Despre reformă și cunoașterea de sine

31.03.2007

Multi vorbesc despre reforma, am fost chiar amenintati ca vom manca reforma pe paine, dar nimeni nu ne-a lamurit ce e reforma si ce costuri sociale implica ea.

Ce sa mai spun de reforma in justitie, de care se vorbeste de foarte muti ani, dar inca nu ne e clar daca ea a inceput, sau daca mai este ceva de facut, sau macar incotro ne indreptam.

 

Deci, ce e reforma? Reforma e schimbare. Schimbare in bine, desigur. Dar ce e bine si ce e rau? Poate e mai actual sa spunem ca reforma e o schimbare catre altceva, un fel de evolutie. Catre ce anume insa? – asta e adevarata provocare. Si atunci ne trebuie un reper, o raportare. Dar la cine sau la ce? in functie de raspunsurile la aceste intrebari, vom putea vedea cine trebuie implicat in reforma.

 

Un lucru e cert: acela ca reforma trebuie sa fie una nu secventiala, ci globala. De ce? Pentru ca evolutia nu poate avea loc decat in tot, nu in parte. Plecand de la acest postulat, cum ca reforma trebuie sa priveasca intreaga societate, incercam sa raspundem la intrebarea: cum poate evolua societatea? Iar raspunsurile sunt doua: de la sine, adica normal – ceea ce inseamna o lentoare fireasca. Sau prin reforma, adica prin soc – si atunci vorbim de tranzitie (folosim termenul de tranzitie, raportata intotdeauna catre ceva, pentru ca rezultatul e oarecum previzibil, iar durata e relativ scurta).

Si atunci, nerabdatori cum suntem, alegem reforma. Ne-o asumam, cu toate sacrificiile sale, si incepem sa cucerim valori, sa daramam concepte, sa ne dorim integrari etc. Unii, inevitabil, “mor” in actiuni suicidale – pe acestia ii numesc eu kamikaze. Altii sunt inadaptatii, conservatorii, care ne vor trage inapoi, dar care nu vor reusi decat cel mult sa ne incetineasca. Iar cei mai multi sunt “lasa-te-batut-de-vant” care vor fi – nu-i asa?! – beneficiarii de maine ai reformei, mandri beneficiari ai ei, dar fara efort.

 

Din randul acestora din urma fac parte cei mai sceptici, adica criticii. Criticii sunt cei guralivi, dar care nu stiu sa priveasca lucrurile global, nu au viziune proprie, nu au solutii, dar observa si scot in evidenta tot ceea ce gresesc ceilalti.

 

Sunt convins ca, in ciuda tuturor piedicilor, cei activi, reformatorii, sunt de neoprit, de nestapanit. indoiala ii mai cuprinde uneori si pe acestia: nici nu se pot gandi la momentul de sfarsit al reformei. Eu cred ca e firesc, cand de abia ne nastem, de abia suntem la inceputuri. Cand si cine va trai sfarsitul reformei? Noi nu vom prinde finalul, pentru un argument simplu: reforma e fara de sfarsit, e continua, pentru ca asa este si evolutia. Doar tranzitia e, teoretic, temporara. E ca si cum un punct de pe cer ar alerga sa prinda punctul din partea cealalta, dar nu se obtine decat un cerc care se tot invarte.

 

Tranzitia pare conceptul vandut ca speranta pentru necunoscatori: “Hai, baieti, inca un mic efort, caci peste un an va fi mai bine. Mai urmeaza doar un an de sacrificii”. De cate ori nu ni s-a spus asta? Dar dispare un profet care ne-a prezis o tranzitie de 20 ani, iar noi eram bucurosi ca am rezolvat-o doar in 17, si vine un premier care ne spune “Aia a fost aderarea; acum vine integrarea: inca 20 ani!”. Parca si vad cum politicienii vor mai inventa peste acesti 20 ani vreo aderare la Statele Unite ale Lumii si tot asa… caci doar ei trebuie sa isi justifice cumva activitatea.

 

Unii vor fi dusi peste 20 de ani. Altii, batrani. Cei din generatia mea vor fi mai maturi. insa tinerii care vin dupa noi nu vor gasi o societate asezata, ci una hartuita, zbuciumata si fara puncte de reper.

 

Magistratilor tineri care intra in sistem li se da puterea in mana si, infatuati mai tare ca noi acum, vor instaura dictatura judecatorilor, vor inlocui legiscratia cu juristocratia. Iar noi vom fi in egala masura responsabili, si asa cum din cauza fostilor nomenclaturisti de funte ai comunistilor inca aflati acum printre noi, mai suntem huliti, tot asa o vom incasa din cauza “zmeilor” care vin. Iar adevaratii judecatori, cei care isi fac treaba cu discretie, profesionalism si chiar cu umilinta, vor suferi. Dar, mai mult, va suferi populatia pentru care ei muncesc…

 

Si totusi, sa nu disperam. Trebuie sa realizam toate astea si atunci ne vom fi trezit. Pana atunci, stam si ne plangem ca niste muieri ca nu avem, de exemplu, calculatoare; daca avem, ca nu sunt bune; daca sunt bune, ca nu avem programe de invatare sa lucram pe ele.

Ne plangem ca nu ni se da spor la salariu; daca avem, de ce nu e mai mare; daca e mai mare, de ce nu ni se da si un al doilea spor. Invocam apoi ca vrem legi bune; dar daca se modifica pentru a se imbunatati, ne plangem de dinamica legislativa; daca nu se modifica, ca legislatia e proasta.

Ne-am obisnuit sa dam vina pe altii, pe altceva. Dar nu ne vedem pe noi, nu realizam ce trebuie sa facem noi. Nu ne depasim conditia, nu reusim sa ne cunoastem, sinele nostru dispare in birocratie. Si atunci suntem pierduti. Si odata cu noi, si posibilitatea de reforma autentica, ce, nota bene, incepe si se termina cu noi.

 

Cand vom realiza toate astea, lucrurile materiale ni se vor parea infime (nu vorbesc aici de necesitatea, ci de importanta lor), munca pe care o facem va deveni noblete, justitiabilului ii vom face cu adevarat dreptate. Iar noi vom fi impliniti. Si, daca vrem, mai aproape de Principiu, de reperul nostru, pe care il putem numi: Dumnezeu, Lege, Dreptate, Adevar, Bine, Frumos sau, de ce nu, toate la un loc. Omul judecator va deveni Profesionist. Iar judecata lui, Arta.