Prima putere în stat

01.03.2007

Majoritatea ştim că există trei puteri în stat. De la Montesquieu încoace, vorbim de puterea legislativă, executivă şi judecătorească. În zilele noastre, se afirmă că ar exista şi o a patra putere, presa. Personal mă îndoiesc că o putem include printre puteri, pentru simplul fapt că nu prezintă caracterele de legitimare pe care le au celelalte puteri.

 

Revenind la puterile unanim recunoscute, de unde vine legitimarea lor? Din învestirea făcută de public. Astfel, parlamentarii sunt aleşi direct de către populaţie. Miniştrii, ca parte a executivului, sunt votaţi de parlamentari. Cealaltă parte a executivului, Preşedintele ţării, este şi el desemnat în mod direct de către populaţie. Iar judecătorii sunt numiţi de Preşedinte.Prin urmare, toţi actorii care exercită cele trei puteri o fac ca urmare a implicării directe sau indirecte a populaţiei. Acesta este motivul pentru care vorbim de cele trei puteri publice (aspect care, evident, nu se poate pune în cazul presei).

 

Dar care e prima putere în stat? Teroretic, ele sunt separate şi în echilibru. Nu se vorbeşte de o ierarhie a lor. Dar eu cred că din punct de vedere al importanţei şi nicidecum al subordonării, putem face o astfel de analiză. Astfel, credinţa mea e că puterea judecătorească, exercitată de instanţele judecătoreşti prin judecători, este prima putere în stat. Argumentele sunt următoarele:

 

a. ocuparea postului Pentru a ajunge judecător, candidatul trebuie să treacă un concurs. Concursul este naţional, vizează cunoştinţele sale teoretice şi practice, precum şi abilităţile logice şi motivaţia. Pentru a ajunge parlamentar, e necesar votul populaţiei. Pentru a ajunge ministru, e nevoie de votul parlamentului asupra listei de miniştri propusă de primul-ministru, desemnat de Preşedintele ţării. Nu se verifică în mod obiectiv nici un fel de cunoştinţe, nici măcar dacă cunosc Constituţia ori cele mai importante legi.Judecătorii mai dau concursuri şi pentru promovarea în funcţie de execuţie (unde li se verifică cunoştinţele teoretice şi practice în domeniul dreptului) sau pentru numirea în funcţii de conducere (cunoştinţe de management, comunicare, resurse umane). La parlamentari, nu e cazul.

 

b. pregătirea Judecătorii au absolvit cu toţii facultatea de drept. În Parlament şi Guvern, pot ajunge persoane fără studii superioare. Judecătorii sunt obligaţi prin lege să îşi continue pregătirea. Nu am auzit de stagii de formare pentru membrii celorlalte puteri.

 

c. evaluarea Există un sistem complex de evaluare a judecătorilor; iniţial se făcea o dată pe an, acum o dată la trei ani. Două evaluări negative duc la înlăturarea judecătorului din sistem pentru incapacitate profesională. Îmi este de neimaginat că parlamentarii ar putea vreodată concepe aşa ceva.

 

c. competenţa Judecătorii lucrează doar în domeniul dreptului. Temporar, ei pot fi detaşaţi să lucreze în folosul altor instituţii, inclusiv din rândul celorlalte puteri; legea permite să fie chiar miniştri. Parlamentarii pot vota proiecte de legi sau iniţiative legislative chiar dacă nu au pregătirea în domeniul respectiv (un lăutar poate vota o lege pentru sănătate sau justiţie) şi în nici un caz nu pot fi judecători.

 

d. număr Avem 332 deputaţi, 137 senatori şi 24 de miniştri. Numărul judecătorilor e mult mai mare: 4000.

 

e. îndeplinirea funcţiei Cel mai important poate este că dacă Parlamentarii pot adopta legi doar lucrând în Plen, iar Guvernul doar lucrând reuniţi în comitetul miniştrilor, în schimb judecătorii iau singuri hotărâri în primă instanţă (iar în complet numai dacă hotărârea este atacată)

 

f. sanctionarea Şi la fel de important este că, în timp ce judecătorii pot soluţiona cauze privind parlamentarii sau guvernanţă, pentru a-i trage la răspundere pentru abuzuri ori comiterea de infracţiuni, aceştia nu îi pot trage sub nici o formă la răspundere pe judecători.

 

Cred că argumentele sunt suficiente pentru tema propusă. Şi mai cred că reprezentanţii celorlalte două puteri ar trebui să susţină justiţia şi pentru judecători. Căci, fără ei, temeiurile societăţii democratice s-ar prăbuşi instantaneu.