A apărut un 19b338FG.pdf inițiat de unii parlamentari ca o soluție pentru ca vârstnicii să fie întreținuți de rudele lor mai tinere. Cei care îl citesc ar putea crede că până acum acest domeniu nu ar fi fost reglementat. În realitate, sunt argumente care fac ca acest proiect să apară drept inutil.
Citesc în 19b338EM.pdf „Familia – ca nucleu de bază al societăţii – este supusă unor profunde şi nedorite perturbaţii asupra unităţii şi solidarităţii necesare asigurării existenţei şi continuităţii în spaţiul naţional românesc”, „raporturile între membrii de familie ar trebui stipulate într-un contract”, „normele morale se dovedesc a nu mai fi suficiente pentru a crea obligații reciproce între oameni” sau „dezumanizarea sub influența banilor, egoismul și lupta pentru dobândirea averilorcreate prin munca părinților și bunicilor determinându-i pe tineri să uite că nu au numai drepturi, ci și obligații”.
Expunerea de motive nu aduce vreo statistică și nu conține niciun argument factual, obiectiv. Cumva, eșecul statului în a asigura în ultimele trei decenii un trai mai bun tinerilor și condiții proprii de petrecere a bătrâneților a fost aruncat în sarcina copiilor plecați peste hotare unde muncesc din greu și sunt respectați. Realitatea este că, de fapt, sute de mii de copii sunt abandonați în țară de către părinții lor plecați în străinătate la muncă, nicidecum invers.Oricum, ca jurist, îmi permit să fac două observații, una care ține de domeniul de reglementare, cealaltă de conținutul proiectului de lege:
Prima observație este aceea că de câțiva ani legiuitorul român intră într-un domeniu care nu ține de competența sa: morala. Or, nu se poate regla prin lege ceea ce morala nu izbutește. Deja sunt situații mult prea dese de încălcare a separării dintre Stat și Biserică, contrar principiului secularismului care stă la baza democrației moderne. Nu este cazul să se intre cu legea în zona de non-drept (dar mă îndoiesc că cineva îl mai citește azi pe Jean Carbonnier). Dau câteva exemple: dacă norma legală este acea regulă edicatată de stat, obligatorie pentru toți și care poat fi impusă la nevoie prin forța coercitivă, oare cum ar putea fi impusă „obligația de respect a copiilor față de părinți” reglementată de art. 485 din Codul Civil, sau „îndatorirea de respect reciproc, fidelitate și sprijin moral dintre soți” din art 309 din Codul Civil? Acestea sunt îndatoriri morale, nu obligații legale, astfel că ele pot fi cutume (obiceiuri nescrise) sau reguli expuse în coduri etice, reguli bisericești etc, însă în niciun caz nu trebuie scrise în lege pentru că nu își au rostul acolo.
În al doilea rând, deja există în momentul de față reglementări cu privire la obligația și sancționarea copiilor care nu își întrețin părinții:
-
potrivit art. 519 alin. (2) și art. 524 din Codul Civil, copiii sunt obligați să își întețină părinții, dacă primii au mijloace pentru a presta sau plăti întreținerea, iar ceilalți dacă se află în nevoie. neputându-se întreține din munca sau din bunurile sale;
-
potrivit art. 530 din Codul Civil, întreținerea se prestează - ca regulă - în natură; altfel, prin echivalent bănesc (pensie de întreținere în rate periodice);
-
dacă nu se prestează întreținerea de către copii, părinții îi pot acționa în judecată, potrivit art. 30 din C.proc.civ;
-
pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată, potrivt art 532 din Codul Civil;
-
riscă închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă de la 1.800 la 150.000 lei, conform art. 378 rap. la art. 61 din Codul Penal: copilul care își părăsește, alungă sau lasă fără ajutor părintele, expunându-l la suferințe fizice sau morale; sau care, cu rea-credință, nu îl întreține; sau care nu plătește pensia de întreținere 3 luni.
„Un stat cu multe legi este un stat corupt”, ne spunea Tucidide acum 2500 de ani. Iar corupția morală nu poate fi reparată prin legi represive, ci doar prin educație.