Ultima lună a fost marcată de declanşarea unor forme de protest de către personalul judecătoresc şi non-judecătoresc din România. O caracteristică comună a acestora a fost teama de a folosi noţiunea de „grevă”, preferându-se cea de „protest”, de parcă legalitatea unei acţiuni ar sta în denumirea acesteia, nu în conţinut. Nu mă voi feri să spun că cele trei manifestări ale personalului mai sus amintit au fost în fapt greve. Şi toate ilegale, bineînţeles, pe lângă caracterul lor imoral, respectiv nefondat. Greva magistraţilor (determinată de introducerea de către Parlament a unor dispoziţii de accentuare a răspunderii lor materiale şi disciplinare în caz de aplicare a legii cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă) a fost ilegală pentru că o interzice legea conflictelor de muncă în mod expres. A fost şi imorală, întrucât demnitatea funcţiilor ocupate de magistraţi este incompatibilă cu asemenea manifestări. Mă întreb ce am spune dacă Guvernul României ar face grevă şi ar întrerupe brusc legăturile internaţionale, sau dacă Parlamentul ar face grevă şi ar întrerupe activitatea legislativă. Totul s-ar transforma, evident, în haos. De aceea, calitatea de putere publică pe care o au cele trei segmente ale societăţii impune răspunderea lor în faţa cetăţeanului şi exclude afectarea acestuia prin blocarea activităţii.Greva grefierilor (care doresc o salarizare mai bună) a fost şi ea ilegală. Aceeaşi lege a conflictelor de muncă interzice blocarea activităţii în scopul de a forţa emiterea unui act normativ. Însă e totuşi justificată nemulţumirea lor, pentru că actul normativ respectiv ar fi trebuit să apară, potrivit unei dispoziţii legale, încă de la începutul anului 2005.Greva avocaţilor este şi ilegală, şi nefondată. Astfel, greva nu poate fi făcută decât în organizaţiile de tip patronat-salariaţi, or avocatura este o profesiune liberală. Dacă reacţia celorlalte categorii a fost cu privire la unele norme legislative, reacţia avocaţilor vizează soluţiile magistraţilor, ceea ce este extrem de grav într-un stat de drept. Astfel, avocaţii sunt revoltaţi că din 2003 în sălile de judecată sunt lăsaţi să pledeze persoane despre care ei pretind că nu a avea acest drept. Ca urmare, avocaţii „tradiţionali” au formulat plângeri penale contra avocaţilor „alternativi”, pentru comiterea infracţiunii de exercitare a unei profesii fără autorizaţie. Plângerile au fost respinse de către procurori, iar multe au fost confirmate de către judecători. Acum, concluzia care se poate trage este că fie avocaţii tradiţionali nu au dreptate, fie greşesc judecătorii care acceptă avocaţi alternativi în săli, procurorii care au rezolvat plângerile contra lor şi judecătorii care apoi au confirmat aceste plângeri. Cum pretindem că trăim într-un stat de drept, în baza principiilor care guvernează funcţionarea justiţiei nu avem voie decât să spunem că, indiferent dacă soluţiile magistraţilor sunt bune sau nu, ele trebuie respectate.Iar avocaţii, care ar trebui să promoveze din plin acest principiu, sunt cei care se opun. Să fie clar: ei nu reacţionează aşa cum au declarat public, contra autorităţilor statului care nu reacţionează la avocatura alternativă, ci contra magistraţilor. Avocaţii tradiţionali nu acceptă faptul că autorităţi precum Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii nu pot ordona magistraţilor să dea soluţii favorabile lor! Iar acest tip de reacţie publică, prin declanşarea grevei – constituie o presiune de nemaiîntâlnit în istoria justiţiei româneşti. Telefoanele date de politicieni şi întâlniri ale miniştrilor cu inculpaţii, despre care presa şi CSM au spus că ar constituie imixtiuni în actul de justiţie, mi se par realităţi şterse pe lângă ce au făcut acum avocaţii.Mă aştept ca mâine avocaţii să declanşeze grevă şi să permită şi altor infractori periculoşi să scape de reacţie coercitivă imediată a statului cum au scăpat în aceste zile pentru că li se resping acţiunile, sau pentru că li se pretind să îşi justifice încasarea onorariilor etc. A fost o luptă pierdută nu de CSM (care, total inexplicabil, a refuzat să reacţioneze la presiunea asupra magistraţilor, deşi acesta ar trebui să fie rolul său constituţional), nu de asociaţiile de magistraţi (absolut inexistente în aceste zile, al căror rol ar fi trebuit să fie acela de a proteja independenţa magistraţilor), nu de către judecători (de remarcat că unii au dat amenzi grele avocaţilor pentru lipsa nejustificată la termene ori au formulat plângeri penale contra anumitor avocaţi pentru comiterea infracţiunii de favorizare a infractorului), nici măcar de avocaţi (mulţi s-au revoltat la faptul că greva a fost ordonată şi nu votată, şi mai ales că au fost ameninţaţi că dacă nu vor face grevă vor fi sancţionaţi disciplinar de conducerile barourilor ori au fost împiedicaţi fizic să participe la cauze de unii colegi de ai lor mai „zeloşi” în a aplica ordinele – şi când mă gândesc că această profesiune presupune independenţa…), ci de statul de drept. A fost o grea şi de neuitat palmă asupra a ceea ce ar trebui să fie independenţa justiţiei în România.
(publicat in Ziua de Cluj, 18 oct. 2006)