]Colegul american are 74 de ani și este din Statul Maine. A fost 12 ani avocat, apoi a fost ales judecător (la 37 de ani era cel mai tânăr judecător de acolo) și a exercitat profesia timp de 20 de ani, în ultima parte fiind chief justice la curtea supremă statală. Acum este mediator și arbitru și deseori este chemat să arbitreze conflicte în Puerto Rico. Are soție, doi copii și patru nepoți, conduce și acum o motocicletă Harley Davidson (pe care o are de la 15 ani), deține o casă cu piscină, iar pensia îi permite să își ducă bătrânețile fără griji. Iată mai jos unele din susținerile lui la acest program de instruire a judecătorilor tunisieni.
Independența: Independența și responsabilitatea merg mână în mână. Atunci când e vorba de luat decizii judiciare, independența trebuie să fie absolută: nimeni nu poate interfera în libertatea decizională a judecătorului; de aceea, aspectele de carieră ale judecătorilor trebuie izolate de celelalte puteri. Dar când e vorba de chestiunile de management juridic, independența nu mai e absolută: se acceptă că unele măsuri se iau de celelalte puteri, însă împreună cu cea judiciară (de exemplu, taxele de timbru implică o lege de la Parlament; bugetarea instanțelor implică decizii ale Guvernului). Uneori deciziile manageriale pot afecta deciziile judiciare – de ex, dacă instanța nu poate angaja mai mulți oameni pentru securitate într-o zonă rău famată, pot intra în curte părți ale unor acte de violență care așteaptă împreună, în același loc, până intră în sală și astfel abuzul să continue și să influențeze declarația victimei.
Independența ca statul presupune respectul din afară pentru justiție și implică modificarea legislației. Independența ca responsabilitate presupune acceptare dinăuntrul sistemului și implică schimbarea mentalității.
Avocații: Avocații din SUA sunt considerați „court officers” și, în același timp, „subiecți ai curții”. Ei depun un jurământ în curte de a fi fideli clienților și procesului judiciar. O confruntare între judecător și avocat care are lor în instanță duce la închiderea avocatului într-un loc de detenție până își cere scuze; iar dacă are loc în afara sediului instanței, duce la un proces intentat avocatului. Avocații sunt datori ca în instanță să reprezinte clientul și nu să meargă mai departe, încălcându-și obligațiile față de curte.
Finanțare: În 1992 a fost o criză în SUA care a determinat pe guvernatorul din Maine să închidă pentru o săptămână instituțiile publice, nemaiexistând finanțare. Asta s-a întâmplat și cu poliția, și cu justiția. A doua oară judecătorii nu au mai acceptat: au arătat că astfel de măsuri se pot lua numai cu privire la instituțiile guvernamentale, ori justiția constituie un sistem separat.
Încrederea în justiție: La începutul anilor `90, Conferința Președinților Curților de Justiție din SUA (Chiefs Justice Conference) a constatat o încredere scăzută a populației în justiție; nu era vorba de mulțumirea oamenilor în legătură cu rezultatul procesului, ci de faptul că sistemul era unul închis, în instanțe nu existau afișe cu informații suficiente, personalul nu era tot timpul politicos etc. Atunci au început să fie luate măsuri de transparență care după 15 ani încep să fie luate și în România.
Publicul trebuie să vadă că justiția există. Unii judecători cred că e de ajuns să își îndeplinească atribuțiile. Dar care sunt acestea? Mulți cred că doar să soluționeze cauze. Dar o cauză soluționată greșit poate fi îndreptată printr-o cale de atac. Însă un caracter slab (judecător nepoliticos, sau leneș, sau nepregătit, ori nepăsător față de părți) foarte greu. Un astfel de judecător este ușor de văzut din afară și imaginea sa va fi extinsă de public la întregul sistem. Deci nu e suficient să îți faci treaba soluționând dosare, ci e important și cum apari în ochii publicului.
E important ca publicul să cunoască rolul justiției. Deseori judecătorii participă la emisiuni TV, dar nu la televiziunile comerciale, ci la cele transmise prin cablu, unde există chiar posturi specializate sau emisiuni specializate pe justiție despre divorțuri, violență domestică, minori etc. Pentru că Legislativul nu înțelegea justiția, s-a dezvoltat un program prin care un parlamentar venea în curte și stătea alături de judecător să vadă în ce constă munca acestuia.
Acum e ceva normal ca judecătorii să meargă în școli – judecătorii le povestesc de copilăria lor, cum ei înșiși când erau adolescenți încălcau uneori legea, cum au decis să fie judecători – și în felul acesta copiii văd că judecătorii sunt oameni obișnuiți, că au fost cândva ca și ei și poate ei vor deveni, la rându-le, când vor crește mari, judecători.
Relația cu mass-media: Presa nu înțelege cum lucrează justiția, așa cum justiția nu înțelege cum lucrează presa. Dar nu trebuie întors spatele presei. Media este mediul care transformă eforturile noastre mici în știri mari. Scopul nostru nu este să arătăm bine ca persoane în presă, ci să răspândim idei despre justiție. Pentru presă are importanță să obțină știrile la timp. National Judicial College a creat sistemul „Courts and mass-media” unde instruiește atât judecători, cât și jurnaliști.
E adevărat însă, criticismul presei la adresa justiției trebuie acceptat, însă intruziunea în viața privată e altceva. Treaba unui judecător e să dea hotărâri drepte, nu să își explice comportamentul său în afara atribuțiilor de serviciu.
Acum 15-20 de ani, judecătorii americani erau văzuți ca o castă închisă care deservesc interesele avocaților (judecătorii sunt aleși din rândul lor). Acum sunt văzuți ca oameni care ajută cetățenii. Când judecătorii sunt în afara curții, se întâlnesc cu oamenii, care văd că judecătorii sunt ca și ei: bărbați, femei, tineri, în vârstă.
Justiția are rolul de a-i proteja pe toți: legea e egală pentru toți – inclusiv minoritățile, adică cei nepopulari (ca etnie, preferințe sexuale etc). Acum doi ani, Curtea supremă a SUA a decis că mariajul între homosexuali nu poate fi o infracțiune – de aici rămâne în sarcina celor 50 de state din SUA să decidă dacă acceptă sau nu astfel de căsătorii; de ex, în Maine, populația a decis afirmativ prin referendum și nu mai e necesară adoptarea vreunei legi, pentru că referendumul are rol de lege.
O societate care nu respectă judecătorii e o societate care nu respectă legea. Or, în SUA, Constituția și legea sunt foarte respectate.
Corupția: Judecătorii statali sunt foarte bine plătiți, iar cei federali și mai bine. Judecătorul are sabie, nu portofel: lui îi trebuie armă să facă dreptate, nu trebuie să fie cumpărat cu bani. Există reglementări exprese care obligă judecătorul și avocatul să își denunțe colegul corupt, altfel riscă să fie urmărit el însuși pentru comiterea unei infracțiuni. Corupția unui coleg este o rușine pentru întreg sistemul, iar nedenunțarea unui coleg corupt este văzută ca o complicitate.
Management: In ultimii 40 ani managementul curților s-a dezvoltat foarte mult. Acum există un management profesionist al curților. Sunt administratori de curți care lucrează sub autoritatea președintelui instanței care se ocupă cu bugetul, supravegherea grefierilor etc. Acum 40 ani judecătorii își supravegheau propriul program. Acum judecătorii se ocupă de judecată, nu de chestiunile de personal auxiliar etc.
Se caută eficiența în activitatea de judecată. Nu există termene pentru soluționarea dosarelor, însă se urmărește celeritatea. În materie penală, când se comite o infracțiune, persoana e arestată pe loc de poliție; poate fi eliberată ulterior pe cauțiune, dar e înregistrată și semnează că se va prezenta în fața judecătorului când are loc procesul; lipsa de la proces în atare condiții este infracțiune. În fața judecătorului, procurorul și inculpatul sunt părți tratate în mod egal. În unele state sunt influențe politice asupra procurorilor.
Problema stocului de dosare e una actuală. Unele cazuri sunt mai sensibile ca altele și necesită o anumită specializare a judecătorilor: de ex, părinții abuză copiii, iar statul ia copiii pentru o perioadă și îi decade din drepturile părintești – în trecut, întârzierile de soluționare erau mari, chiar și de 5 ani. De aceea, se desemnează mai mulți judecători pentru ele și se judecă separat – acum ia max 18 luni.
Uneori, un judecător de la o instanță inferioară judecă la o instanță superioară, în funcție de nevoi (nu și la curtea supremă) – unified court system.
În probleme de familie – divorț, protecția copilului, violență domestică – crește cu 15% pe an. În restul litigiilor, creșterea e de 1%. De aceea, trebuie mai multă eficiență la cauzele de familie. Procedura de discovery ia mult timp. Dar atribuțiile trebuie repartizate în funcție de competență: un grefier bun va primi sarcini mai multe și mai dificile; dar nu e treaba judecătorului să o facă pe cea a grefierului, și nici invers.
95% din procesele penale se opresc în faza de urmărire penală, căci inculpatul și procurorul ajung la înțelegere (plea barganing), cu care vin la judecător pentru validare – în felul asta judecătorul nu mai caută în mod necesar adevărul, ci manageriază cauza: întreabă inculpatul dacă acceptă acuzația, dacă înțelege consecințele, dacă știe că nu mai poate reveni asupra înțelegerii. Iar dintre cauzele cu trimitere în judecată, în 90% din cazuri inculpatul recunoaște fapta.
Informatizare: Toate curțile federale și unele state americane au „e-files” – sistemul de dosare electronice: nu mai există hârtii care intră și hârtii care ies din instanțe, ci totul e acum electronic: avocații trimit acțiunea prin e-mail, tot astfel primesc citațiile și alte comunicări de la instanță. Odată introduse datele părților în computer, ele nu trebuie duplicate, ci replicarea va avea loc de câte ori e nevoie. Sunt spitale în care acum se folosește sistemul „voice to text”: nu se mai bat rețete sau diagnostice la computer, ci se dictează computerului care scrie singur.
Părțile au la dispoziție broșuri cu informații despre modul de desfășurare a unor procese (divorțuri, contestare amenzi etc), utile mai ales pentru cei care vin pentru prima dată în instanțe. Dar nu toate instanțele au banii necesari. Unii judecători cu abilități tehnologice pun formulare pentru declanșarea unor astfel de procese, pe care le pot completa și printa persoane care nu au avocați. La fel, există progrămele pe net care calculează taxa de timbru sau pensia de întreținere pentru copii. Chiar dacă nu toți au computere acasă, oamenii pot utiliza computerele din biblioteci.
Cod de conduită: În SUA există un model de Code of Judicial Council din 1986 care este actualizat permanent. Nu e impus din afară, ci asumat de corpul judiciar. Fiecare stat dezvoltă acest model în propriul cod pentru judecătorii săi. În fiecare instanță există un ethics committee care dă sfaturi judecătorilor acolo unde codul nu e suficient. Opinia comitetului e scrisă și apoi publicată. Sugestia astfel făcută de cod sau comitet este pentru a preveni să intre în situații care ar atrage răspunderea sa disciplinară. Nu e o sabie care să fie folosită împotriva judecătorilor, ci le arată care este comportamentul adecvat în anumite situații. Or, dacă judecătorul e acuzat de atitudine nepotrivită, el poate să se apere invocând ghidul sau opinia.