Libertatea presei și independența justiției

02.11.2006

Din 2004 când au fost adoptate noi legi pentru sistemul judiciar, putem spune că avem o justiţie independentă. Mijloacele de control politic şi administrativ a personalului din sistem au fost anihilate sau simţitor diminuate.

Modul în care magistraţii şi personalul judiciar îşi vor exercita funcţiile mai departe, ţine deja de ei personal. Probabil celor care ani de-a rândul au fost obligaţi să îşi justifice deciziile în faţa şefilor sau ale politicului le vine greu acum să se dezveţe.

 

Şi aici mă gândesc la unii procurori care încă mai organizează aşa numitele „şedinţe de analiză a soluţiilor judecătorilor” în vederea declarării căilor de atac. Se ajunge astfel la aberanta situaţie ca un procuror că spună că soluţia este bună, iar un altul că soluţia judecătorului este ilegală sau netemeinică, urmând ca şeful parchetului să decidă dacă se va declanşa calea de atac sau nu. Unii procurori chiar au reclamat faptul că au fost obligaţi de şefii lor să declare apel contra propriei convingeri, ceea ce mă face să mă întreb de ce procurorii nu se simt independenţi dacă în lege, de anul trecut, scrie în mod expres asta.

 

Dar mă mai gândesc şi la unii judecători care, pentru a se prezenta la concursurile în vederea ocupării unor funcţii de conducere, au telefonat la Ministerul Justiţiei sau la Consiliul Superior al Magistraturii pentru „a li se da voie” să candideze.

 

Cât priveşte presa, aceasta e liberă, cel puţin teoretic, imediat după 1990. Atunci a început clădirea libertăţii de exprimare în România, care a explodat şi ea tot cam prin 2004. Şi aici rămâne problema vechilor practici, înnoite şi reînnoite mai ales în perioadele electorale. E drept că jurnalistul, angajat al unui trust media, nu prea poate să se opună anumitor „directive”, cum ar putea face un magistrat. El nu se bucură de acea stabilitatea pe care o are un judecător sau un procuror. Nevoia unui loc de muncă te poate face la un moment dat să devii tributar anumitor persoane sau reguli nescrise. Dar dacă mă raportez la buna credinţă a celui care conduce trustul de presă, pot gândi că exercitarea profesiei de jurnalist este, ca şi la magistrat, strâns legată de gradul de conştiinţă pe care persoana în cauză îl are vizavi de rolul său.

 

Magistratul, apărător al legii, ar trebui să moară dacă în jurul lui este nedreptate. El trebuie să rezolve cauzele bine, repede şi doar conform legii şi să facă toate eforturile ca şi colegii săi să procedeze la fel. O eventuală inactivitate, nepăsare faţă de îndeplinirea neconformă a obligaţilor de către alţi magistraţi ar fi la fel de gravă ca abuzurile acestora din urmă. Aceasta se numeşte lipsă de integritate.Jurnalistul, la rândul său, ar trebui să fie lancea cu care să împungă entităţile publice în a-şi îndeplini obligaţiile pentru care sunt plătite din bugetul statului să le facă. Informaţiile de bună calitate, exacte şi de interes pentru cetăţeni ar trebui să fie pilonii pe care să se sprijine orice articol de presă audio-vizuală.

 

Puterea judecătorească are responsabilitatea de a asigura încrederea publicului în sistemul juridic. La rândul ei, presa reprezintă vocea publicului, dar în acelaşi timp puterea mass-mediei stă în faptul că ea este formatoare de opinie. Ea creează şi modifică opinia maselor. De aceea, ca şi în cazul magistraţilor, se cere obiectivitate. Se afirmă chiar că probitatea personală şi profesională a lucrătorilor din presa scrisă şi audiovizuală trebuie să fie cel puţin egală cu aceea a magistraţilor care împart dreptatea.

Închei susţinând că magistraţii şi jurnalişti trebuie să dea dovadă de o maximă corectitudine. Pentru că şi unii, şi alţii au acelaşi scop: în timp ce mass-media demaschează ilegalităţile, justiţia le constată din punct de vedere juridic şi le sancţionează. De aici rezultă menirea lor comună, aceea de a fi contraputeri, căci faţă de celelalte puteri ele acţionează pentru a împiedica abuzurile acestora. De altfel, faţă de orice încălcare a legii trebuie să acţioneze în vederea descoperirii şi sancţionării lor: media – prin oprobiul public, justiţia – prin aplicarea sancţiunilor juridice.