând numai părţile la proces. Un astfel de caz este atunci când chestiunea este de aşa natură încât ar fi mai bine să rămână secretă, de exemplu comportamentele scandaloase dintre bărbaţi şi femei. De asemenea, se permite această procedură şi în situaţii absurde care ar putea stârni râsul publicului.[20]

 

În Coran, justiţia nu discriminează pe motive de rasă, rang, culoare, naţionalitate, statut sau religie. Toţi oamenii sunt slujitorii Divinităţii, iar în această calitate ei trebuie trataţi în mod egal în instanţe, şi toţi sunt răspunzători pentru faptele lor.[21] Adab al-Qadi (Eticheta judecătorilor) de Abu Bakr Ahmad ibn al-Shaybani al-Khassaf, un jurist eminent, este un manual menit să permită judecătorilor să administreze justiţia în baza legii revelate prin intermediul Profetului Mahomed. Acest cod etic cuprinde, printre altele, următoarele reguli pentru judecători:[22]

 

Reguli afirmative

 

1.             Judecătorul ar trebui să aibă o personalitate şi cunoştinţe ce reclamă respect, şi ar trebui să dea dovadă de răbdare în instanţă.

 

2.             El ar trebui să se asigure că fiecare persoană are acces cu uşurinţă la instanţă.

 

3.             Ar trebui să considere o decizie anterioară a instanţei ca fiind nulă dacă îi devine evidentă falsitatea unei cauze.

 

4.             Ar trebui să cunoască manierele şi obiceiurile oamenilor asupra cărora a fost numit ca qadi.

 

5.             Ar trebui să vegheze îndeaproape la activităţile zilnice ale funcţionarilor de la instanţa sa.

 

6.             Ar trebui să îi cunoască pe juriştii, precum şi pe oamenii pioşi, de încredere şi udul (oameni drepţi) din oraş.

 

7.             Poate participa la înmormântări şi poate face vizite persoanelor bolnave, însă în cadrul acestora nu trebuie să discute chestiunile judiciare ale părţilor.

 

8.             Poate participa la banchete generale. Potrivit lui al-Sarakhsi, „Dacă banchetul poate avea loc fără participarea unui anumit qadi, atunci este un banchet „general”. Însă dacă la un banchet participarea lui qadi este inevitabilă, atunci este un banchet „special”, adică unul aranjat special pentru qadi.

 

Reguli negative

 

1.             El trebuie să nu pronunţe hotărâri la furie, şi nici atunci când e epuizat din punct de vedere emoţional, deoarece dacă qadi este într-o stare mintală sau emoţională rea, raţiunea şi judecata sa ar putea fi ştirbite.

 

2.             Trebuie să nu decidă asupra unei cauze atunci când îl doboară somnul, şi nici atunci când este prea obosit sau prea fericit.

 

3.             Trebuie să nu pronunţe hotărâri când îi este foame sau când a mâncat prea mult.

 

4.             Trebuie să nu accepte niciun fel de mită.

 

5.             Trebuie să nu râdă de părţile la proces, şi să nu le batjocorească.

 

6.             Trebuie să nu se slăbească prea mult prin postul neobligatoriu atunci când are de soluţionat cauze.

 

7.             Trebuie să nu pună vorbe în gura victimei, şi nici să nu sugereze răspunsuri, şi nici să arate spre vreo parte la proces.

 

8.             Trebuie să nu permită niciunei părţi la vreun proces să intre în casa sa, dar oamenii care nu au legătură cu procesele pot să îl viziteze pe qadi pentru a-l saluta, şi pentru alte scopuri.

 

9.             Trebuie să nu o invite la el acasă pe una dintre părţile la proces. Poate să le invite pe ambele părţi, dar împreună.

 

10.          Dacă este ceva ce el nu ştie, trebuie să întrebe cât mai repede pe cineva care ştie.

 

11.          Trebuie să nu râvnească la averi, şi nici să nu fie sclavul poftelor sexuale.

 

12.          Trebuie să nu se teamă de nimeni.

 

13.          Trebuie să nu se teamă de demitere, şi nici să elogieze pe nimeni, şi nici să îşi urască criticii.

 

14.          Trebuie să nu accepte daruri, dar poate accepta daruri de la rude, cu excepţia celor care sunt implicate într-un proces. De asemenea, poate continua să accepte daruri de la cei care i le ofereau şi înainte de a fi numit în funcţia de qadi, însă, dacă valoarea acestor daruri creşte după numirea sa, nu are voie să le accepte.

 

15.          Trebuie să nu se îndepărteze de adevăr de teama de a înfuria pe cineva, şi trebuie să nu meargă pe stradă singur. Astfel, demnitatea sa va fi păstrată şi nu va fi expus la abordări nepotrivite din partea părţilor interesate.

 

16.          Trebuie să nu ia în considerare emoţiile părţilor la proces.



[1] J.H. Breasted, Ancient Records of Egypt, Vol II (The Eighteenth Dynasty) (University of Chicago Press, 1906), pp. 268-270, cited in C.G. Weeramantry, An Invitation to the Law (Melbourne, Australia, Butterworths, 1982), pp. 239-240.

[2] Sacred Books of the East, Max Muller (ed), (Motilal Banarsidass, 1965), Vol XXXIII, (The Minor Law Books) pp. 2-3, 5, 16, 37-40, citat in Weeramantry, An Invitation to the Law, pp. 244-245.

 

[3] ‘The Laws of Manu’, Sacred Books of the East, 50 vols., ed. F. Max Muller, (Motilal Banarsidass, Delhi), 3rd reprint (1970), vol. xxv, vii. 26.30, citat în Amerasinghe, Judicial Conduct, p. 50.

[4] The Arthasastra, R.Shamasastry (trans.), (Mysore Printing and Publishing House, 1967), pp. 254-255, citat în Weeramantry, An Invitation to the Law, p. 245.

[5] Weeramantry, An Invitation to the Law, p 23.

[6] Walpola Rahula, What the Buddha Taught (Bedford, The Gordon Fraser Gallery Ltd., 1959), 1967 edition, p. 85.

[7] Sri Lanka Foundation, Human Rights and Religions in Sri Lanka (Colombo, 1988), p. 67.

[8] I.B. Horner (trans.), The Book of the Discipline (Vinaya-Pitaka), Vol. IV: Mahavagga or the Great Division IX, (London, Luzac & Co Ltd, 1962), pp. 466-468, cited in Jayawickrama, The Judicial Application of Human Rights Law, p. 7-8.

[9] Dhammapada, versetele 256, 257.

[10] W.G. Aston (trad.), Nihongi, Chronicles of Japan from the Earliest Times to A.D. 697 (Kegan Paul, Trench, Trubner & Co., 1896), citat în Weeramantry, An Invitation to the Law, pp. 249-250.

[11] The Civil Law, S.P. Scott (trad.) (Cincinnati, Central Trust Co., 1932), Vol. 1, pp. 57-59, citat în Weeramantry, An Invitation to the Law, pp. 265-266.

[12] Basic Writings of Mo Tzu, Hsun Tzu and Han Fei Tzu, Burton Watson (trad.) (Columbia University Press, 1967), p. 35, citat în Weeramantry, An Invitation to the Law, p. 253.

[13] Ibid., pp. 253-254.

[14] Weeramantry, An Invitation to the Law, pp. 35-36.

[15] I. Twersky (ed.), A Maimonides Reader (Behram House Inc., 1972), pp. 193-194, citat în Weeramantry, An Invitation to the Law, pp. 257-258.

[16] The Judicial System in Islam, The Discover Islam Project, www.islamtoday.com.

[17] Ibid.

[18] Ibid.

[19] Ibid.

[20] Ibid.

[21] Muhammad Ibrahim H.I. Surty, “The Ethical Code and Organised Procedure of Early Islamic Law Courts, with Reference to al-Khassaf’s Adab al-Qadi”, în Muhammad Abdel Haleem, Adel Omar Sherif and Kate Daniels (eds), Criminal Justice in Islam (London and New York, I.B. Tauris & Co Ltd., 2003), pp. 149-166 la pp.151-153.

[22] Ibid., p. 163.