Justiţie independentă. Judecători independenţi. Asta auzim zilnic. Mai puţin însă se dezbat de public teme precum metode de recrutare, evaluarea activităţii, creşterea competenţei, calitatea deciziilor, erorile judiciare. Magistraţii înşişi nu vorbesc de valori precum vocaţie, înclinaţie, devotament, datorie, dedicaţie, onoare, profesionalism. De ce nu discutăm, de ce nu căutăm aceste valori?Nu, noi vorbim de independenţă. Ca şi cum aceasta ar fi fost creată nu ca cea mai puternică garanţie pentru a proteja în primul rând cetăţeanul de abuzurile celorlalte puteri şi de a-i fi apărate drepturile, ci ca şi cum ar fi un scut pentru magistraţi, pentru a-i izola de lumea reală. Independenţa e un cuvânt pe buzele tuturor când suntem atacaţi sau sunt intenţii de a ne controla. Dureros e când văd că cei mai aprigi susţinători ai independenţei sunt aceeaşi care în urmă cu câţiva ani plecau capul sau care, ocupând anumite funcţii de conducere în sistem, declanşau represiuni contra colegilor ce începeau să aibă curajul de a vorbi liber şi de a se întruni. E de ajuns ca unul singur de acest tip să fie într-o colectivitate şi ajunge să infecteze totul în jur. Sunt convins că acei oameni, din păcate, nu se pot schimba. Nu, ei trebuie schimbaţi; dar înlocuirea nu se poate face, de acum, decât odată cu schimbul de generaţii. Atenţie însă şi la tinerii care vin din urmă. Practic, cei din generaţia mea sunt prinşi între “foştii” şi “viitorii”. Şi, în realitate, noi vom fi adevăraţii sacrificaţi. “Foştii” ne vor imputa întotdeauna că suntem prea tineri. Iar faţă de recrutarea în masă a “viitorilor”, noi vom fi cei acuzaţi de ne-evoluţia lor; pentru că noi suntem cei care azi îi acceptăm printre noi numai pentru că avem nevoie de oameni să umplem locurile vacante din sistem. În loc să introducem procedee de management al dosarelor, să dezincriminăm fapte în penal, să introducem metode alternative de soluţionare a dosarelor în civil, noi acceptăm oameni în sistem cu riscul de a face nedreptăţi - dar ce mai contează, când se face îndeplini norma de dosare soluţionate.De aceea, cred că noi suntem autorii morali ai injustiţiei de mâine. Noi, cei mult prea ocupaţi să vedem starea reală, dar care avem un discurs sindicalist de excepţie. Şi vom pleca din sistem în avocatură şi EI ne vor nenoroci clienţii sau ne vom chinui până la sfârşit încercând să mai îndreptăm din ce vor termina EI. Sau vom pleca în lume, învinşi şi obosiţi.Nediscutând aceste probleme, nu înseamnă că ele nu există. Cred că e de datoria reformiştilor, puţini la număr dar valoroşi, să iasă din drumul egoist al schimbărilor rapide şi de suprafaţă şi să “agite” masele. “E o luptă cu morile de vânt”, ar spune unii. Da, dar măcar facem ceva, spre deosebire de cei mai mulţi care îşi petrec viaţa în birouri fără a se gândi la perspective. Judecătorul are rolul de reaşezare a valorilor morale într-o societate zbuciumată ca a noastră. Iar soluţia este să luăm atitudine, să ne implicăm. Cu toată fiinţa, cu acerbitate. Cu dăruire necondiţionată. Evident, într-o primă etapă mulţi vom fi huliţi de colegi, batjocoriţi de presă, vânaţi de celelalte puteri. Dar trebuie să facem ce simţim că e bine.Dacă ne uităm la aceşti oameni, vom vedea că în munca de zi cu zi sunt profesionişti! Şi că nu se limitează la rezolvat dosare precum rezolvă studentul probleme de matematică. Ci fac dreptate în sală, îşi îndrumă colegii, ajută la reorganizarea instanţei, lucrează pe proiecte de legi, merg în licee şi le vorbesc tinerilor despre drepturile lor, îşi motivează hotărârile pe înţelesul justiţiabilului, în sală se apleacă asupra susţinerilor acestuia şi le explică drepturile procesuale, tratează toţi participanţii cu respect şi se gândesc de multe ori înainte de a lua vreo decizie. Să sperăm că nu vor dezarma, că nu vor vrea să plece dezamăgiţi şi să o ia de la început în altă parte. Înţelept e să continue, realizând imensa responsabilitate de pe umerii lor. Inclusiv de a trage atenţia colegilor care greşesc, cărora nu le pasă, care nu se implică, care nu au remuşcări când greşesc, care nu sunt precauţi înainte de a hotărî. Altfel, prin inacţiunea noastră devenim la fel de vinovaţi ca ei. Lăsându-i să convieţuiască cu noi, ducându-i chiar în spate, fiindu-ne ruşine de ruşinea lor, le devenim complici. Devenim la fel de cruzi, deplorabili, inumani. Riscăm ca NOI să devenim EI.
(publicat in Ziua de Cluj, 19 apr. 2007)