În luna decembrie 1989 tocmai făcusem 14 ani. În ziua de 16 sau de 17 decembrie tata asculta Radio „Europa Liberă”. Stăteam sub plapumă cu toții și înțelegeam că ceva rău se întâmplă. Am venit cu ideea de a lua la întâmplare un număr de telefon din cartea galbenă aflată pe atunci în orice casă și să sunăm la Timișoara. Tata s-a opus, spunând că telefoanele sunt ascultate.
Profesorul de istorie, responsabil cu pregătirea politică, ne-a chemat de urgență la școală. Trebuia să organizăm o manifestare în cinstea lui Ceaușescu și ni se dădea poeziile pe care trebuia să e rostim.
Pe 21 decembrie mă uitam la TVR. Era discursul lui Ceaușescu când, deodată, mulțimea începe să țipe, să huiduie. El se oprește și spune „Alo!”, apoi intervine ea și spune „Stați liniștiți!”. O strig pe mama, aflată în bucătărie: „Hai repede, se întâmplă ceva!”. Se întrerupe brusc emisiunea. Când este reluată, camerele sunt îndreptate doar către un grup din față care strigă pro Ceaușescu și agită steaguri. În spate mulțimea stă liniștita. Se spune ceva de mărirea alocațiilor la copii.
A doua zi, pe 22 decembrie eram la masa de prânz cu ai mei, în Vatra-Dornei. Era soare și niciun pic de zăpadă. La radio se dădea de dimineață doar muzică populară. La un moment dat se întrerupe muzica și auzim „Am învins!” și mesajul repetat de a ieși pe stradă, de a merge la primării. Tata a dat mai tare. Mama s-a îndreptat către fereastră. Ne-a spus că o familie sta sub geamul nostru și asculta ce e la radio, dar se făceau că au altă treabă. Deschid televizorul și văd că mulțimea e adunată și strigă „Jos Ceaușescu! Joc comunismul! Libertate”.
Nu am putut sta locului. „Trebuie să ies!”, am zis și împreună cu fratele ne-am dus la școala mea. Profesorii erau aunați în cancelarie. Am trecut tiptil pe lângă acea sală, am ajuns în clasa unde învățam. Eram într-a opta. M-am cățărat pe o bancă. Am luat tabloul „tovarășului” de pe perete, încadrat de stema țării și stema PCR și am rupt poza lui. Inima îmi bătea cu putere.
Ne-am îndreptat către Primărie. Era lume multă. Cineva a anunțat prin portavoce că primarul poreclit „Pui tacâm” fugise pe ușa din spate și oamenii au huiduit. Un bărbat s-a urcat pe scări și s-a prezentat ca fiind unul dintre muncitori de la Brașov care cu doi ani în urmă s-au revoltat împotriva regimului. Aflam pentru prima data de asta.
Era nevoie de un primar. Lumea a început să scandeze numele unui unchi de al meu, care fusese director la Comerț și datorită căruia în ultima vreme alimentarele din oraș fuseseră aprovizionate mai bine. L-au adus de acasă și l-au purtat pe brațe. Era primul primar ales după căderea comunismului.
O parte din mulțime s-a îndreptat către Poliție ca să fie eliberați cei închiși pe nedrept. Un polițist a fost bruscat de câțiva oameni, restul au fugit. Tot el a strigat că nu-i putem elibera pe cei închiși că sunt hoți și criminali. Am plecat mai departe.
Fratele a intrat pe fereastră în sediul unei școli aflată în drum, a dat jos tabloul cu Ceaușescu de pe perete și l-a spart cu tot cu sticlă. Mulțimea s-a deplasat apoi spre fabrica de cherestea din zonă. Strigam toți „Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e””. Muncitorii au pătruns în interiorul clădirii fabricii și au aruncat afară poze și carnete de partid cărora le-a dat foc. Am găsit un steag fără stemă. L-am luat și am plecat spre casă, fluturându-l mândru prin oraș.
Apoi m-am lipit de televizor și am urmărit zilnic ce se întâmplă. În oraș soldații erau cu armele la fiecare instituție publică. Armata era deja cu noi. În fiecare zi coboram din bloc și dădeam o pungă de hârtie maro în care puneam de mâncare pentru soldații care păzeau banca din apropierea blocului unde locuiam. Mă uitam la TV cu groază. Îmi era milă de cei împușcați, am simțit revoltă față de regimul de care aflam tot mai multe și am plâns de multe ori.
Pe 25 decembrie am urmărit procesul tovarășilor, ținut la Târgoviște în fața unui complet de judecată. Era pentru prima dată când vedeam așa ceva. Nu mai știu când am aflat că fuseseră condamnați la moarte. La un moment dat a apărut și filmarea cu momentul tragerii. Erau ultimii condamnați la pedeapsa capitală din România. Se întâmpla în prima zi de Crăciun. „De ce în ziua de Crăciun?” au întrebat ai mei. Nu am avut vreun răspuns.
Eram liberi. Și în fiecare zi care a urmat am început să învăț acest lucru. De acum, eram condamnați la libertate. Pe care trebuie să o apărăm zilnic.