Procurorii sunt independenți în soluțiile date. Este adevărat că șefii de la vârful Ministerului Public sunt numiți cu implicarea politicului, datorită unei legi ce consacră această procedură încă de pe vremea comunismului (a se vedea art. 44 din Legea 60/1968, apoi art. 70 din din Legea 92/1992, apoi art. 54 din actuala Lege privind statutul judecătorilor și procurorlor nr. 303/2004.) Mandatul șefilor de la Parchet este însă protejat împotriva demiterilor intempestive din partea celor ce i-au numit. Astfel, în art. 54 și art. 51 alin 2 din Legea nr. 303/2004 se prevede CINE și PENTRU CE poate revoca un procuror de la vârful Parchetului de pe lângă ICCJ, DNA și DIICOT.
Revocarea implică trei factori decizionali:
- propune ministrul justiției;
- avizează CSM;
- decide Președintele României.
Motivele de revocare sunt următoarele trei:
a) în cazul în care nu mai îndeplinesc una dintre condiţiile necesare pentru numirea în funcţia de conducere (se descoperă că a făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu aceasta, că are un interes personal în ocuparea funcției de conducere ce influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege, că la data numirii nu avea vechimea minimă necesară);
b) în cazul exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor manageriale privind organizarea eficientă (folosirea adecvată a resurselor umane şi materiale, evaluarea necesităţilor, gestionarea situaţiilor de criză, raportul resurse investite - rezultate obţinute, gestionarea informaţiilor, organizarea pregătirii şi perfecţionării profesionale şi repartizarea sarcinilor în cadrul instanţelor sau parchetelor), comportamentul şi comunicarea (comportamentul şi comunicarea cu judecătorii, procurorii, personalul auxiliar, justiţiabilii, persoanele implicate în actul de justiţie, alte instituţii, mass-media, asigurarea accesului la informaţiile de interes public din cadrul instanţei sau parchetului şi transparenţa actului de conducere), asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale (capacitatea de organizare, capacitatea rapidă de decizie, rezistenţa la stres, autoperfecţionarea, capacitatea de analiză, sinteză, previziune, strategie şi planificare pe termen scurt, mediu şi lung, iniţiativă şi capacitatea de adaptare rapidă);
c) în cazul aplicării uneia dintre sancţiunile disciplinare (ceea ce implic sesizare adresată Inspecției Judiciare, trimiterea dosarului la secția de procurori a CSM, aplicarea unei sancțiuni, judecarea recursului la ICCJ).
Așadar, cu privire la procurorii care ocupă pozițiile de la vârful Ministerului Public, două chestiuni trebuie luate în considerare: pe de o parte, cine face numirea și conform căror criterii (pentru a împiedica influențele politice), iar pe de altă parte cine îi poate revoca din funcție și pentru ce motive (pentru a împiedica presiunile politice).
Așa cum am arătat, încă din 1968 la vârful Parchetului erau numite persoane (nu neaparat procurori) de către Legislativ, respectiv de către Executiv. Urmare a reformei din 2004-2005, s-a ajuns la concluzia ca numirea să o facă Președintele statului la propunerea ministrului justiției, dar cu avizul consultativ al CSM. Evident, este de dorit excluderea factorului politic de la numire, ceea ce implică ca procedura de recrutare să o desfășoare CSM, iar rolul Președintelui țării să fie doar pentru învestire formală, aspect acceptat de Curtea Constituțională prin decizia nr. 375/2005.
Dar aceeași grijă trebuie manifestată și cu privire la revocarea procurorilor șefi din funcțiile de conducere, aceasta fiind principala armă pe care politicul o deține cu privire la cariera lor. După mine, revocarea are trebui decisă de cel care face numirea, dar ea să survină numai la inițiativa CSM, în urma unor investigații făcute de Inspecția Judiciară.