Ce lipsește instanțelor

24.11.2007

Multi conducatori de instante si parchete au adoptat un stil de condus dominator, autoritar. Departe de a fi `institutia pacii`, tribunalul este marcat de lupte interne, raca intercolegiala, informatii lipsa, barfe desucheate. Cum e, de altfel, in orice organizatie construita pe niste principii care ar fi trebuit demult  sa fie abandonate. Cel putin in Romania, tara unde au trecut – degeaba (?!) – 18 ani de la Revolutie.

 

De multe ori ti se strange stomacul cand te apropii de cladirea institutiei, obosesti repede, nimic nu te binedispune, nu ai chef de munca, termini rapid dosarele, nu legi prietenii cu colegii, nu iti pasa ce  decizii se iau de cei abilitati din sistem, nu te intereseaza nici macar ce mai scrie presa. Nu exista cultura organizationala, individul e tratat ca un simplu angajat la patron. Nimeni nu realizeaza ca e o fiinta emotionala, cu propriile principii, cu propriile viziuni, nu un angajat chemat sa rezolve niste simple dosare. El ar trebui sa fie bratul autoritatii/legii chemate sa stapaneasca/influenteze destine.

 

Sunt neglijate sentimentele si parerile personalului din justitie, de la grefieri debutanti pana la judecatori cu vechime mare. Nu se multumeste personalului, nu se adreseaza felicitari. Sefii au impresia ca institutia se conduce exclusiv de sus in jos. Feed-back-ul este dispretuit. Orice discutie se transforma intr- o confruntare. Ideile revolutionare sunt trimise direct la cos. Nu se dau explicatii pentru deciziile date (asta daca ai norocul si ti s-a adus la cunostinta vreo decizie).

Nu se recunosc crizele. Nu se rezolva conflictele. Reformatorii sunt ignorati sau luati in deradere. Ajungem sa acceptam neimplicarea ca mod de trai – expresii precum  `Asa e viata`, `Te lupti cu morile de vant`, `Oricum nu se va schimba nimic` sunt tot mai des folosite.

 

Totul e rutina si status quo. A avea o idee noua e un act de curaj extrem. A critica actiunile conducerii devine un act suicidal. A discuta despre disfunctionalitati iti atrage blamul tuturor: al sefilor ca ii critici, al colegilor ca tensionezi si mai mult situatia. Rar poti spune ca exista entuziasm, motivatie, excelenta.

 

Sefii nu mai invata, au uitat ca sunt colegi, nu sadesc sentimentul de incredere, nu au grija de climatul de munca. Nu suporta sa fie analizati. Nu accepta concurenta. Cu cat urma mai sus pe scara ierarhica cu atat au o impresie mai buna despre ei. Controleaza orice. Aduna tot felul de informatii. Ataca in speech-urile lor oamenii din `subordine`, nu actiunile; indivizii, nu cultura invechita. Comunicarea la ei e tot timpul intr-un singur sens; relatia sef-angajat se bazeaza pe autoritate, nu pe interactiune. Dialogul exista doar la cafeaua de dimineata servita impreuna cu cei care stiu sa ii perie. Sedintele sunt intotdeauna pentru comunicarea deciziilor deja luate.

 

Receptez o acuta stare de frica: ne temem sa vorbim pentru a ne proteja cariera, ori pentru a nu intra in colimatorul cuiva; ne e frica sa ne exprimam opinia pentru a nu fi judecati de ceilalti sa a parea ridicoli. Suntem o `autoritate` doar in sala de judecata, in fata oamenilor veniti la noi cu ultima speranta de a li se face dreptate; dupa ce parasim sala, devenim simpli angajati, simple rotite intr-un sistem care ne anonimizeaza.

 

Nu exista armonie, rezonanta, echipa. Nu exista `noi`, ci doar `fiecare`. Nu sesizez ca am fi impreuna, ca ne-am intelege. Nu se vorbeste de schimbare, de evolutie, de performanta. Discutiile se poarta pe un ton ridicat, aspru, sarcastic. Nu se trece dincolo de reguli si statistici. Totul e rece si indepartat: totul e cantitate, nicidecum calitate.  Justitiabilii sunt simple parti, dosarele doar niste numere, hotararile niste foi dactilografiate. Grefierii sunt vazuti ca servitori; judecatorii intotdeauna au fie prea putina experienta pentru a ridica glasul, fie sunt cu experienta dar prea resemnati sa o mai faca. Doamne-fereste sa spui ca te intereseaza perceptia publicului asupra mersului instantei. Doamne-fereste sa spui ca ar trebui consultati avocatii, procurorii sau, mai rau, vreun ONG cu privire la eficientizarea activitatii.

 

Este nu doar impotenta, ci chiar rezistenta. Nimic nu se recunoaste, nimic nu se asuma. Nimic nu e autentic. Ti-e deja jena sa mai pronunti cuvantul `reforma`. Ti-e rusine sa vrei eficienta. Ti-e frica sa critici. Iti e groaza sa ai o viziune sistemica.

Fermitatea este dusa la extrem, la dictatura chiar. Sinceritatea este batjocorita. Curajul este considerat o obraznicie. Reforma este deja rebeliune.

 

Se prefera conformismul intelectual, reguli desuete, practici comuniste. `Cine nu e cu noi, e impotriva noastra. Cine e impotriva noastra, vrea rau sistemului. Noi suntem buni, ceilalti sunt rai. Noi suntem o putere, ceilalti ne sunt datori. Noi nu raspundem in fata nimanui, ceilalti trebuie sa taca` par reguli ce ne guverneaza activitatea.

`Capul plecat sabia nu-l taie` devine dicton. Cine se ridica deasupra multimii, e mai usor de nimerit. Un lider neoficial este un dusman din start. O discutie privata, e vazuta ca un complot. Pana si colegii de birou ti-i alege seful.

`Ai curajul sa fii deosebit`, suntem indrumati in ultimul slide dintr-un curs de retorica. Hmmm, chiar trebuie sa ai curaj pentru asta. Numai ca daca o faci, s-ar putea sa realizezi ca esti cam singur.

 

Am ajuns la concluzia ca din tribunale lipsesc…OAMENII.