]Am văzut azi declaraţia unui deputat cum că a votat împotriva cererii ministrului justiţiei de ridicare a imunităţii parlamentare cu privire la un coleg parlamentar pe motivul că nu cred că e necesară arestarea şi nu sunt convins că X este vinovat`. Prin această declaraţie parlamentarul respectiv ne-a comunicat în mod indubitabil că votul său a exprimat convingerea că cel urmărit nu este vinovat şi că arestarea lui nu este oportună. Nici că se putea o dovadă mai clară că unii parlamentari nu ştiu în ce constă rolul lor în procedura de încuviinţare a arestării unui parlamentar.
În esenţă:
- în procedura de arestare nici măcar judecătorul nu stabileşte vinovăţia - nici nu are voie, de altfel; ci stabileşte doar dacă sunt probe sau cel puţin indicii că a fost comisă o faptă penală şi că s-ar impune privarea de libertate a persoanei pentru a se asigura desfăşurarea normală a procesului penal (cazurile de arestare fiind expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură penală). Ca urmare, cu atât mai puţin ar putea stabili vinovăţia celui cercetat cei chemaţi să încuviinţeze în prealabil arestarea;
- ceea ce trebuie să facă parlamentarii este să vadă dacă în cauza respectivă este o procedură penală declanşată, dacă aceasta vizează un parlamentar, dacă fapta imputată nu are legătură cu votul politic sau vreo opinie politică a lui (cum se referă art. 72 Constituţie). Nu au voie să se pronunţe cu privire la legalitatea probelor, la consistenţa acestora, la vinovăţia persoanei urmărite. Nu au voie să aprecieze dacă e necesară sau nu arestarea. Dacă o fac, comit ceea ce se numeşte “imixtiune în justiţie” (prin justiţie în sens larg înţeleg aici şi activitatea procurorilor, ocrotită prin garantarea independenţei lor de către legile 303 şi 304 din 2004, modificate radical în 2005);
- nu există nicio reglementare prin care procurorii să fie obligaţi să trimită Parlamentului tot dosarul cauzei. Nici nu e normal să fie, căci urmărirea penală nu e publică. Ceea ce ajunge la Parlament este cererea ministrului justiţiei, bazată pe solicitarea şefului Parchetului care are la bază referatul procurorului de caz. Este adevărat că Regulamentul Camerei (art. 193) permite solicitarea oricăror alte documente, dar - repet - nu poate fi vorba de dosarul cauzei, care rămâne la procuror, cu toate indiciile şi probele. Nu are niciun rost ca ele să fie trimise Parlamentului, cât timp acesta nu este chemat să analizeze fondul cauzei, ci numai aspectele de procedură care reies clar din referatul procurorului;
- încuviinţarea arestării nu echivalează cu arestarea. Dupa ce primeşte încuviinţarea arestării de la Parlament, procurorul va formula sau nu propunerea de arestare. Daca o formulează, o trimite la judecătorul de la instanţa competentă. Acesta va decide dacă parlamentarul trebuie arestat, iar soluţia va putea fi atacată cu recurs.
Prin urmare, existenţa sau nu a motivelor de arestare, precum şi oportunitatea luării măsurii arestării preventive a unui parlamentar nu sunt stabilite de parlamentari, ci doar de către judecători. Numai aşa se poate asigura separaţia puterilor în stat: fiecare autoritate statală să îşi îndeplinească strict atribuţiile prescrise de Constituţie şi lege.
Reacţii anterioare pe acelaşi subiect:
- parlamentarii-nu-au-voie-sa-solutioneze-dosare (sept.2012)
- imixtiunea-legalizata-a-politicului-in-justitie (mart.2010)
- parlamentul-instanta-extraordinara (iunie 2008).