Camera Deputaților a decis în această săptămână să elimine prevederea legală care consacră INDEPENDENȚA PROCURORULUI din actuala lege. Votul din Senat va fi decisiv.
Sunt unele persoane care susțin că aceasta modificare nu ar fi o problemă, căci potrivit Constituției procurorii sunt SUB AUTORITATEA MINISTRULUI JUSTIȚIEI. Întâmplător sau nu, sunt cam aceleași persoane care acum câțiva ani invocau un închipuit control al procurorilor de către Executiv, ceea ce atunci era prezentat ca o mare imixtiune în justiție. Iată că ....acest lucru nu ar mai fi acum o problemă.
Toate aceste persoane confundă independența administrativă cu cea funcțională. Și ele trebuie să înțeleagă un lucru: Constituția stabilește niște principii. Ele sunt dezvoltate prin legi. Și este posibil ca standardul din lege să fie mai înalt – dar nu contrar – Constituției. Astfel, Constituția noastră pune procurorul sub autoritatea ministrului justiției (cine are curiozitatea să citească stenogramele Adunării Constituante care a lucrat la proiectul Constituției va descoperi dezbateri aprinse pe acest subiect stabilindu-se că procurorii care până atunci erau controlați de Partidul Comunist Român nu pot fi, totuși, scăpați din mână), dar legea vine și spune, în plus, că el este INDEPENDENT. Ei bine, această prevedere datează din anul 2005 și a fost necesară pentru a se împiedica luarea unui dosar de la un procuror și darea lui la un altul, care a fost acompaniată de alte garanții: s-a mai prevăzut că șeful ierarhic nu poate da o dispoziție orală și nici una nelegală și că procurorul se poate plânge la CSM de orice imixtiune, chiar din partea șefului său.
Dar cum era până atunci procurorul și ce era această raportare la ministru? Păi, Constituția din 1991 spunea în art. 131, la fel ca și cea de azi în art. 132, că procurorul este sub autoritatea ministrului justiției. S-a folosit ca model exemplul francez, cel mai prost model din Europa, evitat azi de toate statele civilizate. Iar legea care explica ce înseamnă această autoritate era Legea 92/1992. Potrivit acelei legi, ministrul justiției dădea procurorilor dispoziții obligatorii pentru aplicarea legii (art. 37), el era cel care controla activitatea procurorului (art. 38 alin. 1), el putea da ordin procurorului să înceapă urmărirea penală împotriva oricărei persoane (art. 38 alin. 4), avansa și transfera procurorii (art. 70 alin. 2), dădea avizul pentru cercetarea sau arestarea lor (art. 75 alin. 1), exercita acțiunea disciplinară împotriva lor (art. 96 alin. 1). Așadar, ministrul avea control absolut asupra carierei procurorilor și modului de soluționare a dosarelor penale! Iar acest lucru era posibil datorită Constituției care are și acum aceeași formă, tocmai pentru că nu era o lege care să securizeze mandatul procurorul și libertatea sa decizională.
Au fost trei reforme pentru a îndrepta aceste aberații: una în 1997, când este eliminată puterea ministrul de a da ordin pentru ca un procuror să înceapă urmărirea penală, una în 2004 care pune procurorii sub autoritatea CSM și una în 2005 care consacră, pentru prima dată în istoria noastră, independența procurorului în soluțiile adoptate, astfel încât nici măcar șeful ierarhic să nu îi dea ordin cum anume să instrumenteze cauzele.
În final, pun o întrebare simplă: chiar sunt persoane în România care își doresc ca procurorii să fie subordonați ministrului?!