1. Natura juridică a CSM
CSM e reglementat în secțiunea a 3-a din Cap. VI intitulat „Autoritatea judecătorească” a Titlului III „Autoritățile publice”[1].În jurisprudența sa, Curtea Constituțională (CCR) a decis că CSM este o autoritate fundamentală a statului (Deciziile CCR nr. 53/2011 și nr. 54/2011) care însă nu este reprezentantul autorității judecătorești, acest rol revenind Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti; de asemenea, CSM nu este exponentul puterii judecătoreşti[2], ci un organ de natură administrativă (Dec. CCR nr. 375/2005). Consiliul este un organism independent, cu activitate permanentă, cu atribuţii referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor (Dec. CCR nr. 799/2011). Conform dispoziţiilor constituţionale, CSM face parte din cadrul autorităţilor judecătoreşti (Dec. CCR nr. 514/2007). În acest context, autorităţii judecătoreşti nu îi poate fi conferit un alt statut faţă de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat. Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, calitatea de membru al CSM, ca autoritate reprezentativă în cadrul sistemului judiciar, presupune o identitate de statut în raport cu celelalte puteri. Aşadar, statutul membrilor Consiliului implică calitatea de demnitar, calitate recunoscută şi deputaţilor, şi senatorilor (Dec. CCR nr. 196/2013). *2. Rolul CSM*Potrivit art. 133 alin. 1 Constituţie, rolul CSM este acela de garant al independenţei justiţiei.Curtea Constituțională a arătat ca CSM poate fi garantul independenţei justiţiei numai dacă, în realizarea acestei competenţe, el își îndeplinește în mod independent și imparțial atribuţiile stabilite prin lege. Iar factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare (Deciziile CCR nr. 518/2007, nr. 779/2009, nr. 1556/2011). Referitor la această ultimă condiție, Curtea Constituțională a decis că, în activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. El nu poate fi expus unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor. Membrii aleşi ai CSM îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul CSM (Dec. CCR nr. 196/2013)[3]. *3. Atribuțiile CSM*În art. 134 din Constituția României sunt enumerate atribuţiile principale ale CSM: propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii; îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică[4]; îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.[5] Putem spune că în actualul cadru constituţional şi legal, în calitatea sa de „guvern al sistemului judiciar”, CSM exercită în principal atribuţii administrative. În sfera preocupărilor sale se regăseşte însă şi o componentă legislativă (ne referim aici la avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti şi la elaborarea legislaţiei secundare – regulamente), precum şi o componentă judiciară (ne referim aici la soluţionarea acţiunilor disciplinare exercitate cu privire la judecători şi procurori). Curtea Constituțională a stabilit recent că îndeplinirea tuturor atribuţiilor prevăzute de capitolul IV din Legea nr. 317/2004 presupune întrunirea Plenului CSM sau a secţiilor acestuia, deci nu o activitate separată a membrilor Consiliului. Membrii aleşi ai CSM au o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică. Adunările generale ale instanţelor reprezentate de membrul ales al CSM nu pot pretinde acestuia îndeplinirea altor atribuţii decât cele stabilite prin lege (Dec. CCR nr. 196/2013). *4. Membrii CSM – componență și durata mandatului**Potrivit art. 133 alin. 2 din Constituție, CSM este alcătuit din 19 membri, din care:a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Curtea Constituțională a analizat raportul dintre numărul magistraților și cel al nemagistraților membri ai CSM. Astfel, ea a arătat că judecătorii şi procurorii trebuie să aibă o pondere corespunzătoare imperativului constituţional, consacrat de art. 133 alin. (1) și că, așa fiind, în virtutea atribuţiilor CSM, componenţa acestui organism trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor – aşa cum o impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare – care cunosc în mod direct implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile pe care le adoptă Consiliul (Dec. CCR nr. 799/2011). În aceeași decizie Curtea a stabilit că majorarea – prin revizuire a Constituției – a numărului membrilor reprezentanţilor societăţii civile, deci a persoanelor din afara sistemului judiciar, şi schimbarea proporţiei de reprezentare în Consiliu, ar avea consecinţe negative asupra activităţii sistemului judiciar. Cu privire la magistrații aleși pentru a deveni membri ai CSM, Curtea Constituțională a reținut că implicarea Senatului în desemnarea membrilor acestui consiliu aşează activitatea de numire a judecătorilor şi procurorilor, precum şi activitatea jurisdicţională în materie disciplinară a acestora într-un cadru profesional şi moral adecvat pentru garantarea şi supremaţia Constituţiei (Dec. CCR nr. 514/2007). Atât propunerea de validare, cât şi validarea membrilor CSM trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a respectării procedurilor de alegere, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, precum şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor ce pot rezulta fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale. (Dec. CCR nr. 53/2011). Cu privire la reprezentanții societății civile a CSM, Curtea Constituțională a adoptat două hotărâri, prima cu privire la criteriile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele numite în CSM, a doua cu privire la organul care (nu) trebuie să îi numească. Astfel, potrivit Curții, consiliul, în componenţa sa, reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă. Alegerea reprezentanţilor societăţii civile în cadrul CSM trebuie să se întemeieze pe verificarea prealabilă a îndeplinirii cerinţelor legale pentru ocuparea respectivei demnităţi, a competenţelor profesionale, a reputaţiei morale şi a interdicţiilor şi incompatibilităţilor izvorâte fie din statutul personal, fie din alte prevederi legale (Dec. CCR nr. 54/2011). Numirea reprezentanţilor societăţii civile de către Parlament, autoritatea legiuitoare, respectiv de către Preşedintele României, reprezentant al autorităţii executive, ar constitui o interferenţă a celorlalte puteri constituţionale în activitatea autorităţii judecătoreşti, punând sub semnul întrebării rolul CSM de garant al independenţei justiţiei (Dec. CCR nr. 799/2011). În aceeași decizie s-a stabilit că dacă s-ar ajunge la situaţia în care aceşti membri ar dobândi un rol important în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, aceasta ar reprezenta o ingerinţă a politicului în justiţie, împrejurare ce este de natură a anihila garanţia constituţională referitoare la independenţa justiţiei. Potrivit art. 133 alin. 4 din Constituție, durata mandatului membrilor CSM este de 6 ani.*Curtea Constituțională a decis că Parlamentul nu poate, fără încălcarea Constituţiei, să micşoreze durata mandatului membrilor CSM, nici printr-o dispoziţie explicită şi nici printr-o dispoziţie a cărei aplicare produce un asemenea efect (Dec. CCR nr. 375/2005). Aceeași Curte a stabilit că este constituțională modificarea legii organice prin care s-a stabilit că membrii CSM nu pot fi reînvestiți în funcție, reținând că unicitatea mandatului membrilor aleşi ai CSM constituie o garanţie a independenţei acestora, fără de care rolul Consiliului ar fi grav afectat (Dec. CCR nr. 22/2012). Curtea a mai reținut că această interdicție se aplică inclusiv membrilor aflați în exercitarea mandatului la data apariției legii, membri care ar dori să recandideze pentru un nou mandat (Dec. CCR nr. 53/2011). Membrul CSM este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia. Sancţionarea comportamentului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este fără îndoială necesară, revocarea reprezentând o sancţiune pe care o poate aplica Consiliul pentru o conduită profesională necorespunzătoare, respectiv nerespectarea atribuţiilor stabilite prin lege. Indiferent de cine iniţiază procedura de revocare, iniţiatorul nu poate ignora cerinţele legale privind aplicarea unei sancţiuni care impune indicarea faptelor (comisive sau omisive) ce se impută membrului ales al Consiliului Superior al Magistraturii şi analizarea acestora, într-un cadru care să permită membrului Consiliului să-şi expună punctul de vedere şi să formuleze apărări (Dec. CCR nr. 196/2013). *5. Conducerea CSM**a. Conform art. 133 alin. 5 din Constituție, Preşedintele CSM este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre cei 14 membri care sunt judecători și procurori aleși.Dispozița constituțională corespunde cu poziția Curții Constituționale exprimată înainte de apariția acestei prevederi, potrivit căreia ar trebui instituită o incompatibilitate între funcţiile de ministru al justiţiei, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procuror general al României şi funcţia de preşedinte al CSM pentru a se respecta separaţia puterilor în stat şi a se asigura autonomia de funcţionare a acestei autorităţi publice (Dec. CCR nr. 148/2003). Dacă funcția de vicepreședinte al CSM nu este prevăzută în Constituție, aceasta nu înseamnă că textul legal respectiv contravine legii fundamentale, întrucât potrivit art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie “Prin lege organică se reglementează: [...] l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii [...]“ (Dec. CCR nr. 22/2012). Inițial CCR a stabilit că CSM poate fi condus de un magistrat ales sau un reprezentant al societății civile (Dec. CCR nr. 148/2003). Ulterior, Curtea a precizat că prin revizuirea Constituției nu se poate reglementa posibilitatea conducerii CSM și de către un reprezentant al societății civile, căci această modificare este de natură a aduce atingere garanţiei constituţionale care consacră independenţa justiţiei (Dec. CCR nr. 799/2011). De unde deducem că acest lucru ar fi fost posibil numai dacă ar fi fost reglementat astfel de la bun început. b. Potrivit alin. 6 al art. 133, Preşedintele României nu este membru al CSM, dar atunci când participă la ședințele CSM, prezidează lucrările acestuia.* Curtea Constituțională a observat că această dispoziţie concură la ridicarea CSM la rangul unei instituţii apte să asigure independenţa justiţiei și că această atribuţie este o consecinţă firească a faptului că Preşedintele României este cel care numeşte judecătorii şi procurorii, la propunerea CSM, cu excepţia celor stagiari (Dec. CCR nr. 148/2003). *6. Hotărârile CSM – adoptare și motivare**În art. 133 alin. 5 se arată că hotărârile CSM se iau prin vot secret.*Pentru responsabilizarea membrilor CSM, votul exprimat ar trebui să nu mai fie secret, iar hotărârile CSM să fie motivate[6]. Curtea Constituțională a stabilit că prin votul deschis şi obligaţia de motivare a hotărârii, s-ar asigura transparenţa activităţii Consiliului, constituind o garanţie a respectării drepturilor constituţionale împotriva abuzurilor şi arbitrarului. Mai mult, în virtutea calităţii sale de garant al independenţei justiţiei, CSM trebuie să se supună exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cărora pot plana suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamentează hotărârea adoptată” (Dec CCR nr. 799/2011). *7. Hotărârile disciplinare ale CSM – procedură și contestare**Hotărârile în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 134 alin. 2).*Cât privește **procesul disciplinar, Curtea Constituțională a observat că legiuitorul român a adoptat o reglementare similară cu cea a altor ţări din Europa, prevăzând – referitor la procedura disciplinară - o fază administrativă, cercetarea disciplinară efectuându-se de inspectorii din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul Serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori, şi o fază jurisdicţională, care se desfăşoară în faţa secţiilor CSM, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 317/2004 şi celor ale Codului de procedură civilă, cu respectarea principiului contradictorialităţii, magistratul în cauză fiind citat, putând fi reprezentat de un alt judecător sau procuror ori asistat sau reprezentat de avocat, având dreptul să ia cunoştinţă de toate actele dosarului şi să solicite administrarea de probe în apărare. (Dec. CCR nr. 126/2011). CSM îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul jurisdicţiei disciplinare a judecătorilor şi procurorilor (Deciziile CCR nr. 148/2003 și nr. 799/2011). Existența recursului drept singura cale de contestare a hotărârii pronunțate în materie răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor satisface exigențele unui proces echitabil (Deciziile CCR nr. 165/2010 și nr. 1449/2010). Curtea a reţinut că acest “recurs” nu trebuie calificat ca fiind acea cale extraordinară de atac prevăzută de Codul de procedură civilă, ci ca o veritabilă cale de atac, devolutivă, împotriva hotărârii organului disciplinar (CSM, prin secţiile sale, având doar rolul unei instanţe de judecată), cale de atac soluţionată de către o instanţă judecătorească, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor şi prin verificarea atât a legalităţii procedurii, cât şi a temeiniciei hotărârii instanţei disciplinare (Dec. CCR nr. 126/2011). În această materie CSM, prin secțiile sale, este declarat instanță extrajudiciară (Deciziile CCR nr. 148/2003 și nr. 799/2011). Ca urmare, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa uneia dintre secţiile CSM este inadmisibilă, deoarece Curtea nu ar fi legal sesizată, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 146 lit. d) din Constituţie şi dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, de către o instanţă judecătorească. (Deciziile CCR nr. 514/2007, nr. 788/2007, nr. 127/2011). *8. Alte hotărâri ale CSM – contestare**Celelalte hotărâri ale CSM, în afara celor disciplinare, sunt declarate de Constituție definitive şi irevocabile* (art. 133 alin. 7). Această normă a fost preluată întocmai în legea cadru cu privire la organizarea și funcționarea CSM, însă Curtea Constituțională a stabilit că existența ei încalcă dreptul de acces la justiție, indiferent că hotărârile CSM sunt de natură jurisdicțională sau nu (Deciziile CCR nr. 148/2003, nr. 433/2004 și nr. 799/2011). Ca urmare, legea a fost modificată în sensul că hotărârile cu privire la cariera magistraților sunt contestabile direct la instanța supremă, iar celelalte urmează regimului contenciosului administrativ ordinar[7]. În privința hotărârilor cu privire la cariera magistraților, Curtea Constituțională a stabilit că existența unei singure căi de atac satisface exigențele legii fundamentale (Deciziile CCR nr. 634/2007, nr. 485/2010 și nr. 1122/2010). ---
[1] În capitolul privind „Autoritatea judecătorească” mai figurează Instanțele Judecătorești și Ministerul Public. [2] Prin „putere judecătorească” înțelegem: în sens structural, organizatoric, totalitatea corpului judecătorilor; în sens funcțional, atribuțiile jurisdicționale exercitate de judecători și concretizate prin hotărâri judecătorești. [3] „În baza mandatului reprezentativ membrul CSM este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi. Astfel, în acest caz, alegătorii nu stabilesc dinainte sarcinile membrului ales al Consiliului, dimpotrivă acesta este autorizat de către judecători să îi reprezinte. De asemenea, în vederea exercitării dreptului de vot în cadrul Plenului sau secţiilor, membrul ales al CSM nu primeşte un mandat expres, ci se pronunţă în baza propriilor convingeri, în limitele legii” (Dec. CCR nr. 196/2013). [4] „În Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii este instanţa disciplinară a magistraţilor, iar deciziile pronunţate în cadrul acestei atribuţii pot fi atacate la Consiliul de Stat. În Spania, instanţa disciplinară este diferită în funcţie de gravitatea faptelor săvârşite. Pentru fapte foarte grave este competent Plenul Consiliului General al Puterii Judiciare. Pentru fapte grave este competentă Comisia de disciplină a Consiliului General al Puterii Judiciare, iar pentru fapte mai puţin grave este competent preşedintele sau organul de conducere al instanţei respective, iar, în acest din urmă caz, sancţiunea constă în avertisment sau amendă. În Italia, potrivit art. 105 din Constituţie, măsurile disciplinare relative la magistraţi sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, iar ministrul justiţiei (care poate fi titularul acţiunii disciplinare), procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie şi magistratul sancţionat pot exercita recurs împotriva deciziilor Secţiei disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii în faţa Secţiilor Unite ale Curţii de Casaţie, iar instanţa de control judiciar are competenţa de a examina atât respectarea regularităţii procedurii disciplinare, cât şi calificarea faptelor acuzate şi temeinicia luării sancţiunii” (Dec. CCR nr. 126/2011). [5] Acestea din urmă sunt prevăzute în Legea nr. 317/2004 privind CSM: a. atribuţii generale: apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea; apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor; asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor; întocmeşte şi păstrează dosarele profesionale ale judecătorilor şi procurorilor; coordonează activitatea Institutului Naţional al Magistraturii şi a Școlii Naţionale de Grefieri. b. atribuţii ale Plenului şi secţiilor CSM referitoare la cariera judecătorilor şi procurorilor; referitoare la admiterea în magistratură, evaluarea, formarea şi examenele judecătorilor şi procurorilor; referitoare la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor. Ele sunt dezvoltate apoi în regulamente, aspect ce nu contravine Constituției (Dec. CCR nr. 1588/2011). [6] În prezent votul este secret (potrivit art. 133 alin.5 Constituție) și hotărârile se motivează (potrivit Legii nr. 317/2004). [7] În prezent, legislația infraconstituțională prevede că hotărârile CSM în materie disciplinară pot fi recurate la completul de 5 judecători al ICCJ, iar conform art. 51 alin. 4 din Legea nr. 303/2004, „Recursul suspendă executarea hotărârii secţiei Consiliului Superior al Magistraturii de aplicare a sancţiunii disciplinare”, însă potrivit art. 651 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 „În cazul în care, împotriva hotărârii de eliberare din funcţie a judecătorului sau procurorului se exercită calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcţie până la soluţionarea irevocabilă a cauzei de către instanţa competentă”. Hotărârile privind cariera magistraților pot fi contestate la un complet de trei judecători de la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a ICCJ, iar conform art. 29 alin. 7 și alin 8 din Legea nr. 317/2004 contestația poate fi formulată de orice persoană interesată și aceasta suspendă executarea hotărârii CSM. Toate celelalte hotărâri pot fi atacate cu acțiune în contencios administrativ precedate de plângere prealabilă la completul obișnuit al Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curții de Apel București și apoi cu recurs la ICCJ.