]Uneori apar în spaţiul public opinii cum că judecătorii ar trebui aleşi de populaţie, după modelul care încă se mai găseşte în unele state din SUA. Acum am văzut că sunt şi păreri cum că judecătorii, deşi sunt numiţi de preşedintele ţării la propunerea CSM şi în urma susţinerii unui concurs naţional, poporul ar trebui să îi sancţioneze. Eu mi-am format un punct de vedere numai după ce am analizat care sunt cele mai bune sisteme din lume şi care sunt standardele internaţionale în materie pe care, în virtutea angajamentelor pe care România şi le-a asumat, sunt obligatoriu de implementat la noi. O parte din ele au fost deja expuse de mine într-o [lucrare] mai aprofundată:
Există mai multe sisteme naţionale de recrutare/numire a judecătorilor. În unele ţări aceştia sunt cooptaţi chiar de către corpul magistraţilor, în altele sunt aleşi de către populaţie, iar în altele ei ocupă postul prin concurs, fără amestecul vreunei puteri în această procedură. În cele mai multe state ei sunt numiţi de către executiv.
Dreptul internaţional nu se limitează la un anumit mod de numire. Totuşi, s-au manifestat de către Comitetul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU mari rezerve asupra sistemului de alegere al judecătorilor în unele state din SUA. Astfel, acestea a reţinut că „a fost îngrijorat pentru impactul pe care actualul sistem de alegere a judecătorilor îl poate avea, în câteva state, asupra implementării drepturilor” garantate prin articolul 14 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, şi a salutat „eforturile depuse de câteva state în adoptarea unui sistem de selecţie bazat pe merite”. Comitetul a mai recomandat ca sistemul „de numire a judecătorilor prin alegeri să fie reconsiderat în vederea înlocuirii acestuia cu un sistem de numire bazat pe merite de către un organ independent” (Doc. ONU GAOR, A/50/40 (vol I), paragrafele 288 şi 301.)
Numirea judecătorilor trebuie să constituie ea însăşi un factor puternic pentru independenţă şi nu poate fi lăsată la discreţia exclusivă a Executivului şi a Legislativului. Astfel, s-a stabilit că în sistemele unde judecătorii sunt numiţi sau demişi de către Preşedinte sau Guvern cu aprobarea Parlamentului, se încalcă totuşi independenţa justiţiei atât timp cât aceste decizii nu sunt luate prin consultarea unei autorităţi juridice independente. De exemplu, în Zambia s-a propus modificarea Constituţiei cu privire la numirea judecătorilor Curţii Supreme de către Preşedinte sub rezerva ratificării de către Adunarea Naţională, fără nici un fel de protecţie sau cercetare de către o instanţă judiciară independentă (Doc. ONU GAOR, A/51/40, parag. 202 pentru Zambia şi Doc. ONU GAOR, A/52/40 (vol. I), parag. 379 pentru Slovacia.).
Încheind cu exemplul care l-ar constitui, chipurile, sistemul din unele state din SUA, mai arăt că şi în situaţia când reprezentanţi ai populaţiei decid sancţionarea unui judecător, tot trebuie să existe o cale de atac împotriva soluţiei respective, pe care numai instanţa judecătorească o poate soluţiona. În acest sens, pct. 20 din [Principiile de Bază ale Independenţei Justiţiei] adoptate de ONU, prevede: „Deciziile în cadrul procedurilor disciplinare, de suspendare sau de destituire trebuie să poată fi supuse reanalizării de către un organism independent. Acest principiu poate să nu se aplice deciziilor pronunţate de către instanţa supremă şi celor pronunţate de către legislativ în cadrul procedurii de revocare sau a altor proceduri similare”. Tot astfel, la pct. 5.6 din [Mt. Scopus Approved Revised International Standards of Judicial Independence] (1998) se prevede în că organul disciplinar trebuie să fie permanent şi compus predominant din membri ai puterii judecătoreşti.
Revenind acum la Europa, standardele arată că trebuie să existe un mecanism independent responsabil pentru recrutarea şi sancţionarea disciplinară a magistraţilor. Consiliul Europei prevede în mod expres că autoritatea care ia decizii privind selecţia şi cariera judecătorilor trebuie să fie independentă de puterile executivă şi legislativă. (Pct 46 din cmrec201012ro.doc a CoE.). Aceeaşi entitate arată în mod expres la pct 69 că „Procedurile disciplinare pot fi demarate în cazul în care judecătorii nu reuşesc să îşi îndeplinească obligaţiile într-o manieră eficientă şi adecvată. Aceste proceduri ar trebui să fie efectuate de către o autoritate independentă sau o instanţă judecătorească, cu toate garanţiile unui proces echitabil şi care să îi asigure judecătorului dreptul de a contesta decizia şi sancţiunea”.
De asemenea, în ceea ce priveşte procedurile disciplinare, Comisia de la Veneţiaprevede la pct.49 din Raportul privind numirile judiciare, se declară favorabilă ideii că aceste proceduri trebuie să revină în competenţa consiliilor judiciare sau a instanţelor disciplinare. În plus, Comisia a susţinut tot timpul că este necesară existenţa unei căi de atac împotriva deciziilor date de organismele disciplinare (pct. 43 din Raportul privind independenţa judecătorilor).
La pct. 77 din Opinia nr. 3 din asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a eticii, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, CCJE consideră că: orice proceduri disciplinare iniţiate trebuie decise de o autoritate sau un tribunal independent, iar când această autoritate sau tribunal nu este o curte, membrii săi trebuie numiţi de autoritatea independentă (cu reprezentare juridică relevantă aleasă democratic de alţi judecători) susţinută de CCJE la alin. 45 al Opiniei sale nr. 1 (2001); iar hotărârea de sancţionare trebuie să poată fi contestată în faţa unei curţi.
În fine, mult mai simplu, Carta Judecătorilor în Europa a adoptată de Uniunea Internaţională a Magistraţilor prevede la pct 9 că sancţionarea unui judecător nu poate fi decisă decât de un organism alcătuit din judecători, care să acţioneze după reguli prestabilite şi nu ad-hoc. Şi tot astfel, In Rezolutia cu privire la autoguvernarea justitiei, RECJ spune clar că atribuţiile privind recrutarea şi sancţionarea magistraţilor trebuie să revină consiliilor judiciare.
ANTERIOR :
URMATOR :