A. În cursul dimineţii am avut o întâlnire cu un reprezentant al Departamentului de Stat şi cu cei al organizaţiei de administrare a programului.
Am aflat că Programul IVL a pornit în 1940 cu vizita unor jurnalişti din America Latină. Obiectivele sale corespund politicii externe a SUA. Sunt programe pentru liceeni, cetăţeni, profesionişti. Au participat la IVLP până acum peste 190.000 persoane, dintre care 300 au devenit preşedinţi şi şefi de guverne (printre ei se află Nicolas Sarkozy şi Gordon Brown). Cei care au trecut prin program au o comunitate a lor, la https://alumni.state.gov. În prezentul program suntem 23 de persoane. Programele sunt unele naţionale, altele regionale, iar altele multiregionale (precum al nostru), şi sunt în număr de 50 anual.
Phelps Stokes lucrează cu Departamentul de Stat din anii 80 şi mai dezvoltă programe în Columbia şi Africa. Bugetul programului este parte din cel al Departamentului de Stat (echivalentul Ministerului de Externe, dar la nivel federal) şi este administrat de organizaţii private. Phelps Stokes s-a ocupat de întâlnirile din Washington, iar pentru cele din state apelează la colaboratori care sunt alte agenţii, ce sunt reunite toate în Consiliul Naţional pentru Vizite Internaţionale. Americanii cred mult în iniţiative private (au asociaţii pentru orice domeniu – reflexie a idee de democraţie participativă), iar în cursul vizitei noastre ne vom întâlni cu astfel de voluntari, unii ne vor invita chiar la ei acasă să vedem cum trăiesc.
Participanţii şi-au exprimat interesul pe care îl au aici pe parcursul şederii – în ce mă priveşte am enunţat: separaţia puterilor, statutul judecătorilor, răspunderea acestora, case şi court management.
Suntem înştiinţaţi că, deşi trebuie să fim îmbrăcaţi oficial, întâlnirile sunt mai puţin formale – de altfel, oamenii îşi spun aici pe numele mic, căci nu contează poziţia sau vârsta, ci accentul se pune pe merit. Americanii nu ies la restaurant la amiază, ci iau o gustare la locul de muncă - mâncarea la muncă (working lunch) e ceva normal, nicidecum nepoliticos, toţi au un sandvich în geantă. Bacşişul e ceva obişnuit şi are valoarea între 15 şi 20%; este opţional, dar trebuie luat în considerare că furnizorii de servicii au de multe ori salariul minim, şi trăiesc mai mult din bacşiş. Suntem avertizaţi să respectăm orele cuprinse în program – americanii au ceea ce se cheamă „conştiinţa timpului”; eficienţa începe cu punctualitatea.
B. După amiază am avut o întâlnire cu Akram Elias, preşedinte al Capital Communications Group, specializat în prezentări despre guvernare, politică, cultura şi societatea americană oferite demnitarilor care vizitează SUA. Fiind primul care ne-a introdus practic în miezul programului, ne-a făcut o prezentare foarte interesantă despre contextul cultural, politic şi social care susţine în America regula Statului de drept (rule of law):
a. contextul cultural
În SUA, baza pentru ordinea socială nu este familia, comunitatea sau naţiunea, ci INDIVIDUL. El este important – de aceea se vorbeşte despre drepturile individuale, libertatea individului, responsabilitatea individuală. Aceasta din două motive:
- unul spiritual: fiecare om este unic (creatură, amprente etc);
- unul politic: societatea din SUA se compune din indivizi venind din diverse ţări, care au tradiţii diferite, religii diferite etc. Dacă s-ar pune accentul pe grup, atunci s-ar naşte probleme legate de putere între grupuri. În anii 50-60 a fost o puternică mişcare pentru drepturile omului: dacă până atunci statele aveau dreptul să reglementeze în mod diferit drepturile omului pe teritoriul lor, atunci s-au născut drepturile federale ale individului, astfel că legile federale devin standarde minime pentru statele americane.
De reţinut că în SUA nu există un Minister al Culturii.
Pentru că accentul se pune pe persoană, pe individ, rezultă că trebuie limitate drepturile guvernanţilor – aşa se naşte rule of law. Ea are la bază mai multe libertăţi ale individului:
- individul are dreptul său la religie. Statul nu poate stabili care e religia, nu poate administra acest domeniu, nu poate spune ce religie să nu îmbrăţişezi (de ex, declarând drept „sectă” o grupare). Individul e alcătuit din trup, intelect şi spirit, iar Statul nu are cum să reglementeze domeniul spiritual. Biserica este separată de Stat: nu pentru a proteja Statul, ci pentru a proteja Biserica de influenţa Statului. În instanţe se depune jurământ, în instituţiile publice sunt camere de rugăciune, dar individul are dreptul să aleagă dacă jură sau se roagă. Rolul religiilor este caritatea, grija pentru cei sărmani. Statul nu poate decât să complinească această grijă. De remarcat că cele mai importante sărbători în SUA sunt: Ziua Independenţei pe 4 iulie (ce ţine de Stat) şi Ziua Recunoştinţei în noiembrie (ce ţine de aspectul spiritual).
- individul are dreptul la exprimare. Libertatea de exprimare s-a născut din neîncrederea faţă de Guvern. Preţul plătit pentru această libertate este discursul/incitarea liberă la ură, care este permisă în SUA. Guvernul nu poate reglementa ce ai voie să spui şi ce nu. Nu se poate legifera discuţia despre ură, dar infracţiunile comise da (e diferenţă între ce spui şi ce faci).
- libertatea presei. Este un drept individual, născut din ideea că dacă am libertatea de a vorbi, atunci am şi libertatea de a tipări ceea ce spun. Deci libertatea presei (a mediei) este o extensie a libertăţii de exprimare. În interiorul SUA, libertatea presei presupune că Guvernul nu poate interveni. Dar în afara SUA da, pentru a disemina informaţii oficiale despre ţară, de aceea şi există un ziar oficial în acest sens.
- libertatea faţă de intruziuni guvernamentale: Protecţia individului în SUA este uriaşă: forţele de ordine au grijă să nu încalce aceste drepturi. Proprietatea privată e pe primul loc, iar cetăţeanul trebuie apărat de confiscări nelegale (în războiul civil, generalul Lee a părăsit armata unională şi a devenit liderul rebelilor din Sud, motiv pentru care Guvernul SUA a decis confiscarea întregii sale averi). Urmează interdicţia pentru poliţie de a intra în casă fără mandat de la un judecător – de aceea independenţa judecătorilor e crucială, fără mandat, probele obţinute sunt nelegale şi nu pot fi folosite în proces. La fel de importantă este ca la maxim 48 ore de la arestare de către poliţie, acuzatul să fie dus în faţa unui judecător.
Mentalitatea este că nu poate spune guvernul ce să fac în domeniul domestic. Populaţia aşteaptă ca Guvernul să fie cel responsabil. Guvernul nu are iniţiative în domeniul domestic, iar atunci când legiferează o face la iniţiativa societăţii civile (de aceea în SUA sunt 6 milioane de asociaţii!).
**b. contextul economic
Nu e permis ca Guvernul să reglementeze economia. Ca urmare, nu există în SUA un Departament al Economiei, sau al Dezvoltării, ori al Planificării. Acest domeniu aparţine sferei private. Chiar şi atunci când Guvernul oferă servicii publice, el contractează cu entităţi private pentru furnizarea acestora. Deci este vorba de un continuu parteneriat public-privat. Aceasta pentru că în domeniul privat se găseşte expertiză în toate ariile.
La fel este şi în justiţie: sunt penitenciare administrate privat, sistemele de tehnologia informaţiei din curţi sunt administrate de privaţi, curţile au relaţii apropiate cu ong-uri pentru a furniza ADR.
c. contextul politic
„Guvernarea” nu înseamnă în SUA ceva centralizat: pe o parte este o diviziune la nivel orizontal între puteri (legislativă, executivă, judiciară), pe de altă parte este o diviziune la nivel vertical (autorităţile locale, cele statale şi cele federale). Unitate de bază a ordinii guvernamentale nu este conducerea de la nivel federal, ci conducerea de la nivel statal. Ţara nu este o republică a poporului american, ci este republica Statelor (în număr de 50). Practic e ca şi cum ar fi 50 de state, care au autonomie, dar care al renunţat la suveranitate cedând trei puteri:
- apărarea: Pentru apărarea statelor de pericolele din afara SUA există forţele federale (Garda Naţională). Nu au dreptul de a interveni local, dar în caz de cataclisme, pot fi chemate de guvernatorul statelor pentru a acorda asistenţa. Armata e importantă pentru apărare, dar poate fi un pericol pentru democraţie, de aceea trebuie să fie supusă supravegherii civile, motiv pentru care Secretarul de Stat al Apărării este un civil, iar acţiunile militare se aprobă de Senat.
- moneda: fiecare stat are propria sa politică fiscală, bugetară (taxele şi impozitele diferă de la un stat la altul), dar politica monetară o face organele federale. La nivel federal se constituie şi rezerva SUA.
- politica externă: statele au renunţat la dreptul de a încheia separat tratate şi a stabili relaţii diplomatice. În era globalizării un guvernator poate avea astfel de relaţii în scopuri comerciale, poate încheia protocoale academice, sociale etc, fără a cere permisiunea Congresului.
În rest, statele au dreptul de a reglementa politicile domestice (sănătate, transport, educaţie etc). Potrivit amendamentului 10 la Constituţie, ce nu e scris ca fiind drept al Federaţiei (această dispoziţie consacră, iată, un drept al Statului federal) sau nu e interzis statelor, înseamnă că aparţine statelor sau poporului. Statele pot mări sau elimina drepturi; rolul SUA în politicile domestice este între 6 şi 10%. De aceea, fiecare stat are propria sa Constituţie, propriul său steag, propriul său sistem de organe politice şi administrative (aceste din urmă inspirate de structura federalistă).
Sistemul Legislativ:
Puterea legislativă este exercitată de Congres. Denumirea nu semnifică e entitate precum Parlamentul, ci una echivalentă cu „conferinţe” sau „întâlniri”. Congresul are două camere, de fapt parlamente separate, dar egale:
- Camera Reprezentanţilor: reprezintă poporul (cum majoritatea populaţiei din SUA se află ca număr în 14 state, rezultă că cele mai mari state controlează Camera), mandatul este de 2 ani;
- Senatul: reprezintă statele (aici statele sunt egale, rezultă că 36 de state aflate în minoritate ca număr al populaţiei, deţin majoritatea în Senat), câte două locuri pentru fiecare stat; mandatul este pentru 6 ani, dar câte 0 treime se înnoieşte la fiecare 2 ani.
Poporul se ţine unit nu prin control cu militari, ci în mod voluntar prin reguli politice. În cazul SUA, două sunt regulile: nici un stat nu poate părăsi Uniunea; fiecare stat este egal cu un altul. Ca urmare, regulile de compunere a celor două Camere reflectă îmbinarea între regulile poporului (care prin voinţa sa alege reprezentanţii în Camera reprezentanţilor) cu regulile uniunii.
Cele două camere au puterea de a legifera la nivel federativ. Ele controlează executivul având responsabilităţi în privinţa bugetului. Camerele pot vota chiar cu privire la legea adoptată de cealaltă cameră.
La nivelul statelor, structura legislativelor naţionale imită pe cea de la nivel federal. Deci există parlamente cu două camere peste tot.
Sistemul Executiv
Statele sunt conduse de guvernatori. Acesta nu depind şi nu primesc ordin dela Preşedintele SUA, care reprezintă executivul la nivel federal.
Preşedintele SUA nu este ales de popor – dacă ar fi fost aşa, 14 state ar fi impus preşedintele (oricum, preşedintele este al „Statelor Unite”, nu al „poporului”). Statele aleg preşedintele. Astfel, în fiecare stat există colegii electorale, fiecărui stat îi revine un număr de electori egal cu numărul de locuri în Senat şi Cameră. Poporul participă la vot conform procedurii naţionale din fiecare stat. Cine câştigă mai multe voturi electorale, devine Preşedinte.
Preşedintele SUA nu poate iniţia proiecte legislative (SUA nu e republică prezidenţială). Legea, dacă nu e refuzată de preşedinte în 10 zile, intră în vigoare, nefiind nevoie de semnătura lui. Preşedintele poate da ordine executive, pentru aplicarea legii.
Dar trebuie să existe un balans între interesul naţiunii reprezentant de Preşedinte şi interesul cetăţenilor reprezentaţi de Congres, astfel că preşedintele are drept de veto asupra unei legi, adică o poate refuza în scris pe motiv că contravine interesului naţiunii. Pentru reexaminarea legii, Congresul poate negocia cu Preşedintele acceptând modificările legislative propuse de acesta; sau o poate trece din nou în aceeaşi formă, cu votul a 2/3 la fiecare cameră, iar dacă Preşedintele refuză să o execute este demis. Dacă nu se reuşeşte compromisul, legea se consideră respinsă.
Sistemul Judiciar
Cea mai importantă autoritate federală este cea judiciară. Sistemul cuprinde trei rânduri de instanţe federative:
- de prim nivel, organizate chiar în interiorul statelor (deci pentru un conflict federal nu e nevoie de o deplasarela WashingtonDC);
- de apel (circuit court, în numpr de 13)
- curtea federală supremă: este curte de casaţie, dar şi curte constituţională.
Când un post devine vacant, Preşedintele SUA face nominalizarea unei persoane. Sunt multe ong-uri interesate de mersul justiţiei (de ex, asociaţiile care se ocupă de avort – în 1973 Curtea Supremă a interpretat că dreptul femeii la corpul său este o extensie a dr. la privacy, drept care este înscris în constituţie, ca urmare avortul este legal în SUA; dar asociaţiile sunt interesate să se revină asupra acestei interpretări, de unde interesul lor pentru cine este nominalizat la curtea supremă), de aceea ele fac sugestii, pe care Preşedintele le poate folosi. Propunerea este trimisă la Senat(la fel de întâmplă şi pentru poziţiile înalte din Administraţie). Acolo se formează o comisie specială unde au loc audierile, inclusiv ale unor persoane care depun mărturie în sprijinul sau împotriva candidatului, asociaţiile trimit poziţii. Comisia face o recomandare către Senat care, dacă este negativă, duce la respingerea propunerii Preşedintelui.
Toţi judecătorii federali sunt numiţi pe viaţă (nu există vârstă de pensionare) şi nu pot fi demişi pentru opiniile lor. Aceasta pentru două motive:
- protejarea individului faţă de popor: poporul are pasiuni, frică, suferă de ignoranţă, iar demagogii exploatează toate acestea, iar prin alegeri pot fi omorâte ideile democratice. Aşa că individul trebuie protejat de popor (recent, un cetăţean american din Texas a dat foc steagului SUA, a fost arestat de poliţie, el s-a apărat spunând că a dat foc la un steag care era proprietatea sa şi gestul este în virtutea dreptului la expresie, a ajuns la curtea supremă care i-a dat dreptate). Atribuţia judecătorului este nu să apere poporul, ci individul.
- protejarea judecătorilor faţă de cei care îi numeşte: judecătorii federali pot decide şi împotriva Preşedintelui sau Congresului.
La nivel statal, fiecare stat are propriul său sistem de instanţe, dar organizat după modelul federal. 88% din procesele din SUA sunt pentru încălcarea legilor statale – deci Congresul, poliţia federală, FBI nu sunt implicate. În state, legile de organizare judiciară şi drepturile diferă: în unele state judecătorii şi procurorii se aleg, în altele sunt numiţi; în Texas se permite purtarea armelor în public, în Washington nu; în Massachusetts sunt permise căsătoriile între homosexuali, în alte state nu; în unele state legea penală e identică, dar pedepsele diferă.
În caz de conflict între legile federale şi cele statale, regulile sunt următoarele:
- dacă nu există lege federală într-un domeniu, statele pot adopta orice lege în acel domeniu;
- daca există lege federală, nici un stat nu poate elimina drepturile federale, ci doar eventual suplimenta;
- dacă există lege federală, nici un stat nu poate reglementa încălcând acea lege.
Dacă e conflict între curţi, decide curtea federală. Curţile federale au competenţă cu privire la încălcarea legii federale, în cad de conflict cu legea statală, sau în caz de conflict cu conducerea SUA.
La nivel local (în cadrul statelor) de asemenea structurile au propriul steag, sistem bugetar, sistem legislativ-executiv-judiciar. Nu au şi propria Constituţie (aceasta există la nivel statal şi la nivel federativ). Pentru securitatea populaţiei, cea mai importantă poliţie este cea locală – departamentul şerifului, care e ales de populaţie. Salariul şerifului nu e plătit de vreo structură de la centru (nu există minister al internelor), ci de guvernul local. În această toamnă se va înfiinţa la nivel central un Departament de Siguranţă, dar numai pentru a coordona miile de poliţii din SUA. Guvernul local are propriul buget pentru poliţie, scoli, clinici, parcuri, biblioteci etc.
d. Contextul social
Sistemul SUA se bazează pe participarea şi angajamentul publicului la luarea deciziilor (democraţie participativă). Publicul e unul voluntar, are iniţiativă – aceasta e parte din cultura americană. Se lucrează împreună, în comunitate. Comunitatea e o formă de democraţie consensuală.
Indivizii nu se gândesc la trecut, ci se concentrează pe prezent şi viitor. Se gândesc la viitorul copiilor lor. Aceasta vine din structura poporului: e un popor de imigranţi, ceea ce înseamnă o dinamică continuă.
Nu se acceptă sacrificarea individului pentru binele comun. De ex, în Chicago s-a interzis posesia de arme pentru a scădea numărul infracţiunilor cu arme de foc. Un individ a atacat în justiţie susţinând că ia fost încălcat dreptul său la siguranţă. A câştigat, pe motiv că în art 2 din Bill of Rights se consacră dreptul de a purta arme (în trecut acest drept era necesar pentru a lupta împotriva britanicilor; acum se acceptă că pot fi utilizate când guvernul devine opresiv, când abuzează).