]Decizia cu privire la aderarea României la spaţiul Schengen nu a fost luată joia trecută, aşa cum se aşteptau mulţi. Două state europene, Olanda şi Finlanda, s-au opus aderării statului nostru şi a Bulgariei acum.
Mulţi se vor întreba asupra motivelor: unii vor analiza speculând, unii vor arunca răspunderea pe umerii altora, iar duelul acesta se va purta nu acolo unde ar trebui, ci la televizor. Sunt convins că se va plasa eşecul aderării în sfera sistemului judiciar român – iar dacă va fi aşa, spun deschis că ar fi doar un mod penibil al politicienilor de a nu-şi asuma răspunderea.
În ce mă priveşte, în virtutea funcţiei pe care o ocup, am luat la cunoştinţă de conţinutul discuţiilor din data de 15.09.2011 care au avut loc în parlamentul olandez când ministrul imigraţiei a exprimat poziţia Guvernului său de a se opune deocamdată aderării la spaţiul Schengen a României şi Bulgariei. În esenţă, se spun următoarele:
Ministrul Leers a susţinut că autorităţile de la Bruxelles poartă responsabilitatea pentru graniţa externă a UE iar România este la graniţă; condiţiile de aderare trebuie să fie îndeplinite atât sub aspect tehnic (iar România le îndeplineşte), cât şi în ce priveşte statul de drept, combaterea corupţiei şi a infracţionalităţii organizate; MCV este testul acestor condiţii, iar raportul din iulie 2011 concluzionează că nu sunt suficiente progrese durabile şi ireversibile, mai ales în ce priveşte, pentru România, sentinţe finale în dosarele de corupţie la nivel înalt şi îmbunătăţirea metodelor de anchetare; nu există încredere deplină în cei de la graniţă, iar în prezent deja cetăţenii UE încep să-şi piardă încrederea în UE.
Parlamentarii olandezi au comentat că România şi Bulgaria nu îndeplinesc întru totul condiţiile de aderare; sunt progrese, dar şi dezamăgiri pentru ce nu s-a înfăptuit; degeaba traficul aerian corespunde cerinţelor, dacă se intră pe graniţa terestră cu ajutorul a câtorva bancnote de euro după care apoi poate zbura oriunde în UE; prin corupţie şi crimă, UE devine mai vulnerabilă; MCV arată că toţi actorii trebuie să participe, să îşi asume responsabilitatea, iar MCV trebuie să rămână în vigoare până când toate condiţiile sunt îndeplinite; încă nu este suficientă încredere; dacă noile rapoarte MCV vor aduce dovada unor rezultate pozitive, nimic nu va sta în calea aderării.
După ce am citit aceste relatări, precum şi interviul unei europarlamentare finlandeze care sublinează că unul din principalele motive ale opoziţiei statului său este corupţia din vămile noastre, pot spune următoarele fără riscul de a greşi:
Realitatea este una pe care o ştim dar aproape că refuzăm să o recunoaştem: în România sunt probleme grave de integritate ale angajaţilor de la graniţe. Dacă cineva poate intra în România dând mită câţiva euro, după care respectivul are posibilitatea de a intra în orice stat din UE, atunci însăşi UE are o problemă, devine vulnerabilă, iar cetăţenii naţionali îşi pierd încrederea în funcţionarii dela Bruxelles că pot controla acest fenomen. Ca urmare, ceea ce cere Olanda şi celelalte state membre ale UE, este ca noi să nu mai avem aceste probleme la graniţe, iar condamnările definitive în caz de corupţie sunt unul din aspectele importante în această direcţie (de remarcat însă că olandezii vorbesc de condamnări pentru corupţie la nivel înalt, iar funcţionarii de la graniţă nu prea ar intra în această categorie).
Următoarele analize vor viza subiectele: când vom adera, cine poartă responsabilitatea amânării aderării, România - stat de drept, rezultatele de până acum, ce trebuie sa facem în continuare.