]Interviu acordat site-ului LaPunkt.ro in 14.04.2015
Cristian Pătrăşconiu: Cînd ai ştiut că vei fi judecător, că în viaţa ta ideea de justiţie va juca un rol foarte însemnat? Sunt două direcţii pe care aş vrea să le atingem, a propos de această întrebare de deschidere a dialogului nostru: a) când, la modul romantic, idealist, ai început să visezi, să reflectezi la justiţie, să te imaginezi făcând justiţie? ; b) când, dpdv profesional, ai ştiut că vei alege, poate pe viaţă, să faci justiţie?
Cristi Dănileţ: De mic m-a fermecat ideea de ordine, de disciplină, de regulă – o fi fost rezultatul cărţilor cu eroi specifice vîrstei sau a primelor lecturi despre religie şi filosofie în care începeam să mă iniţiez. Caracterul meu s-a format însă sub auspiciile unei educaţii „spartane” primite în familie. Tatăl meu, căruia îi păstrez o memorie vie şi un adînc respect, nu m-a pregătit pentru jungla de afară, dar m-a învăţat că lucrurile sunt fie albe, fie negre şi ca e mai bine să trăiesc „cinstit şi sărac”. Această educaţie, combinată cu o pregătire timp de ani de zile în artele marţiale – am ajuns la centura neagă şi la rangul de instructor – m-a făcut să mă orientez către un domeniu de acţiune. Urmasem liceul la profilul matematică-fizică şi iniţial m-am îndreptat către Academia de Poliţie. Cînd mi s-a spus în față că am nevoie de pile ca să trec toate probele de admitere, am formulat opţiunea pentru Facultatea de Drept. La sfîrşitul celor patru ani îmi era clar că vreau să devin procuror – tot spiritul de acţiune….Însă în anul în care am obţinut licenţa, în 1998 adică, nu s-a organizat concurs de admitere decît pentru judecători. Nu am regretat nicio clipă profesia aleasă, şi totodată înţeleg şi apreciez munca poliţiei judiciare şi a procurorilor.
C.P.: Ce şi cine crezi tu că formează în mod fundamental un om care este implicat în actul de justiţie?
C.D.: La vîrsta de 23 de ani cînd am intrat în justiţia română credeam că le ştiu pe toate. Nu că acum aş gîndi altfel, dar nu prea o spun în public :)…După cîţiva ani, mi-am dat seama că sistemul nu funcţionează: totul e o administraţie imensă care doar se cheamă altfel, „magistratură”. Şi am început să gîndesc şi să iniţiez unele schimbări: intîi la nivel local, apoi la nivel naţional şi, sincer, acum la nivel european (în cîteva luni se va lansa un proiect pe care l-am coordonat şi de care sunt foarte mîndru, e unic în lume). Aşa am început să reflectez la ce lipseşte justiţiei şi, treptat, am înţeles: omenia. Nu orice om poate fi magistrat şi nu orice magistrat este om. Discuţia este foarte complexă şi merită tratată cît mai serios. Un doritor merituos nu devine magistrat odată cu publicarea în Monitorul Oficial a decretului semnat de Preşedintele României privind numirea sa în funcţia de judecător sau de procuror. Magistrat trebuie să fii şi să dovedeşti că eşti în fiecare zi a existenţei tale. A fi magistrat nu înseamnă să fii un erudit al principiilor de drept şi al legilor, ci să ai şi o serie întreagă de calităţi la fel de importante: să cunoşti socialul, să te intereseze domenii precum economie, finanţe, criminalitate, să înţelegi politica şi administraţia, să ai capacitatea de a discerne între informaţii autentice şi dezinformări, să ai abilitaăţi de detectiv dar şi de orator. Cu alte cuvinte, un magistrat trebuie să înţeleagă societatea pentru a accepta ce are de facut. Pentru mine, un magistrat îşi iubeşte țara, îşi înţelege compatrioţii și contribuie la vindecarea societății apărînd oamenii corecţi şi sancţionîndu-i pe cei ce încalcă legea. Iar misiunea lui îndeplinită cu profesionalism face ca magistratura să devină artă, procedura să devină măiestrie, iar soluţiile sale să fie adevărate opere de artă.
CP: Şi, în oglindă, ce deformează un asemenea om?
CD: Cînd încă nu ai familie sau nu ai lucrat anterior în altă parte, cînd de abia ai ieşit de sub autoritatea părinţilor şi/sau a profesorilor şi brusc dobîndeşti un loc de muncă stabil, un salariu foarte bun pentru un bugetar debutant şi o putere aproape necenzurabilă, credeţi-mă că tendinţa de a te crede Dumnezeu şi de a abuza ori de a-ţi neglija îndatoririle sunt extrem de mari. Dincolo de aspectele didactice, pot spune fără teama de a mă înşela că exercitarea funcţiei are o singură limită reală: conştiinţa ta. Sunt dese cazurile în care poţi da soluţia şi, într-un fel, şi inversul acesteia. Însă, ce te face să fii corect şi să găseşti soluţia potrivit argumentelor şi nu argumentele potrivit soluţiei gata luate?! Nu legea, nu practica, nu presiunile pozitive sau negative asupra ta, ci doar conştiinţa – un subiect încă tabu, cum sunt şi altele: vocaţia, curajul, competenţa, integritatea…Aparent, ne îndeplinim sarcinile odată ce ne acoperim de hîrtii. Practic însă, lucrăm cu oameni. Şi mulţi magistraţi ar trebui să vadă măcar pentru o dată în viaţă cum este să fii dincolo de bară şi să fii tratat nepoliticos, pe grabă, superficial, ironic; cum este să primeşti o hotărîre care nu conţine argumente, ci doar naraţiunea procesului, în care citeşti cuvinte în latină sau, mai nou, în engleză, care nu se referă la un destin, ci la un caz; nu la un om, ci la un nume. Un magistrat se formeaza în ani. Nu ştiu în cîti. Eu şi alţii ca mine suntem pe acest drum. Mulţi însă nu au aceste puseuri de reflexie. Pentru mine, magistratura este o cale – DO în sensul japonez, dacă mi-e permis. Pentru alţii este un loc de munca şi atît.
CP: Sa rămînem puţin la tema, careşi mie mi se pare foarte interesantă şi foarte ofertantă, a “omeniei” justiţiei. O spui chiar tu: e o temă complexă, merită în sine o discuţie. Să trasăm, împreună, liniile directoare ale unei asemenea posibile, necesare discuţii. Şi să pornim de la contrariul său: ce e negativul “omeniei” justiţiei?
CD: O să plec de la o experiență personală: eram tânăr judecător și am fost implicat într-o cauză civilă; judecătoarea cauzei îmi știa ocupația. Mă prezint la termen pentru audiere. În fața mea, o văd pe judecătoare strigând la toți din sală și realizez că ceea ce consemna nu corespundea cu ceea ce spuneau cei audiați. Mi-a venit și mie rândul. Îmi tremurau genunchii și gâtlejul mi se uscase. Am vrut să îmi notez ceva și nu mi-a permis. Am pierdut cauza cu o motivare halucinantă. După ani, într-o altă cauză soluționată în alt județ, partea mea adversă propune ca martor o rudă a sa. Spun judecătoarei că potrivit unui articol din codul de procedură civilă acest lucru nu este permis dacă eu nu sunt de acord, la care ea îmi răspune, nonșalant, că la ea în cod nu scrie așa cea (!!). Am rămas mască – eu fiind penalist, credeam că fusese recent modificat codul de procedură civilă și nu eram la curent. Dar nu era deloc așa. Când a venit rândul meu să pun întrebări martorului judecătoarea mi-a retezat-o scurt: „Aveți întrebări?! Să fie numai două” – aspect total pe lângă procedură. La finalul procesului am cerut cuvântul în replică dar judecătoarea mi l-a refuzat spunând că e obosită, după care s-a ridicat de pe scaun, a închis ședința de judecată și a plecat…
Nu doar eu am pățit să fiu intimidat în timpul procesului, să fiu sancționat pe nedrept, să mi se încalce drepturile procesuale, să citesc hotărâri pe care să nu le înțeleg. Până acum câțiva ani aceasta era starea normală în justiție. Și încă se mai întâlnesc astfel de situații, din păcate, dar sistemul are modalitățile lui de a-i ascunde pe acei colegi care au grave carențe în domeniul eticii judiciare, domeniu ignorat cu bună știință de INM, de CSM sau de asociațiile profesionale. Situația prin care am trecut eu, ca parte, m-a ajutat enorm în ca carieră: am pierdut acel proces „cu dreptatea în mână”, dar am devenit un judecător în sala căruia nu s-a intrat cu frică, care am respectat avocații și părțile, care am pronunțat hotărâri scurte, la obiect, și pe care până și cei care au pierdut cauzele au înțeles motivele.
Pentru mine, ca practician al dreptului și, cumva, ca un începător în filosofia dreptului, nu îmi este indiferent dacă judecătorului i se recunoaște autoritatea din teamă pentru puterea lui sau din respect pentru el ca om ce îndeplinește o funcție nobilă, dacă o hotărâre definitivă este executată după ce a fost acceptată ca spunând adevărul ori dacă cele stabilite de ea încă sunt refuzate de către părți, dacă legea este aplicată doar pentru că este există sau numai pentru că în caz de nerespectare a ei se va aplica o sancțiune.
CP: Apoi: în cel mod trebuie să fie înţeleasă această “omenie”? Eventualele sentinţe să fie mai “omenoase”, mai blânde, mai miloase faţă de cei care încalcă legea? O justiţie conform celebrei variante cool a Legii lui Ohm – „fii om cu mine ca să fiu om cu tine”?
CD: Eu cred că mila și iertarea trebuie căutate la biserică sau la mediator, nu în instanță. În sala de judecată cauți un om care să îți citească dosarul, care să îți explice legea și procedurile, care să stea de vorbă cu tine pentru a înțelege nu doar starea de fapt, ci și miza procesului și care la final să dea soluția legală. Cauți un om calm și ferm, demn și politicos, care să te trateze egal cu celelalte părți și care să te respecte, care să fie și să pară imparțial, care să fie curajos și integru. Nu vrei să vezi nici un zeu la care nu poți să ajungi sau să te uiți, dar nici un adversar cu care să te războiești pe parcursul procesului. Nu cauți nici un super-om care să le știe pe toate, dar nici un fost coleg de bancă care să își aducă aminte de petrecerile la care ați fost împreună. Ci cauți un om înainte de toate cu care să discuți (oral sau în scris, nu are importanță), care este și judecător, având astfel competența de a-ți soluționa problema juridică. Toate acestea țin de un anume fel de a fi, de caracter, dacă vrei, care este rodul unei anumite educații și, mai ales, al autoeducației. Aici un mare rol are familia și școala, dar mai ales lecturile parcurse singur și discuțiile cu persoane care împărtășesc aceste valori.
De la un magistrat eu aștept ca el să se dedice mai mult celorlalți decât lui însuși. Care să aibă simțul social și să știe ce se așteaptă de la el. Care să se perceapă ca un fel de vindecător al societății și de educator al cetățenilor. Care să nu se rezume la 8 ore pe zi în a respecta legea și a-i face pe alții să o respecte. Și care în afara sălii să fie un om obișnuit. Poate deosebit, dar în niciun caz diferit. Eram la un curs de etică pe care îl țineam pentru magistrații cu vechime și întreb participanții: „Ce faceți dacă un avocat vă invită la o cafea?” la care o judecătoare îmi răspunde: „Aș refuza. Sunt judecător într-o localitate mică, unde toată lumea știe de faci. De 15 ani nu am mai ieșit la un restaurant”. Am rămas stupefiat: acest judecător se izolase dintr-o precauție rău înțeleasă, pentru a nu se spune că se întâlnește cu persoane care apoi ajung în dosarele sale. I-am spus că cineva care gândește așa despre ea îi jignește inteligența: dacă e să aranjezi un dosar, doar nu ești nebun să discuți asta în public cu cel interesat….
Sunt total împotriva favoritismelor, partizanatelor și prejudecăților: subiectivismul și conflictele de interese nu au ce căuta în justiție. După cum sunt total împotriva magistraților care își ascund afinitățile față de anumite persoane sau situații de fapt – de exemplu, o judecătoare victimă în tinerețe a unei infracțiuni de viol va avea dificultăți în a soluționa în mod obiectiv un caz de viol, fiind tentat să aplice o pedeapsă mai aspră autorului tocmai prin prisma propriei sale trăiri care a marcat-o ani de-a rândul; sau un bărbat judecător proaspăt divorțat care a pierdut custodia copiilor săi va avea mari greutăți în a decide corect când în fața sa se prezintă un tătic și o mămică care se „bat” pentru copil, fiind tentat să îi dea custodia tatălui; la fel de dificil va fi situația pentru un judecător având un împrumut la o bancă și care are de soluționat un litigiu prin care contracte de același tip sunt contestate în fața sa ca având clauze abuzive. Ei bine, trebuie tărie de caracter nu de a trece peste situația personală și a te chinui să te recunoști în situația care ridică problema, ci tărie de caracter să accepți că nu poți soluționa cauza chiar dacă ai da hotărârea corectă, pentru faptul că nu întruneștiaparența de imparțialitate, adică o condiție care pune în centrul atenției pe justițiabil și părerea lui despre tine dacă ar cunoaște acele elemente care te privesc. Ei, da, să recunoști propriile vulnerabilități mi se pare cerința supremă; ea este primul pas spre formarea ca om și spre desăvârșirea ca judecător.
CP: În al treilea rind: cum poate fi instituţionalizată această “omenie” a justiţiei – şi, dacă se întâmplă deja aşa ceva, nu accidental, ci la nivelul unui proiect de anvergură? Ce elemente de educaţie trebuie întrunite, cine să facă tipul acesta – delicat – de pedagogie cu cei care fac justiţia? Şi, mai ales, cum anume?**
CD: Eu obișnuiesc să spun că la Facultatea de Drept studenții învață dreptul – adică legea; la Institutul Național al Magistraturii ei învață justiția – adică să aplice legea la cazuri concrete. Dar mă întreb: când învață ce este Dreptatea?! – a înfăptui justiția înseamnă să faci dreptate sau doar să aplici legea? Dar ce este Legea?! – veți rămâne uimiți câți absolvenți de drept, mulți deja practicieni, nu știu importanța socială a legii, confundă autoritățile implicate în procedura legislativă și nu știu cum să citească sau cum și când se interpretează legea. Legea ne garantează libertatea, dar când învață viitorii practicieni ai dreptului ce este Libertatea?! – și asta ar părea, nu-i așa, vital pentru niște oameni care privează pe alții de libertatea. Însă astăzi sunt ignorate lucrări fundamentale scrise de Rousseau, Locke, Mill, Montesquieu, Kant, Tocqueville prin care aceștia definesc omul cu însușirile lui esențiale – demnitatea și libertatea, care definesc societatea și democrația, care justifică conducerea prin reprezentanți a poporului suveran, care explică națiunea și patriotismul. După cum este ignorat profesorul Mircea Djuvara, marele – dacă nu chiar singurul – filosof și teoretician al dreptului produs de țara noastră. Și, mai mult, când învață tinerii ce este Judecătorul?! – știți că la liceu sau la facultate nu se explică diferența între judecător și procuror (probabil dacă eu aș spune acum că judecătorul nu poate fi un magistrat, pentru că magistratul e prin definiție un funcționar, aș provoca multiple nedumeriri într-o societate care e învățată că judecătorul e magistrat și procurorul nu ar trebui să fie), că un absolvent de drept nu are cunoștințe minime despre avantajele și dezavantajele profesiilor pe care le poate îmbrățișa ori nu stăpânește reguli de etică juridică?! Dar eu îți spun că sunt magistrați care nu știu care sunt cele trei roluri ale unui magistrat, aspect definit în urmă cu trei decenii ani la nivel mondial și prevăzut chiar în codul nostru deontologic, dar care nu interesează pe nimeni: să rezolve litigiile, să garanteze drepturile omului, să susțină statul de drept. Dacă ar realiza asta, magistrații înșiși ar trece din zona pasivă, în cea militantă și s-ar transforma în adevărați apărători ai legalității.
Am întâlnit mulți judecători care nu știau nici măcar etimologia cuvântului „judecător”, sau pe care dacă îi puneai să vorbească despre independența justiției se opreau după primul minut nemaiputând dezvolta subiectul, sau care consideră că activitatea nelegală sau ne-etică a colegilor nu îi privește. Nu îi blamez pe ei. Ci constat cu amărăciune că ei sunt produsul facultăților și chiar institutelor unde s-a pus un mare accent pe însușirea unor cunoștințe juridice și atât,. Se ignorăexplicarea unor concepte – iar dacă din exercițiul dreptului lipsesc unele concepte fundamentale, fără ele practica dreptului de mai târziu este doar actorie. După cum se ignoră dobândirea sau cizelarea unor trăsături de caracter care ele, și numai ele, fac diferența între jurist și judecător. Într-o societate autentică, nici nu s-ar mai verifica la admiterea în magistratură cunoștințele juridice – din moment ce ai licență în studii juridice, înseamnă că ești autorizat să profesezi dreptul – ci verificarea s-ar centra pe cunoștințe generale despre lume și viață, pe logică, pe caracter, pe abilități de dialog și ascultare, pe rezistența la stres, pe capacitatea de a renunța la tine în folosul celorlalți…
Eu găsesc că aceste lucruri sunt fundamentale pentru un mod sănătos de gândire al unui magistrat, dar ele nu sunt predate (sincer, nici nu cred că ar avea cine) și însușite. Atunci, ce pretenții să mai ai ca magistratul, dar și ceilalți practicieni ai dreptului, să înțeleagă că pentru el o fi indiferent dacă dă o pedeapsă de 2 ani și 6 luni închisoare sau una de 3 ani de închisoare, dar pentru condamnat nu e totuna dacă stă 6 luni în plus în închisoare. Sau să înțeleagă că pentru un anumit moment al evoluției sociale suspendarea executării pedepsei cu închisoarea pentru un corupt care și-a însușit fonduri publice este inadecvată. Trebuie să realizăm cu toții ce înseamnă să îți fie călcată în picioare demnitatea prin campanii de presă nefondate ca apoi să dai peste un judecător care afirmă că atunci când ești persoană publică se poate spune orice despre tine chiar dacă ține de viața ta privată sau de familie. Sau cât e de importantă unificarea practicii judiciare astfel ca oriunde te-ai judeca să obții aceeași soluție, fiind contrar nu numai logicii elementare, dar chiar și principiului independenței justiției ca pentru cauze similare să se dea două soluții contrare, uneori chiar de către doi judecători de la aceeași instanță (iar aici trebuie să spun că în România va trebui recunoscut precedentul judiciar care, după mine, deja există în Româna, dar doctrine învechite îi împiedică pe profesorii noștri de drept să accepte noile orientări căci, chipurile, nu se încadrează în „specificul” sistemului nostru de drept).
Ca să încerc totuși un răspuns mai aplicat la întrebarea ta: există un clivaj între cunoștințele ce se dobândesc în școală și abilitățile ce se cer în practică – există prea multe facultăți de drept unde cursurile sunt superficiale și seminariile nu se țin, unde examenele se cumpără și licențele se dau fără acoperire; cu prea mulți profesori apăruți peste noapte (unii au vârsta până în 40 de ani și dețin deja gradul de „profesor universitar doctor” fără să aibă o zi de practică, alții devin cadre didactice având norocul de a fi copiii părinților încadrați la aceeași facultate); sunt prea multe cărți de drept pe tarabe, care dacă nu sunt plagiate atunci sunt scrise în grabă, care conțin greșeli ce induc în eroare studenții, dar care sunt obligatorii de achiziționat pentru a trece examenele. Oricum, toate astea privesc dreptulși accentul se pune pe memorare, nu pe înțelegere. Iar omul este ignorat, căci au dispărut cu totul sau sunt doar opționale materii esențiale precum filosofia, enciclopedia dreptului, sociologia juridică, logica juridică, psihologia judiciară, retorica. Este adevărat că facem o triere a candidaților la magistratură supunându-i nu doar la o verificare a cunoștințelor juridice, ci și la o probă de raționament logic prin care verificăm capacitatea de analiză, sinteză și înțelegere a unui text și apoi la un interviu ce se axează pe capacitate eseistică și pe etica juridică, însă acestea sunt prea rudimentare, totuși – dovadă sunt eșecurile înregistrate cu o parte din colegii care au intrat în sistem în ultimii ani. Dintre cei care sunt primiți în justiție, doar unii vor învăța valorile de care am vorbit mai sus, pe pielea lor, dar și a justițiabililor; însă cei mai mulți le vor ignora, căci sistemul actual de evaluare, care ar trebui să îi încurajeze să își dezvolte această latură, este total ineficient.
CP: Legat inclusiv de ideea „omeniei” justiţiei, cum arată, schiţat desigur (fiindcă şi asta e, intuiesc, o temă foarte complexă), IDEALUL tău de justiţie? Care e Ideea-tip(ar) la care te raportezi atunci cînd e vorba despre justiţie?
CD: Haide să îți spun ce imagine a Justiției am eu în minte – este o construcție metafizică la care trebuie să apelez. Imaginează-ți un eșafodaj sprijinit pe trei coloane, cei trei „i”: Independența, Imparțialitatea, Integritatea – ele sunt condițiile esențiale pentru organizarea și funcționarea Justiției, dar încă nu este vorba de rezultatul actului de justiție. Cele trei coloane se așează una peste alta și la un nivel micro se reunesc în aceeași entitate – Omul, cu toate trăsăturile lui, omulcare trebuie să dea soluția; iar la un nivel macro ele alcătuiesc o singură coloană – coloana vertebrală (poate chiar o axis mundi) a societății, societate în numele și pentru care se exercită Justiția. În fine, urmează adoptarea soluției. Aici mă raportez la mine, un mine în care se reunesc deja cei trei „i”. Justiția se face atunci când dau soluția pe care eu aș vrea să o primesc dacă aș fi de partea cealaltă a barei. Soluție care să fie conformă, întotdeauna, cu legea și cu probele de la dosar. Pronunțând în asemenea circumstanțe hotărârea, judecătorul este eliberat de sarcină și va avea un somn liniștit: soluția sa este limita pe care el o pune stării de ilegalitate, creând o nouă realitate și, cu siguranță, acea soluție cea corectă.
CP: Cît de departe este, în fapte, justiţia românească acum de idealul tău de justiţie? Şi cum era cînd te aflai la începutul carierei?
CD: Este cert că am asistat, în acești ani de reformă, la schimbări colosale în privința societății. Am crescut și eu odată cu justiția, iar ea a evoluat odată cu societatea postdecembristă. Am ajuns departe, dar mai este drum încă de parcurs. Haide să îți dau câteva exemple: la începutul carierei mele băteam hotărârile la mașina mecanică de scris, iar când se strica așteptai două zile să vin mecanicul – azi avem cu toții computere; tot atunci, mergeam la juristul de la Primărie să citesc Monitorul Oficial, căci acesta nu ajungea la instanța noastră – azi avem acces la baze legislative electronice; acum 10 ani nu se știa numele judecătorului din sala de judecată – azi avem componența completului afișată pe lista de ședințe de la intrarea în sală și unii judecători, printre care și eu, afișează numele lor pe tribuna de unde împart dreptatea; acum 10 ani presa se lovea de obtuzitatea sistemului în furnizarea de informații (îmi amintesc chiar că eu am întocmit prima solicitare adresată CSM-ului de atunci pentru regândirea relației justiție-presă iar acel document, trimis către instanțele din țară pentru a-și exprima o părere, a fost închis prin dulapuri de mulți colegi, surprinși că cineva din justiție se gândește o relație de parteneriat cu presa) – azi avem un Ghid de relații dintre sistemul judiciar și presa adoptat de CSM și, practic, nu există emisiune de știri din care să lipsească informații despre vreun caz important; înainte procesele durau în medie un deceniu – azi se rezolvă în doi ani; înainte nici nu se concepea ca cineva străin de proces să își ia notițe cu privire la cele dezbătute – azi avem înregistrare audio ale ședințelor de judecată și, cine știe, poate că în curând o transmitere online a celor mai importante procese, așa cum se practică deja la curțile supreme din multe state. Am asistat la o schimbare de mentalitate, în paralel cu o creștere a competenței profesionale a magistraților și grefierilor. Modificarea legislației din ultimii ani provoacă intelectual pe toți profesioniștii dreptului și aici încă mai trebuie de lucrat. La fel cum mai trebuie cizelat comportamentul magistraților în contact cu justițiabilii, comportament care trebuie subsumat sintagmei „justiția – serviciu public” pe care mulți încă nu o acceptă pentru că pur și simplu nu le-a explicat-o nimeni. De altfel, lipsește o conceptualizare a noțiunilor și instituțiilor cu care operăm zi de zi. Oricum, susțin că justiția presupune îndatoriri ale magistratului către societate, nu datorii ale societății către magistrat. Iar într-o astfel de poziție socială ai mai multe de dat, decât de primit. Când vom ajunge să gândim cu toții așa, se va fi împlinit scopul reformei, cred.
CP: Eşti autorul unui, după părerea mea, întrutotul admirabil serial dedicat „demitizării justiţiei”. Eu cred că, după ce episoadele pe care le scrii în această serie tematică se vor înmulţi, ar fi cum nu se poate mai potrivit să te gîndeşti şi la o carte. De ce are nevoie justiţia să fie „demitizată”?**
CD: Oh, am așa de multe teme de dezbătut despre justiție…Dar nu am cadrul unde să o fac în mod eficient și nici nu prea am timpul necesar. Știi că am fost primul magistrat cu blog din România? L-am deschis în 2007. Nu vreau să spun ce reacții au fost atunci…nu acceptau nici măcar colegii mei să ne exprimăm în public în mod liber. De vreo trei ani de zile folosesc contul de Facebook pentru educarea cetățenilor – și am peste 15.000 de oameni care mă urmăresc zilnic și cumulți dintre ei intru în discuție. Ah, mi-am adus aminte încă ceva: în 2005 participam la ședințele CSM, făceam stenograme ale dezbaterilor și comentam soluțiile acestuia, după care le publicam pe blogul organizației SoJust din care făceam atunci parte – ce mai vuiet, vorba poetului…așa ceva era de neconceput atunci dar, iată, azi transmitem online ședințele CSM. Simt nevoia unor dezvăluiri din interior, a publicării unor informații destinate publicului dar care nu sunt publice. Întotdeauna am simțit această nevoie, dar nu din orgoliu propriu, ci înțelegând trebuințele oamenilor care apelează la justiție. De exemplu, de trei ani de zile public în print un Ghid de admitere în justiție, pe baza întrebarilor și răspunsurilor de pe blogul meu; anul acesta, în două-trei săptămâni, voi lansa un site specializat pentru aceasta, cu informații gratuite pe înțelesul tuturor doritorilor de a deveni magistrați – din păcate, este o inițiativă personală, pe timpul și cheltuiala proprie, căci instituția nu își asumă așa ceva. Dar, revenind la întrebare, vreau să arăt lumii că în sistem nu sunt nici roboți, nici zei. Ci oameni. Și trebuie să ne bucurăm că avem oameni care judecă oameni. Ani de-a rândul cetățenii și-am imaginat justiția într-un anumit mod, iar magistrații înșiși s-au autoizolat – apropo, am și acum colegi care, atunci când sunt întrebați unde lucrează, evită să spună că în justiție, sau care au cont de Facebook cu nume fals sau date necompletate la profil. Noua generație este, slavă Cerului, altfel! Lucrurile care generației mele sau mai veche ni se par extravaganțe (îmi amintesc și acum reacția unui coleg când a văzut că suntem câțiva care ne punem poze pe FB – „Sunteți exhibiționiști!?”) sunt acum normalități. Păcat că se schimbă lucrurile atât de greu, însă. Iată, eu am ambiția de a sări câteva etape, de a economisi timp. Și am început cu episoadele „demitizării” care vor fi multe, iar unele chiar șocante. Îmi asum să stârnesc dezbateri, chiar aprinse. Este o provocare pentru mine.
CP: De asemenea, ştiu că, de mai mulţi ani, uneori vizibil, alteori discret, faci un lucru extraordinar- aş folosi pentru a desemna ceea ce faci termenul de „educaţie juridică”. a)De ce e nevoie de educaţie juridică?; b)Ce te motivează să faci, singur sau în echipă, educaţie juridică?
CD: Pe la începutul anilor 2000 a început să crească numărul de dosare din România. Astfel, tot mai mulți oameni au început să vină în sălile de judecată. Așa încât, alături de ceilalți magistrați am observat că justițiabilii care nu aveau avocați nu se descurcau. Era perioada în care încă se depuneau cereri de chemare în judecată sau memorii scrise de mână și era un dezastru pentru noi nu doar să înțelegem hieroglifele unora, ci efectiv să înțelegem ce ne cer. Am realizat atunci că nivelul de cunoștințe juridice este nu că submediocru, ci de-a dreptul inexistent pentru mulți care apelau la noi. Așa că a apărut ideea comunicării într-un limbaj accesibil a unor noțiuni de bază despre procedurile judiciare. Eu am început să o fac acordând interviuri mai ales în legătură cu procesele de care se interesa mass-media: cum se face repartizarea dosarelor, de ce se amână cauzele, cum fixează judecătorul o pedeapsă, de ce avem practică neunitară, ce posibilități are cel nemulțumit de soluția unui magistrat etc. Destinatarii erau, așadar, justițiabilii.
Apoi, am văzut că deseori spațiul public este ocupat de tot felul de analiști, majoritatea fără studii juridice, care dezbat procese dar mai ales care își dau cu părerea despre deficiențele de funcționare ale sistemului dar care în fapt nu existau, ci doar și le imaginau din lipsa cunoștințelor necesare. Așa că am început să fac analize legale în legătură cu arhitectura sistemului: de ce justiția trebuie să fie independentă, care e poziția și rolul procurorului, care e relația justiției cu celelalte puteri, ce înseamnă că Parlamentul trebuie să solicite sau să încuviințeze anumite acte ale justiției, care sunt etapele unei cauze, care aspecte sunt publice și care nu, care e rolul CSM și al Inspecției Judiciare, care e relația cu presa etc. Destinatarii erau, așadar, membrii celorlalte puteri, dar și publicul larg.
Mai recent, am realizat că sistemul are anumite tare de care trebuie vorbit deschis. Cum la facultate nu se studiază noțiuni de etică judiciară, am început să vorbesc despre responsabilitate. Mă adresam, astfel, colegilor mei.
În fine, crescând încrederea în noi, au crescut, firesc, și așteptările populației. Numai că acum oamenii au foarte multe așteptări de la justiție deși unele aspecte nu intră în atribuțiile noastre: noi nu rezolvăm problemele sociale, politice sau economice. Ci oamenii trebuie să fie responsabili și să aleagă conducătorii merituoși în asemenea poziții. Dar, mai ales, oamenii trebuie să cunoască și să respecte legea, pentru a preîntâmpina problemele de altă natură. Așa am realizat că, dacă este să fac o ierarhie a valorilor după care trebuie reclădită societatea, aș pune Legea înainte de Justiție. De aceea, am început să vorbesc foarte mult despre importanța cunoașterii și respectării Constituției, a Legii, despre relația Lege-Libertate etc.
Așa încât activitatea mea de comunicare publică în acest domeniu al educației legale sau juridice este una complexă: mă duc în școli să explic elevilor cât de important e să respecte regulile de bună-cuviință primite de la părinți și regulile de la școală, cât contează să respecte părinții, profesorii și colegii. Mă duc în licee să explic tinerilor că odată cu împlinirea vârstei de 14 ani au devenit mici cetățeni, că de acum răspund pentru actele lor ilicite și că trebuie să învețe a spune „NU!” tentațiilor,că existe organe ale statului care le protejează drepturile, așadar îi îndrum să aibă încredere în poliție, în procurori, în judecători și să colaboreze în mod sincer cu acestea; lor le ditribui un mini-manual „Unde-i lege nu-i tocmeală” pe care l-am alcătuit împreună cu Poliția Capitalei și pe care l-am multiplicat pe cheltuiala mea, inițiativă pentru care am și fost premiat anul trecut la Gala „Oameni pentru oameni”, un premiu de care sunt foarte mândru.În cadrul CSM coordonez un proiect național cu 500 de magistrați care s-au oferit voluntari în a colabora cu școlile și liceele pentru a se duce la copii sau a-i primi pe aceștia la instanțe. Împreună cu voluntarii din asociația „Viața fără violență” mergem în câteva licee din București și împrejurimi pentru a sta de vorbă cu elevii, părinții și profesorii despre prevenirea și combaterea violenței. Mă duc în facultățile de drept (cel mai des la invitația ELSA) și cele de științe politice și discut cu studenții despre organizarea statului, importanța separării puterilor, limitele colaborărilor dintre puteri, dar mai ales despre civism al cetățenilor și responsabilitate a agenților publici, și îi încurajez să se prezinte curajoși la concursuri, să se implice în viața publică și mai ales politică, căci ei sunt acum la vârsta când își pot contrui viitorul. Acum două săptămâni am fost invitat la Sibiu de către ELSA pentru a vorbi despre traficul de droguri din România. Zilele acestea am primit invitația de a ține un curs la o facultate de jurnalism din București și voi atinge subiectul delicat al limitelor libertății de exprimare. Acum câteva luni am ținut, la invitația asociației Areopagus din Timișoara, o prelegere despre relația dintre justiție și religie, iar la invitația unui profesor din Craiova am ținut o prelegere la Facultatea de Filosofie despre relația dintre justiție și morală.
Trebuie să amintesc și de altfel de ieșiri. Unele sunt în țară, sunt convocate ad-hoc pe FB atunci când am drum prin diverse localități – invit prietenii „la un suc” și purtăm o discuție informală despre starea justiției. Și mai sunt ieșirile în afară: am avut întâlniri cu românii din Praga și Londra, urmează cei de la Bruxelles și am discutat despre mersul justiției, rezultatele pozitive ale reformelor și speranța că într-o bună zi se vor întoarce acasă.
Fac toate aceste lucruri din dorința altruistă de a-mi ajuta semenii, de a da ceva înapoi societății care m-a format și, poate, de a ajuta la evoluția sa. Indiferent cât de șablonat ar suna aceste cuvinte, ele exprimă purul adevăr: nu vreau decât să las un semn pe unde trec, folositor celor care vin după mine.
CP: Legat tot de justiţie şi de practica ei – în indiferent care zonă – din România: ce apreciezi că e, raportat tot la normă şi la ideal, cel mai greu de reparat? Care sînt cel mai greu de surmontat probleme cu care se confruntă justiţia şi sistemul de justiţiei din România?
CD: Pentru că justiția a fost controlată politic în perioada comunistă (o epocă despre care, din păcate, nu există relatări în manualele de istorie a statului și dreptului, astfel că viitorii practicieni nu pot compara perioada actuală cu dezastrul ideologic, legal și juridic de atunci) și pentru că justiția nu a funcționat cam 10-15 de ani de la Revoluție, deja s-au comis câteva rele greu de reparat, dacă nu cumva chiar ireparabile: privatizări frauduloase, devalizarea unor bănci, tăierea inconștientă a pădurilor, coruperea a mii de funcționari, creșterea incompenței, sărăcirea populației, șomaj extins. Dacă începe să funcționeze justiția, totul începe să meargă. Dar trebuie acordată mare atenției învățământului: trebuie de mărit salariile la profesori, de modificat sistemul de predare, de regândit programele școlare și de crescut rolul școlii în viitorul țării. La fel ar trebui procedat cu sistemul de Sănătate. Iar dacă e să mă refer la strict la Justiție, celălalt sistem vital alături de Învățământ și Sănătate, logistic ar trebuie de învestit mai mult în personalul auxiliar și în sistemul de mediere, iar la nivel de mentalitate magistrații ar trebui să realizeze și să se mândrească cu rolul lor social. A lucra în justiție nu trebuie să fie o rușine doar pentru că sunt câțiva angajați de serviciu pe la televiziuni care împroașcă cu noroi în acest domeniu atât de nobil. În afara de aceasta, magistrații trebuie să soluționeze cauzele mai bine și mai repede.
CP: Există ceva anume – un moment, o desfăşurare de fapte – care ţi-a provocat o apropiere decisivă de justiţie? Altfel spus – cînd a devenit justiţia, pentru tine, ceva concret din ceva ce este, părerea e generală chiar dacă nu neapărat justă, destul de abstract?
CD: Da, sunt două momente, am vorbit mai sus despre aceasta. Emoția pe care am simțit-o când am intrat prima dată în sală – am conștientizat cât de mic sunt și ce lucru mare trebuie să fac (interesant, încă reflectez asupra definiriii a ceea ce trebuie să fac, însă știu sigur cumtrebuie să fac…). Și frica pe care am simțit-o când la rândul meu am fost judecat într-o cauza civilă și pe care am pierdut-o contrar probelor de la dosar – am realizat atunci cât de ușor se joacă unii cu destinul omului și cum se rezumă doar la a semna acte, fără să le pese de persoanele din fața lor. Aceste două momente mi-au generat ideea că a fi un judecător nu se rezumă la îndeplinirea unui rol pentru care trebuie să îți pui o robă pe tine.
CP: Eşti optimist despre justiţia din România pe termen i)scurt?; ii)mediu?; iii)lung? Şi de ce?
CD: Pe termen scurt sunt optimist mai mult în legătură cu justiția penală: reforma s-a concentrat mai mult pe acest domeniu și rezultatele sunt mai vizibile. Mai sunt încă de soluționat dosare, cu personaje foarte sus-puse și trebuie creat pentru totdeauna sentimentul că cine greșește trebuie să plătească indiferent de funcția ocupată. Aceasta este însă justiția represivă, cea care generează teama – dar teamă trebuie să aibă numai cei care încalcă legea. Pe termen mediu și lung reforma trebuie să privească și restul de 88% din activitatea noastră, reprezentat de justiția civilă. Aceasta este justiția care rezolvă problemele zilnice ale oamenilor, de la cele de vecinătate și proprietate, la cele de familie și de afaceri. Ea este de fapt justiția protectivă, cea care ocrotește drepturile oamenilor. Dar când justiția va ieși din matca sa juridică și va intra în cea morală, adică când va face mai mult pentru prevenirea încălcării drepturilor și pentru creșterea încrederii în autorități, atunci cred că Justiția își va împlini un rol mai degrabă educativ, decât strict legal. Și, poate, mai apropiat de scopul ei. Dreptul, și implicit Justiția, au ca misiune ordinea socială. Or, aceasta presupune o colectivitate care îmbrășișează anumite valori. Iar cultura valorilor este determinată de calitatea dreptului (adică de lege și de justiție) și tot așa. Cu alte cuvinte, societatea depinde de drept; ele se află împreună într-un progres continuu. Și, până la urmă, aceasta este chiar… statul de drept.