Lecția italiană - separarea carierelor

Reforma italiană a magistraturii a eșuat. Guvernul Meloni intenționa modificarea Constituției pentru a separa cariera procurorilor de cea  judecătorilor, a reorganiza CSM în două consilii judiciare pentru cele două ramuri ale magistraturii și a redefini mecanismul disciplinar vizând magistrații. Dar cetățenii italieni au spus NU: 54% voturi împotrivă, la o participare de aproape 59%. Acest referendum ar trebui să dea de gândit și autorităților de la București. Căci nu e  vorba doar de un episod de politică internă italiană, ci este un avertisment pentru toate democrațiile în care resentimentul politic față de procurori încearcă să se deghizeze în „reformă”.

Să fim realiști: în România, ofensiva anti-procurori a început în 2012, cu atacurile împotriva DNA inițiată de opoziție, finalizată de cei aflați la guvernare în 2018 și desăvârșită de aceeași prin noile legi ale justiției din anul 2022. Aburită cu necesitatea „reformei justiției”, România a refuzat prea mult timp să vadă că separarea carierelor nu este o reformă nici tehnică, nici neutră. Ea a fost expresia unei suspiciuni politice cultivate împotriva procurorului și, în fond, împotriva ideii că acuzarea trebuie să rămână în interiorul magistraturii, sub protecția acelorași garanții de independență instituțională.

Legea 303/2004 modificată în anul 2018, înlocuită de legea nr. 303/2022, a consacrat expres că judecătorii și procurorii au statut de magistrați, dar că „cariera judecătorilor este separată de cariera procurorilor”. Cu alte cuvinte, ceea ce în Italia a fost supus controlului democratic direct și respins, în România a fost absorbit în arhitectura legislativă a „noilor legi ale justiției”.

Desigur, susținătorii separării carierelor folosesc un vocabular aparent rezonabil: „clarificare funcțională”, „modernizare”, „aliniere europeană”, „evitarea confuziei de roluri”. Dar, în realitate, în multe contexte est-europene și sud-europene, această temă a fost hrănită de cu totul altceva: de populism penal selectiv, de ostilitatea politicienilor față de Ministerul Public și de vechea fantasmă a procurorului care trebuie „pus la locul lui”. Motorul principal nu a fost însă eficiența instituțională, ci adversitatea. Nu a fost grija pentru echilibrul puterilor, ci dorința de a slăbi una dintre instituțiile care incomodau.

Aici este, de fapt, miza pe care discuția despre „separarea carierelor” încearcă adesea să o ascundă. Problema nu este dacă judecătorul judecă și procurorul acuză; asta este banal și nimeni nu contestă. Problema reală este dacă procurorul rămâne parte a magistraturii, cu un statut constituțional și legal suficient de robust pentru a rezista presiunii politice, sau dacă este împins, treptat, spre o zonă ambiguă, în care i se păstrează formal prestigiul, dar i se erodează treptat garanțiile. Or, în state cu reflexe iliberale sau cu o clasă politică refractară controlului judiciar, această „clarificare” tinde să devină un proces de devalorizare instituțională – iar deciziile CCR nr. 358/2018 și 633/2018 au contribuit din plin la aceasta. Și, da, să nu uităm „grupurile de reflecție” din magistratură – judecători și procurori care au colaborat din plin cu politicienii, inclusiv scriind texte de lege anti-magistrați. Rezultatele se văd acum: procurori aproape inexistenți, dosare definitive redeschise pe bandă rulantă, putere arbitrară a judecătorilor, prescripții fără limită. De unde România era considerată în batjocură „republica procurorilor”, acum a devenit „raiul infractorilor” și toți surâd complici.

Italia tocmai a arătat că acest drum poate fi oprit. Și l-a oprit nu o elită tehnocratică izolată, ci corpul electoral. Asta dă rezultatului o semnificație aparte. Votul negativ nu spune doar „nu vrem această reformă”, ci și „nu acceptăm ca frustrarea politicului față de magistratură să fie transformată în revizuire constituțională”.

Din această perspectivă, este legitim să spun răspicat că România a mers în direcția greșită. A cedat unui discurs politic care a tratat procurorul nu ca magistrat indispensabil funcționării statului de drept, ci ca adversar instituțional ce trebuie izolat, delimitat și, în ultimă instanță, slăbit. Realitatea este că în România nu a fost reformă, ci revanșă.

Nu trebuie idealizat niciun model. Nici unitatea magistraturii nu rezolvă, prin ea însăși, toate patologiile sistemului judiciar. Dar între o reformă serioasă și o reformă animată de ostilitate politică există o diferență esențială. Iar acolo unde energia reformatoare vine din neîncrederea viscerală a politicienilor față de procurori, rezultatul aproape niciodată nu întărește statul de drept, ci îl fragilizează.

Ceea ce s-a întâmplat în Italia este o corecție democratică aplicată unei tentații care la noi a fost deja legalizată. Italia s-a oprit la timp, căci electoratul a apărat magistratura mai lucid decât politicienii. În România, din păcate, așa ceva nu s-a întâmplat.