Mulţi vorbesc despre reformă, am fost chiar ameninţaţi că vom mânca reformă pe pâine, dar nimeni nu ne-a lămurit ce e reforma şi ce costuri sociale implică ea. Ce să mai spun de reforma în justiţie de care se vorbeşte de foarte muţi ani, dar încă nu ne e clar dacă ea a început, sau dacă mai este ceva de făcut, sau măcar încotro ne îndreptăm.Deci, ce e reforma? Reforma e schimbare. Schimbare în bine, desigur. Dar ce e bine şi ce e rău? Poare e mai actual să spunem că reforma e o schimbare către altceva, un fel de evoluţie. Către ce anume însă? – asta e adevărata provocare. Şi atunci ne trebuie un reper, o raportare. Dar la cine sau la ce? În funcţie de răspunsurile la aceste întrebări, vom putea vedea cine trebuie implicat în reformă. Un lucru e cert: acela că reforma trebuie să fie una nu secvenţială, ci globală. De ce? Pentru că evoluţia nu poate avea loc decât în tot, nu în parte. Plecând de la acest postulat, cum că reforma trebuie să privească întreaga societate, încercăm să răspundem la întrebarea: cum poate evolua societatea? Iar răspunsurile sunt două: de la sine, adică normal - ceea ce înseamnă o lentoare firească. Sau prin reformă, adică prin şoc - şi atunci vorbim de tranziţie (folosim termenul de tranziţie, raportată întotdeauna către ceva, pentru că rezultatul e oarecum previzibil, iar durata e relativ scurtă). Şi atunci, nerăbdători cum suntem, alegem reforma. Ne-o asumăm, cu toate sacrificiile sale şi începem să cucerim valori, să dărâmăm concepte, să ne dorim integrări etc. Unii, inevitabil, „mor” în acţiuni suicidale – pe aceştia îi numesc eu kamikaze. Alţii sunt inadaptaţii, conservatorii, care ne vor trage înapoi, dar care nu vor reuşi decât cel mult să ne încetinească. Iar cei mai mulţi sunt „lasă-te-bătut-de-vânt” care vor fi - nu-i aşa?! - beneficiarii de mâine ai reformei, mândri beneficiari ai ei, dar fără efort. Din rândul acestor din urmă fac parte cei mai sceptici, adică criticii. Criticii sunt cei guralivi, dar care nu ştiu să privească lucrurile global, nu au viziune proprie, nu au soluţii, dar observă şi scot în evidenţă tot ceea ce greşesc ceilalţi. Sunt convins că, cu toate piedicile, cei activi, reformatorii, sunt de neoprit, de nestăpânit. Îndoiala îi mai cuprinde uneori şi pe aceştia: nici nu se pot gândi la momentul de sfârşit al reformei. Eu cred că e firesc, când de abia ne naştem, de abia suntem la începuturi. Când şi cine va trăi sfârşitul reformei? Noi nu vom prinde finalul pentru un argument simplu: reforma e fără de sfârşit, e continuă, pentru că aşa este şi evoluţia. Doar tranziţia e, teoretic, temporară. E ca şi cum un punct de pe cer ar alerga sa prindă punctul din partea cealaltă, dar nu se obţine decât un cerc care se tot învârte.Tranziţia pare conceptul vândut ca speranţă pentru necunoscători: „Hai, băieţi, încă un mic efort, căci peste un an va fi mai bine. Mai urmează doar un an de sacrificii”. De câte ori nu ni s-a spus asta? Dar dispare un profet care ne-a prezis o tranziţie de 20 ani, iar noi eram bucuroşi că am rezolvat-o doar în 17, şi vine un premier care ne spune „Aia a fost aderarea; acum vine integrarea: încă 20 ani!”. Parcă şi văd cum politicienii vor mai inventa peste aceşti 20 ani vreo aderare la Statele Unite ale Lumii şi tot aşa…căci doar ei trebuie să îşi justifice cumva activitatea. Unii vor fi duşi peste 20 de ani. Alţii, bătrâni. Cei din generaţia mea vor fi mai maturi. Însă tinerii care vin după noi nu vor găsi o societate aşezată, ci una hărţuită, zbuciumată şi fără puncte de reper. Magistraţilor tineri care intră în sistem li se dă puterea în mână, şi infatuaţi mai tare ca noi acum, vor instaura dictatura judecătorilor, vor înlocui legiscraţia cu juristocraţia. Iar noi vom fi în egală măsură responsabili, şi aşa cum din cauza foştilor nomenclaturişti de frunte ai comuniştilor încă aflaţi acum printre noi, mai suntem huliţi, tot aşa o vom încasa din cauza „zmeilor” care vin. Iar adevăraţii judecători, cet care îşi fac treaba cu discreţie, profesionalism şi chiar cu umilinţă, vor suferi. Dar, mai mult, va suferi populaţia pentru care ei muncesc...Şi totuşi, să nu disperăm. Trebuie să realizăm toate astea şi atunci ne vom fi trezit. Până atunci, stăm şi ne plângem ca nişte muieri că nu avem, de exemplu, calculatoare; dacă avem, că nu sunt bune; dacă sunt bune, că nu avem programe de învăţare să lucrăm pe ele. Ne plângem că nu ni se dă spor la salariu; dacă avem, de ce nu e mai mare; dacă e mai mare, de ce nu ni se dă şi un al doilea spor. Invocăm apoi că vrem legi bune; dar dacă se modifică pentru a se îmbunătăţi, ne plângem de dinamica legislativă; dacă nu se modifică, ca legislaţia e proastă.Ne-am obişnuit să dăm vina pe alţii, pe altceva. Dar nu ne vedem pe noi, nu realizăm ce trebuie să facem noi. Nu ne depăşim condiţia, nu reuşim să ne cunoaştem, sinele nostru dispare in birocraţie. Şi atunci suntem pierduţi. Şi odată cu noi, şi posibilitatea de reformă autentică care, nota bene, începe şi se termină cu noi.
Când vom realiza toate astea, lucrurile materiale ni se vor părea infime (nu vorbesc aici ne necesitatea, ci de importanţa lor), munca pe care o facem va deveni nobleţe, justiţiabilului îi vom face cu adevărat dreptate. Iar noi vom fi împliniţi. Şi, dacă vrem, mai aproape de Principiu, de reperul nostru, pe care îl putem numi: Dumnezeu, Lege, Dreptate, Adevăr, Bine, Frumos sau, de ce nu, toate la un loc.Omul judecător va deveni Profesionist. Iar judecata lui, Artă.
(publicat in Ziua de Cluj, 20 martie 2007)
URMATOR :